O mie de corăbii şi-a aprins

A’ Troiei turnuri falnice? Domniţă,

Înveşniceşte-mă cu un sărut! (O sărută.)

Cu buzele-i fierbinţi şi pătimaşe

Îmi soarbe sufletul: îl simt cum zboară!

Înapoiază-mi-l! E bine-aici…

Sărutul tău e cerul pe pământ

Şi-s zgură toate câte nu-s Elenaxxiv.

Prin acest procedeu intertextual, aş spune că Borges făcea aluzie la săruturile pe care le primea de la propria Elenă din Troia, Norah Lange. (Mai mult de atât, numele Norah este o prescurtare de la Leonora, care e o variantă de la Elena.) Dacă Tragica istorie a doctorului Faust îl ajutase pe Borges să renunţe la a se mai percepe ca un criollo final, aceasta poate că se datora, în ultimă instanţă, inspiraţiei pe care o găsea în propria jolie rousse apollinaireană.

Perspectiva depăşirii impasului criollo final l-a făcut pe Borges să

se gândească la o operă mai extinsă, mai substanţială despre Argentina decât o presupunea poetica ultraistă. La un moment dat, în ultimele trei sau patru luni ale anului 1925, proiectul a început să

prindă contur. Îl va descrie mai târziu drept „o istorie în versuri a Argentinei”, cu titlul Caietul San Martín (Cuaderno San Martín). Există

numai două aluzii la acest proiect, prin urmare este greu de spus când i-a venit ideea, dar îi va scrie lui Guillermo de Torre că poemele din această carte vor fi în stilul „Trăsura generalului Quiroga înaintează spre moarte” (El General Quiroga va en coche al muere), un poem publicat pentru prima oară în Luna de pe cer, cea de a doua

culegere de poezii a lui Borges, care a apărut pe 4 noiembrie 1925337.

Şase luni mai târziu, a publicat două poeme în Nosotros, menţionând într-o notă de subsol că le-ar putea include în Caietul San Martín, o carte pe care intenţiona să o scrie338.

Evident că mărturiile sunt foarte puţine, dar ne putem face o idee despre natura proiectului lui Borges fiindcă, luate secvenţial, cele trei poeme menţionate de Borges în legătură cu istoria în versuri a Argentinei acoperă perioada cuprinsă între primele zile ale republicii şi copilăria poetului. Trăsura generalului Quiroga înaintează

spre moarte este un poem despre celebrul episod în care caudillo Facundo Quiroga a fost asasinat de agenţii tiranului Rosas. Cel de-al doilea poem este o evocare a Villa Ortúzar, o suburbie sărăcăcioasă

din nord-vestul oraşului Buenos Aires, unde câmpul „apasă greu”

pe arrabal. Cel de-al treilea este Întemeierea mitică a oraşului Buenos Aires (La fundación mitológica de Buenos Aires), care porneşte de la ideea că oraşul a fost întemeiat de conchistadorii spanioli în barrio Palermo, mai precis chiar în locul în care a copilărit Borges. Cartierul Palermo descris aici reprezintă un omagiu adus lui Evaristo Carriego: este un loc al tavernelor văruite în roz, al tangoului, al jocurilor de truco, al flaşnetelor tânguitoare şi al săruturilor iubitei.

Cele trei poeme sunt însă atât de diferite ca formă, ton şi subiect încât apare evidentă lipsa unei unităţi organice a proiectului: Borges încă mai avea nevoie de un principiu unificator – un Aleph, cum s-ar spune – prin care să ofere o viziune coerentă a Argentinei şi a locului ocupat de el în cadrul ei.

Poate că tocmai această încredere pe care i-o insufla noul proiect 337 Scrisoare către Guillermo de Torre, 31 decembrie 1925; GDT 44

338 Acestea au fost „Arrabal en que pesa el campo” şi „La fundación mitológica de Buenos Aires” în Nosotros 204, mai 1926, pp. 52–53.

l-a îndemnat să fie de acord cu relansarea revistei Proa în noiembrie, împreună cu prietenii lui, Brandán Caraffa şi Francisco Luis Bernárdez. Borges chiar a consimţit la o apropiere – deşi nu la o fuziune – cu rivalii din grupul Florida, căci consiliul consultativ al noii Proa îi includea pe Oliverio Girondo şi câţiva martinfierrişti, ca şi pe Guillermo de Torre şi Ramón Gómez de la Serna. De fapt, Borges nu rupsese toate legăturile cu Frente Único odată cu demisia de la Proa; păstrase relaţia cu Évar Méndez, cel care se angajase cu câteva luni în urmă să publice a doua culegere de poezii a lui Borges.

Noul armistiţiu dintre Proa şi Martín Fierro s-a consolidat cu un dineu, în decembrie, în cadrul căruia s-au lansat cele doua cărţi publicate recent de Editorial Proa: Luna de pe cer de Borges şi o culegere de poezii de Sergio Piñero, unul dintre cosmopoliţii

martinfierrişti. Dineul a fost descris ca fiind un eveniment „fericit şi foarte cordial”, la reuşita căruia Borges a contribuit cu un poem vesel de mulţumire339.

Renaşterea revistei Proa s-a dovedit însă de scurtă durată: aveau să apară numai trei numere, cel din ianuarie 1926 fiind ultimul.

Motivul încetării apariţiei este neclar: poate lipsa de fonduri sau luptele din interiorul Noii Generaţii, ţinând cont că Martín Fierro şi-a suspendat apariţia la câteva luni după eşecul revistei Proa.

Oricum, Borges nu pare să fi fost prea îngrijorat de soarta revistei Proa, poate pentru că între timp fusese invitat să devină colaborator permanent al ziarului La Prensa care, fiind o publicaţie naţională, îi înlesnea accesul la un public mult mai larg decât i-ar fi înlesnit vreodată Proa sau Martín Fierro. Exista însă şi un alt motiv, mai întemeiat, al aparentei lui indiferenţe faţă de eşecul revistei: încă

înainte de sfârşitul anului 1925 avea convingerea că găsise baza pe 339 Vezi Martín Fierro, 29 decembrie 1925, p. 193.

care să construiască mitologia oraşului şi a locuitorilor din Buenos Aires.

Germenii acestui demers pot fi deja sesizaţi în proiectata istorie în versuri a Argentinei. Continuitatea trecutului şi a prezentului încă

nu fusese percepută ca un concept de sine stătător, fiindcă Borges nu renunţase pe de-a-ntregul la mentalitatea nostalgică a unui criollo final. Sentimentul lui de inferioritate faţă de eroii de la începuturile republicii este încă evident în Trăsura generalului Quiroga înaintează

spre moarte – poetul invidiază înrădăcinarea lui Quiroga: caudillo este „înfipt adânc în pampă ca ascuţit pociumb”xxv. În Arrabal pe care câmpul apasă greu (Arrabal en que pesa el campo) tristeţea poetului îşi găseşte corespondent în nostalgia după viaţa în pampas din Villa Ortúzar. Numai în cel de-al treilea poem, Întemeierea mitică a oraşului Buenos Aires, se poate găsi o celebrare a oraşului pe un ton comparabil cu jovialitatea din Fausto de Estanislao del Campo.

Sfârşitul mai ales are acel cinism nepăsător (descreimiento) pe care Borges l-a admirat atât de mult la Fausto: „Aşa, cred, început-a oraşul Buenos Aires, / ce pentru mine-i veşnic ca aerul şi apa”xxvi.

Prin urmare, „întemeierea mitică” a oraşului Buenos Aires s-a produs din voinţa poetului – el a luat Palermo pe care şi l-a imaginat în copilărie, în timp ce asculta fermecat versurile lui Carriego, şi a transformat acel barrio umil în esenţa veşnică a oraşului însuşi340.

340 Borges nu va abandona imediat „istoria Argentinei în versuri”, dar, în cursul anului 1926, acest proiect pare să nu-l mai fi interesat. În mai, va scrie despre „o posibilă culegere de poeme intitulată Cuaderno San Martín”, pentru ca doar câteva luni mai târziu să se refere la Cuaderno San Martín doar ca la „o culegere de versuri porteño”. Vezi nota de subsol din Nosotros 204, mai 1926, p. 53, şi notiţa autobiografică a lui Borges din Pedro-Juan Vignale şi César Tiempo, Exposición de la actual poesía argentina, retipărită în Martín Fierro, 28 martie, 1927, p. 320.

CAPITOLUL 9

Alephul

(1926)

În cursul anului 1926, Borges a încercat să dezvolte proiectul joycean al mitologizării oraşului Buenos Aires. În ianuarie a publicat un eseu cu titlul ciudat de melodramatic Pampasul şi suburbiile sunt zei (La pampas y el suburbio son dioses), unde observa că este firesc ca pampasul şi gaucho să fie ridicaţi la rangul de „arhetipuri” sau

„totemuri” într-o ţară pastorală precum Argentina, dar în continuare susţinea că şi barrios din Buenos Aires dobândiseră statutul totemic: chiar dacă marele oraş era „un fel de Babel”, un loc care atrăgea imigranţi „din cele patru colţuri ale lumii”, cartierele mărginaşe încă

se mai aflau sub influenţa puternică a pampasului şi, cu toate că mai mulţi poeţi scriseseră despre aceste sărăcăcioase suburbii, niciunul nu o făcuse cum se cuvine: arrabal rămânea o „jumătate de simbol”341.

Omul căruia Borges îi atribuia rolul de descoperitor al potenţialului literar al cartierelor sărăcăcioase (arrabales) din Buenos Aires era Evaristo Carriego şi în acest sens menţiona mai ales poemul El guapo, inspirat din viaţa lui Juan Muraña, un infractor renumit în Palermo pentru curajul şi îndemânarea lui de cuţitar342.

Muraña fusese cel mai celebru cuchillero din barrio, alături de Suárez

„El Chileno”; aproape toate poveştile despre guapo care se spuneau în Palermo îi erau atribuite lui Muraña, fiindcă lumea credea că pe 341 „La pampa y el suburbio son dioses”, Proa 15, ianuarie 1926, şi în El tamaño de mi esperanza, pp. 21–25 (p. 21)

342 Alifano, Conversaciones, pp. 29–30

seama lui se putea pune orice act de bravură343. Şi Carriego făcuse legătura dintre cuchilleros şi gauchos de odinioară: poemul lui despre Muraña îi fusese dedicat lui „San Juan Moreira”, un gaucho notoriu, care trăise în pampas ca un adevărat Robin Hood. Carriego, îi plăcea lui Borges să spună, fusese atât de devotat cultului lui Juan Moreira, încât îl considerase un sfânt pe acest gaucho malo344.

Borges recunoştea că împrumutase de la Carriego ideea portretizării arrabal- ului ca pe o zonă intermediară, liminală, între pampas şi oraş. Carriego însă nu apreciase importanţa descoperirii lui: intuise posibilităţile epice ale arrabal- ului, dar îi cultivase doar latura sentimentală345. Borges chiar reproşa poemelor melodramatice ale lui Carriego că lansaseră o tendinţă de sentimentalizare a tangoului. După părerea lui, tangoul primitiv, tangoul „vechii gărzi”, Guardia Vieja, deşi născut şi cultivat în bordelurile şi tavernele din Buenos Aires, păstra ceva din însuşirile acelei milonga rustice cântate de gauchos, dar acest spirit primitiv al arrabal-ului –

„obrăznicie, neruşinare crasă, bucurie pură a curajului” – era depreciat de un nou val de compozitori, majoritatea de origine italiană, care preschimbau tangoul într-o „lamentaţie plină de tristeţe şi de laşitate”, „o înşiruire de eşecuri”346.

Potenţialul epic al arrabal-ului îi oferea lui Borges materialul novator de care avea nevoie ca să mitologizeze oraşul Buenos Aires.