Prin contrast, criollismul lui Borges exercita o influenţă din ce în ce mai mare asupra tinerilor scriitori – spre sfârşitul anului, poeme şi povestiri plasate în cartierele mărginaşe din Buenos Aires vor începe să apară chiar şi în paginile revistei Martín Fierro. Atât de mare era încrederea lui Borges în acest criollism aflat în plin avânt, încât scriitorul s-a hotărât să o ducă pe Norah Lange la întrunirile Noii Generaţii. Faptul că Norah încă nu-i întâlnise pe martinfierriştii de frunte se datora în parte împotrivirii mamei ei de a o lăsa noaptea în oraş, dar, neîndoielnic, şi dorinţei lui Borges de a-şi feri muza de contactul cu rivalii lui. Cu toate acestea, de pe la mijlocul anului 1926, Norah a început să-l însoţească pe Georgie la unele întruniri ale Revistei Oral, unde l-a întâlnit pe Évar Méndez, care s-a oferit să-i publice a doua culegere de poeme la Editorial Proa. (Cartea va apărea în septembrie sub titlul Los días y las noces [Zile ţi nopţi]). Iar pe 10 iulie a ieşit cu Borges la o chermeză organizată în cinstea relansării revistei Martín Fierro.

Această petrecere a degenerat rapid într-o beţie de pomină. Évar 372 Beatriz de Nóbile, Palabras con Norah Lange, Carlos Pérez Editor: Buenos Aires, 1968, p. 18

373 Vezi textul „Martín Fierro“ în Martín Fierro, 5 noiembrie 1926, p. 271.

Méndez, Leopoldo Marechal şi alţi câţiva au aşezat-o pe Norah Lange într-un fotoliu furat de la o cafenea şi au purtat-o pe umeri până în subsolul de la Café Tortoni, unde au stricat întrunirea unor entuziaşti ai tangoului. Paco Luis Bernárdez a ajuns numai el ştie cum la Revista Oral, la Royal Keller, şi a insistat să declame un

„editorial” care s-a transformat într-un vacarm în clipa în care autorul a început să împroaşte auditoriul cu invective. Girondo a fost văzut clătinându-se la intersecţia dintre calle Corrientes şi calle Callao, una dintre cele mai aglomerate din oraş, încercând să dirijeze circulaţia. Iar sărmanul Raúl González Tuñón s-a trezit într-o casă

străină, în staţiunea de vară Adrogué, la 40 de kilometri de Buenos Aires, fiind dus acolo de un suflet milostiv care îi venise în ajutor cu o noapte în urmă 374 . A fost o noapte turbată chiar şi după

standardele avangardei şi, când s-a încercat să se afle motivul pentru care situaţia scăpase atât de mult de sub control, bănuiala a căzut pe contele Antonio Mordini, un nobil italian excentric care venise în Argentina ca să vâneze elefanţi în Chaco: acest „teribil alchimist”, cum a fost descris în Martín Fierro, pare să le fi pus tuturor un drog exotic în băutură375.

Cum avea să-şi aducă aminte Carlos Mastronardi, Borges „încă

mai era fericit” în zilele acelea: „Însufleţea conversaţia cu glume inteligente şi hohote de râs” şi „nu-şi dorea deloc «să fie altcineva»

nici în viaţa asta, nici în vieţile imaginare care aveau să urmeze”376.

Pe 24 octombrie, Borges a publicat un eseu intitulat Despre fericire, în care susţinea că fericirea este incompatibilă cu credinţa în neantul sinelui, fiindcă atunci când suntem fericiţi nu ne putem imagina 374 Alfredo Andrés, Palabras con Leopoldo Marechal, p. 23

375 Martín Fierro, 4 august 1926, p. 239

376 Carlos Mastronardi, Memoria de un provinciano, p. 210

„negarea întregii conştiinţe, a tuturor senzaţiilor, a tuturor deosebirilor din timp şi spaţiu”, fericirea aducând cu ea „satisfacerea voinţei, şi nu pierderea ei”377. Mulţi scriitori, afirma el, au încercat să

descrie fericirea, dar „prezentarea fericirii, a unui destin care se împlineşte în fericire” este poate cel mai rar lucru pe care îl poate oferi arta378. Şi totuşi, credinţa lui Borges în forţele proprii renăscuse ca pasărea Phoenix din cenuşa îndoielii şi acum scriitorul îşi propunea să facă ceea ce, susţinea el, puţini poeţi încercaseră să facă

până atunci – să „descrie fericirea”, să surprindă în cuvinte ce înseamnă să fii fericit: atât de mari erau ambiţiile unui tânăr îndrăgostit.

Pe 6 noiembrie, într-o zi de sâmbătă, Borges a participat împreună

cu Norah Lange la un prânz oficial, la restaurantul de lângă lacul de agrement din Parcul Palermo379. Prânzul se dădea în cinstea lui Ricardo Güiraldes al cărui roman gauchesc, Don Segundo Sombra, fusese publicat cu mare succes de Editorial Proa la începutul anului.

Acest eveniment a fost emoţionant, fiindcă Güiraldes se lupta cu cancerul şi avea să plece la Paris peste câteva luni, în ceea ce era probabil ultima lui vizită acolo380. O fotografie apărută mai târziu în Martín Fierro îi arată pe invitaţi strânşi în jurul lui Güiraldes381.

Norah Lange pare binedispusă şi visătoare, privind în sus, cu capul înclinat într-o parte, ca şi cum ar fi pierdută în reverie; lângă ea este Georgie, cu o urmă de zâmbet crispat care îi dă un aer de mulţumire relaxată, de stăpân. Avem aici o clipă de aur din viaţa lui Borges, o 377 „La felicidad escrita”, La Prensa, 24 octombrie 1926, şi El idioma de los argentinos, pp. 41–47 (p. 47)

378 „La felicidad escrita”, p. 41

379 Martín Fierro, 5 noiembrie 1926, p. 276

380 Martín Fierro, 28 martie 1927, p. 322

381 Martín Fierro, 12 decembrie 1926, p. 280

clipă unică, o clipă preţioasă, fragilă şi tremurătoare ca un balon de săpun care stă să plesnească. Căci, din nefericire, la această masă de lângă lacul din Palermo în scurt timp va avea loc o întâlnire, iar încrederea de sine – acel simţ al Alephului – pe care Borges o câştigase odată cu dragostea pentru Norah Lange se va face fărâme.

CAPITOLUL 10

Respingerea

(1926–1927)

La momentul petrecerii date în onoarea lui Ricardo Güiraldes, Norah Lange era cunoscută ca poetă descoperită de Borges, dar contactele ei cu alţi membri ai Noii Generaţii din afara cercului lui Borges erau limitate, existând încă destui scriitori pe care nu-i întâlnise. Aici, la această petrecere de lângă lacul de agrement din parcul Palermo, Borges a prezentat-o pe Norah lui Oliverio Girondo, tânăra aşezându-se la masă chiar lângă noua ei cunoştinţă. Ceea ce a frapat-o la Girondo a fost vocea – melancolică şi sonoră – ca

„mahonul” sau ceva „subteran”; la un moment dat Norah a răsturnat o sticlă de vin, la care Girondo s-a aplecat spre ea şi a spus:

„Între noi va curge sânge”382. O remarcă mai bine ticluită nici că se putea pentru a impresiona o fată de 21 de ani ca Norah, care aştepta cu nerăbdare apariţia bărbatului căruia îi era destinat să se dăruiască. După prânz au dansat împreună şi apoi Girondo a condus-o acasă. Norah se îndrăgostise lulea de acest străin –

„Oliverio era plin de viaţă şi de pasiune. M-am îndrăgostit de el chiar din ziua aceea”383.

Nu că Girondo ar fi fost prea arătos – avea dinţii din faţă ieşiţi în afară, un defect accentuat şi de o bărbie prea mică, pe care mai târziu va încerca să o mascheze lăsându-şi barbă, tenul lui palid contrasta cu ochii căprui neliniştiţi, iar părul, lung pentru acea perioadă, era pieptănat pe spate, descoperind o frunte înaltă şi căzând în bucle pe 382 M.E. de Miguel, Norah Lange, p. 119

383 Beatriz de Nóbile, Palabras con Norah Lange, p. 14

umeri. Un atu deloc de neglijat era şi stilul lui preţios, cosmopolit, căci Girondo era un om de lume – educat în Anglia şi Franţa de profesori particulari, plimbat prin multe ţări şi acum cu domiciliul în Paris. Lui Oliverio îi plăcea să se prezinte ca fiind un rebel împotriva moravurilor puritane ale societăţii argentiniene când, de fapt, era descendentul unei puternice familii de latifundiari de origine bască

şi, în ciuda aerului boem, nu ezita să amintească la tot pasul de înrudirea lui cu familiile Arenale şi Uriburu, două dintre cele mai ilustre dinastii criollo. Şi astfel, cu vocea şi cu gesturile lui dramatice avea acel şarm viril căruia o tânără ca Norah Lange, mai tânără decât el cu 15 ani, i-a fost greu să reziste.

Norah sosise la petrecere cu Borges, dar plecase cu Girondo şi acest simplu fapt avea să-i provoace o mare durere lui Borges.

Pierderea Norei în favoarea altui bărbat ar fi fost oricum un dezastru, dar dintre toţi bărbaţii să o piardă tocmai în favoarea lui Girondo era o umilinţă de nedescris. Antipatia lui faţă de Girondo se datorase unui dezacord ce ţinea de problemele literaturii de avangardă; exista însă şi o mare diferenţă de temperament între ei –

Borges era retras, manierat, timid; Girondo era o forţă a naturii, insidios, energic şi exhibiţionist prin definiţie. Resentimentul de clasă juca şi el un rol important. Deşi de origine aristocrată, Borges venea de fapt din clasa de mijloc urbană, în vreme ce Girondo aparţinea elitei conducătoare, beneficiara revoluţiei economice în pampas, de la care familiile Acevedo şi Borges credeau că li se trage declinul social. (Poate de aceea Girondo apare în povestirile lui Borges ca un aristocrat tiranic sau un megaloman sinistru.) Consecinţele acelei întâlniri întâmplătoare dintre Norah şi Girondo au început să se deruleze cu o viteză alarmantă. Girondo a apărut la reşedinţa Lange sâmbăta următoare, fiind invitat la petrecerea obişnuită de Norah. A fost prezentat Señorei Lange cu

care s-a înţeles atât de bine încât, susţinea el, au sfârşit prin a juca şah sub o masă384. Apariţia lui Girondo la vila de pe calle Tronador a fost, fără îndoială, un hap pe care Borges l-a înghiţit cu greu, fiindcă vila era, cum s-ar spune, domeniul lui, un loc unde era acceptat de un cerc de prieteni credincioşi şi unde îşi putea găsi refugiu din calea acelei singurătăţi interioare solipsiste la care era atât de predispus.

Acum Borges simţea că fusese izgonit din paradis, ca primul Adam izgonit din Eden, un motiv care va apărea des în scrierile lui până

aproape de sfârşitul vieţii.

Norah şi Girondo au început să se vadă aproape în fiecare zi. Aşa cum avea să scrie Norah într-un poem, vocea iubitului ei promitea să-i dezvăluie minunăţiile vieţii şi, pe măsură ce pasiunea ei devenea din ce în ce mai arzătoare, vocea aceea persuasivă o îndemna să facă

un lucru de care se temea prea mult într-o societate ce punea atâta preţ pe onoarea unei femei385. Brusc, Girondo a anunţat că părăseşte Buenos Aires – „Avea deja biletul pentru Europa în buzunar”, va declara Norah în cadrul unui interviu – şi, pe 4 decembrie, la doar o lună de la petrecerea din parcul Palermo, s-a îmbarcat pentru Paris, lăsând-o pe Norah într-o stare de adâncă deznădejde386. Tânăra a început să-i scrie aproape în fiecare zi şi, în timp ce se lupta cu acest gol neaşteptat din viaţa ei, s-a hotărât să-şi transforme scrisorile într-un roman epistolar care s-o ajute să se împace cu soarta.

Voz de la vida (Glasul vieţii), romanul lui Norah Lange, este aproape uitat astăzi şi practic de negăsit în Argentina. A fost publicat în octombrie 1927 şi, aşa cum va remarca Borges într-o cronică, 384 M.E. de Miguel, Norah Lange, p. 120

385 Vezi „Cómo Dios le alcanzó una soledad”, Martín Fierro, 15 iulie-15 august 1927, p. 366.

386 Beatriz de Nóbile, Palabras con Norah Lange, p. 14

„întâietatea pasiunii, singura şi atotputernica realitate a dragostei profunde, asigură substanţa intrigii”387. De fapt, spunea el, nu este deloc un roman, este „partea a treia a unui poem lung, care conţine toate cărţile şi zilele acestei scriitoare”, un poem în care singurul destin care contează este propriul destin, la care acum adaugă tema

„a doi bărbaţi îndrăgostiţi”.

Voz de la vida este alcătuit dintr-o serie de scrisori adresate de o tânără pe nume Mila iubitului ei, Sergio, care a plecat în străinătate.