Evenimentele de la Whitcomb i-au convins pe cârcotaşii membri ai Noii Generaţii de nevoia de a consolida Frente Único şi de a-l transforma într-un bastion în calea forţelor reacţionare. Până la urmă
s-a ajuns la un compromis în privinţa Editurii Proa – Évar Méndez a fost de acord ca prima carte pe care o va tipări să fie o culegere de eseuri de Borges şi să-i publice, tot lui Borges, cea de a doua culegere de poeme, Luna de pe cer (Luna de enfrente) în anul următor. Ironia a făcut ca Editorial Proa să fie mereu interfaţa în relaţiile adesea conflictuale dintre cele două aripi ale avangardei din Buenos Aires, căci Borges va rămâne rezervat în privinţa grupului Frente Único şi, chiar dacă va colabora la Martín Fierro, o va face doar cu texte minore care nu se vor alinia viziunii generale îmbrăţişate de martinfierrişti.
Deşi Borges era acum mai aproape de a-şi recăpăta poziţia de conducător al avangardei din Buenos Aires, rămâneau de surmontat dificultăţile legate de Concepción. Într-un bilet scris probabil în luna august, i se plângea lui Norah Lange: „Îmi petrec timpul jucând solitaire cu amintirile mele din Villa Urquiza. Vineri trebuie să
vorbesc cu Concepción despre o chestiune serioasă şi nefericită”299.
Este imposibil de spus care era această chestiune. Adevărul e că cei doi se aflau într-un impas: pe de o parte dragostea lui Concepción îi insufla lui Borges încrederea de care avea nevoie ca să scrie; pe de altă parte Borges trebuia să se revolte împotriva mamei şi să-l sfideze pe tatăl fetei dacă voia ca relaţia să evolueze. E clar că
neputinţa lui de a-şi înfrunta mama cu un an în urmă nu prevestea nimic bun, prin urmare, Borges se confrunta cu perspectiva de a renunţa la Concepción, situaţie în care avea să-şi piardă chiar sursa de inspiraţie.
Pesimismul şi lipsa de încredere în sine sunt evidente într-un eseu intitulat Protestul fiecărui criollo (Queja de todo criollo), unde încerca să
găsească o soluţie controversei legate de identitatea criollo.
Caracterul criollo prinsese contur în primii ani ai republicii, progresul economic însă provocase „tragedia criollo”: apariţia căilor ferate, înlocuirea creşterii animalelor cu agricultura „aducătoare de profit”, „împrejmuirea” pampasului cu sârmă ghimpată, supunerea gauchos contribuiseră toate la a-l transforma pe criollo într-un străin în ţara lui natală, iar Buenos Aires-ul într-un Babel veritabil; dar criollos trebuiau să înveţe „să moară cu demnitate”, să moară fără să
se plângă prea mult, să moară „cu un cântec” pe buze300.
Desigur, aceasta era o viziune îngustă a istoriei Argentinei şi chiar Borges va scrie un cântec de lebădă pentru criollos, un poem pe care l-a caracterizat drept „cântecul de final al unui criollo” şi căruia i-a dat titlul Dulcía linquimus arva, un citat din primele versuri ale Bucolicelor lui Vergilius, în care poetul latin regretă că şi-a părăsit 299 Bilet nedatat către Norah Lange, scris cu puţin înainte de 11 august 1924.
Consultat prin bunăvoinţa Susanei Lange, Buenos Aires.
300 „Queja de todo criollo”, Inquisiciones, pp. 139–146 (pp. 145–146)
ţinuturile ancestrale, „câmpurile dulci”, pentru a merge la Roma301.
Din nou Borges îi preamărea pe întemeietorii naţiunii, „soldaţii şi fermierii” care „făcuseră ca pampasul „să se supună dorinţei lor precum femeia”. Nu ştia nimic despre „acele zile nobile şi strălucite”; era „un om al oraşului, al cartierului, al străzii”, a cărui tristeţe se regăsea în tânguirea tramvaielor îndepărtate din noapte.
Era clar că poetul nu depăşise sentimentele deja exprimate în Câmpiile, cu câteva luni înainte, doar că acum Buenos Aires era prezentat ca un pustiu spiritual, un loc al înstrăinării. Impasul în care se afla relaţia cu Concepción avea drept efect stagnarea creativă, după cum scria chiar el într-un bilet trimis lui Norah Lange: „Am primit poemele tale, care sunt tristeţi preschimbate în frumuseţe, spre deosebire de alte tristeţi care, fiindcă persistă, devin obositoare, epuizante, ca ale mele”302.
Prin octombrie însă lucrurile au început să se schimbe. Borges a citit Ulise de James Joyce, care fusese publicat la Paris cu un an în urmă, şi a scris o cronică în Proa, jubilând că era, după propriile cuvinte, „primul aventurier hispanic care a descoperit cartea lui Joyce”. Joyce era un spirit înrudit cu Borges şi făcuse pentru irlandezi ceea ce Borges, până acum nu cu foarte multă claritate, se gândise să facă pentru argentinieni. Irlandezul fusese capabil să
redea specificitatea timpului şi a spaţiului, dar şi să le exprime universalitatea şi, cu toate că acoperea doar o singură zi petrecută în Dublinul contemporan, romanul oferea o varietate de episoade comparabilă cu Odiseea; mai mult de atât, impresiona bogăţia 301 Vezi epigraful la „Dulcía linquimus arva”, publicat pentru prima dată în Revista de América 4,26 iulie 1925, şi ulterior în Luna de enfrente, 1925, şi OC I, p. 68.
302 Bilet nedatat către Norah Lange, scris cu puţin înainte de 11 august 1924.
Consultat prin bunăvoinţa Susanei Lange, Buenos Aires.
lexicală, procedeele retorice şi multitudinea de stiluri, iar
„irlandismul” lui Joyce justifica, într-un fel, dorinţa lui Borges de a crea o literatură criollo, căci irlandezii „sunt celebri pentru agitaţia pe care o fac împotriva literaturii Angliei”, poetul dând de înţeles că
relaţia dintre ei şi „detestaţii lor maeştri” este asemănătoare cu cea dintre argentinieni şi spanioli303.
Influenţa lui Joyce asupra gândirii lui era deja evidentă în eseul Dincolo de imagini (Después de la imágenes), unde scriitorul îşi reitera convingerea că avangarda spaniolă şi cea argentiniană erau prea limitate de obsesia lor faţă de metaforă. Borges susţinea că poetul trebuie să facă mai mult decât să creeze metafore, trebuie să
„imagineze oraşe şi spaţii dintr-o realitate unificată”; oraşul pe care îl avea în vedere era Buenos Aires, care încă nu fusese imortalizat în poezie: „În Buenos Aires încă nu s-a întâmplat nimic, iar măreţia lui nu este acreditată de niciun simbol, de nicio poveste extraordinară, de nici măcar un destin individual comparabil cu Martín Fierro”304 .
Şi totuşi, ca să faci pentru Buenos Aires ce făcuse Joyce pentru Dublin era nevoie de o interpretare imaginativă a lumii omogenă
din toate punctele de vedere. Aceasta era una dintre ideile care îl preocupau pe Borges în ultimele luni ale anului 1924. O găsim într-un eseu despre poetul baroc Francisco de Quevedo, ale cărui opinii le admirase cândva, dar pe care acum le găsea inferioare celor exprimate de Cervantes: „În locul viziunii atotcuprinzătoare pe care Cervantes o creează prin dezvoltarea amplă a unei idei, Quevedo multiplică intuiţiile printr-un soi de canonadă a unor priviri 303 „El Ulises de Joyce”, Proa 6, ianuarie 1925, şi Inquisiciones, pp. 23–28 (pp. 23 şi 24)
304 „Después de la imágenes”, Proa 5, decembrie 1924, şi Inquisiciones, pp. 29–32 (p.
31)
fugare”305. Ideea a reapărut într-o recenzie a memoriilor lui Ramón Gómez de la Serna în care Borges observa că „entuziasmul omnivor”
al lui Ramón individualiza fiecare obiect în loc să caute o „viziune totală a vieţii”, „o armonie”, „o sinteză” 306. Ceea ce-i lipsea lui Ramón, remarca Borges, era acel principiu unificator care în matematicile noi era reprezentat de semnul „Alef [sic]”, „numărul infinit care le cuprinde pe toate celelalte”307.
Privită retrospectiv, această referire la Aleph are o importanţă
enormă pentru înţelegerea lui Borges ca scriitor. Aleph va ajunge să
reprezinte o permanentă dorinţă de a realiza o unitate a fiinţei în care sinele, deşi împlinit, ar putea fi integrat în realitatea obiectivă a lumii. Această aspiraţie îşi va găsi expresia cea mai fericită într-una din povestirile lui majore, intitulată chiar Aleph (1945), unde autorul va încerca să redea încântătoarea comuniune a sinelui şi a lumii. Dar, în această etapă de început, Aleph era doar o intuiţie unificatoare care îi va permite să scrie o lucrare substanţială care, la fel ca Ulise de Joyce, îl va identifica pe autor cu lumea care îl formase, în acelaşi timp conferind universalitate experienţei lui.
În paralel cu reflecţiile pe marginea romanului lui Joyce, tot acum descoperim la Borges şi o fascinaţie din ce în ce mai mare faţă de Norah Lange. Pe 26 octombrie, îi spunea lui Guillermo de Torre că se gândea să traducă un pasaj din Ulise, în aceeaşi scrisoare menţionând-o pe Norah nu mai puţin de trei ori şi întrebându-şi prietenul spaniol ce părere are despre poemele ei308. Cu vreo două
305 „Menoscabo y grandeza de Quevedo”, Revista de Occidente (Madrid), 17
noiembrie 1924, şi Inquisiciones, pp. 43–49 (p. 48) 306 „Ramón y Pombo”, Martín Fierro, 24 ianuarie 1925, p. 93, şi cu titlul „Ramón Gómez de la Serna” în Inquisiciones, pp. 132–135 (pp. 133 şi 134) 307 „Ramón y Pombo”, Martín Fierro, p. 93, şi Inquisiciones, p. 132
308 Scrisoare către Guillermo de Torre, 26 octombrie 1924; GDT 40
luni în urmă se oferise să o ajute pe Norah să-şi publice prima ei carte, La calle de la tarde (Strada serii). A negociat preţul cu Samet, editorul, şi a scris un prolog309. Apoi l-a rugat pe Brandán Caraffa să-i scrie o cronică în Proa şi a aranjat ca o selecţie din poeme să
apară în Martín Fierro, împreună cu prologul lui, unde o lăuda pe Norah într-un stil bombastic şi liric – Norah era „celebră pentru strălucirea părului şi a tinereţii ei trufaşe”; sufletul îi era „sprinten, trufaş şi impetuos, ca un stindard ce flutură în vânt”310.
