În ceea ce-l priveşte pe Borges, acesta era extrem de iritat de disputa Boedo-Florida şi îi displăcea să fie asimilat, vrând-nevrând, cu „cosmopoliţii” grupului Florida. Avea prieteni buni în ambele tabere, protesta el, şi oricum toţi scriitorii tineri continuau să

fraternizeze la Royal Keller şi celelalte locuri de întâlnire; conflictul, susţinea el, fusese agravat de Mariani şi de martinfierristul Ernesto Palacio doar pentru a imita facţiunile de pe scena literară a Parisului; grupul Florida, după părerea lui, era prea elitist în ideea lui despre artă, preferând un sonet prost unei milonga bune, în timp ce grupul Boedo era prea provincial în evaluarea a tot ceea ce era argentinian şi prefera un tango mediocru unui sonet bun, chiar dacă acesta din urmă reflecta un stoicism foarte argentinian324. Întrebarea era însă –

ce înseamnă să fii argentinian? Chiar şi la Borges, simţul identităţii 323 Vezi Santiago Ganduglia, „Párrafo sobre la literatura de Boedo. Martín Fierro, 29 decembrie 1925, p. 190.

324 Vezi „La inútil discusión de Boedo y Florida”, La Prensa, 30 septembrie, 1928.

naţionale, după cum am văzut, era foarte vag, dacă nu contradictoriu, şi atâta vreme cât se considera un criollo final putea fi luat drept reacţionar, cu o atitudine nostalgică faţă de trecut, care nu era fundamental diferită de cea a lui Lugones.

Exact o astfel de neînţelegere s-a iscat în martie 1925, când Proa a fost criticată că diseminează idei fasciste de către autorul unui articol publicat în Nosotros, îngrijorat de ameninţarea pe care o reprezenta fascismul la adresa ordinii democratice în Argentina325. Borges a respins imediat această acuzaţie într-o scrisoare către editorul Nosotros, susţinând că nu a fost niciodată victima unor „lapsusuri intelectuale” precum fascismul sau imperialismul326. Convingerile lui, declara el, aveau un caracter mai local, mai specific: se simţea mai porteño decât argentinian şi îşi găsea identitatea mai mult în barrio Palermo, cartierul lui Evaristo Carriego, decât în oricare alt loc. Şi totuşi, dacă Borges se ferea să-şi afirme afilierea la naţiune dincolo de cartierul unde se născuse, o făcea fiindcă identitatea naţională nu-i oferea certitudini – pe de o parte se simţea înstrăinat de marea metropolă Buenos Aires, iar pe de altă parte era umilit de amintirea sacră a strămoşilor lui întemeietori de naţiune.

Nesiguranţa care domina vocaţia culturală şi politică a lui Borges nu a fost deloc risipită de faptul că eseul lui despre poemul lui Apollinaire, La Jolie Rousse, a fost publicat în acelaşi număr din Nosotros ca şi articolul care acuza Proa de simpatii fasciste. Eseul lui Borges i-a făcut pe martinfierrişti să creadă că autorul era pregătit să

trădeze principiile avangardei, suspiciunile lor fiind întărite în 325 Vezi Juan Antonio Villoldo, „La revisión fascista”, Nosotros 190, martie 1925, pp. 332–342.

326 „Carta de la dirección de Proa”, Nosotros 191, aprilie 1925. Retipărit în Textos recobrados, 1919–1929, pp. 207–208.

aprilie, când Borges a publicat o culegere de eseuri critice intitulată

Inquisiciones (Investigări) care conţinea atât recenziile unor cărţi despre gaucho şi pampas, cât şi eseul nepublicat până acum Plângerea fiecărui criollo (Queja de todo criollo), care prezenta istoria Argentinei ca pe o „tragedie” pentru criollos. Inquisiciones a fost primită cu reacţii amestecate – „săgeţi şi laude”, cum îi va scrie el lui Sureda – şi, cu siguranţă, nu a schimbat deloc impresia cercurilor avangardiste că autorul ei ar putea fi nesigur din punct de vedere ideologic, un posibil reacţionar atât în literatură, cât şi în politică327.

Astfel, în martie şi aprilie 1925, Borges s-a trezit în defensivă, poziţia lui în cadrul Noii Generaţii fiind slăbită de o incertitudine generală privind atitudinea şi ideile lui. După cea de a doua vizită în Europa, Borges şi-a propus să dezvolte o versiune criollo a Ultrei şi chiar a sperat să-l depăşească pe Joyce prin găsirea unei modalităţi originale de evocare a vieţii oraşului său natal. Asemenea proiecte s-au lovit de spinoasa problemă a identităţii argentiniene, Borges nefiind în stare să-şi învingă senzaţia că este un criollo final pentru care Argentina prezentului, ca să nu mai vorbim de Argentina viitorului, era o sursă de nelinişte şi confuzie.

Apoi, exact în clipa în care încercarea lui Borges de a reveni la conducerea Noii Generaţii nu prea mai avea sorţi de izbândă, Oliverio Girondo a revenit în Buenos Aires din „misiunea lui intelectuală” în străinătate. Pe 22 aprilie, editorul revistei Martín Fierro, Évar Méndez, îi scria lui Girondo despre necazurile care se abătuseră asupra revistei în cele nouă luni de absenţă. Fuseseră

nenumărate greutăţi – crize financiare, apatie, invidie şi indisciplină; uneori, se plângea Méndez, fusese nevoit să aibă grijă singur şi de 327 Scrisoare către Sureda, nedatată (aprox. iunie sau iulie 1925), în Cartas del fervor, p. 236

revistă, şi de întregul grup martinfierrist, şi tot singur făcuse faţă

tuturor cheltuielilor şi angajamentelor328. Fuga lui Güiraldes şi Rojas Paz la Proa, alături de Borges, aproape că falimentase Martín Fierro, dar până la urmă reuşise să salveze corabia şi să păstreze grupul intact, ca şi alianţa cu Proa. Ulterior, un conflict şi mai serios între cele două reviste ameninţase să ducă la desfiinţarea amândurora, existând pericolul apariţiei unei alte publicaţii cu orientare reacţionară. Dar Méndez îl asigura pe Girondo că pusese la punct un plan pentru martinfierrişti – un plan săptămânal cu prelegeri, întruniri, tertulias, distracţii, dineuri lunare şi chiar o reorganizare a revistei. Şi îi cerea bani lui Girondo: Martín Fierro avea o mulţime de datorii.

Dinamicul Girondo a trecut imediat la acţiune. La două

săptămâni după ce Méndez i-a trimis scrisoarea, un nou număr din Martín Fierro – care rămăsese nepublicat din ianuarie – a apărut pe piaţă, pe 5 mai. În mod semnificativ, conţine pasaje din noua carte a lui Girondo, Calcomanías (Transferuri), care va fi publicată curând de Editorial Proa 329 . Girondo a reînnoit apelurile la solidaritate în rândurile Noii Generaţii. O întrunire comună a grupurilor Martín Fierro şi Proa a fost organizată acasă la Évar Méndez pentru a găsi noi modalităţi de întărire a Frente Único. Apoi Girondo şi Méndez i-au abordat pe editorii de la Proa propunându-le fuziunea celor două reviste. Ricardo Güiraldes, la fel de interesat să menţină intact Frente Único, s-a declarat în favoarea fuziunii, dar Borges şi Brandán Caraffa s-au opus cu îndârjire.

Borges şi-a vărsat năduful într-o scrisoare către Guillermo de 328 Am consultat scrisoarea în Archivo Évar Méndez, care se află în colecţia lui Washington Pereyra, Buenos Aires.

329 Vezi Martín Fierro, 5 mai 1925, p. 106.

Torre din 23 mai330. Scriitorul se plângea că unirea celor două reviste propusă de Oliverio Girondo însemna că Martín Fierro aducea o datorie de o sută de pesos, în timp ce Proa înregistra un profit de peste o mie de pesos. Ca să pună capac la toate, îi spunea el lui Torre, ultimul număr din Martín Fierro includea un epitaf satiric de Enrique González Tuñón – cu care susţinea că ar fi ajuns la bătaie cu trei luni înainte – care îl scosese din sărite fiindcă îi lega numele de celebrul pederast Roberto Smith şi dădea de înţeles că era, după propria exprimare, fetiţa lui Smith şi a lui Brandán Caraffa 331 . Situaţia devenise grotescă şi, după toate câte se întâmplaseră, prietenia cu martinfierriştii nu mai era posibilă. Oricum – lucru recunoscut şi de Girondo – Martín Fierro se ducea sigur la fund; de fapt, nu era decât o fiţuică plină de banalităţi, adevăr cu care, spera Borges, Torre trebuia să fie de acord.

În mod evident, Borges se temea că, invocând stabilitatea Frente Único, Girondo plănuia să devină liderul Noii Generaţii. Fiind rugat să facă recenzia noii cărţi a lui Girondo pentru numărul din iunie a revistei Martín Fierro, Borges s-a folosit de ocazie ca să dejoace planurile rivalului său desfiinţându-i pretenţiile de revoluţionar.

Pentru el, „efectul” poemelor lui Girondo era „înspăimântător”:

„Girondo este un om violent. Contemplă lucrurile, apoi se înfurie, le înşfacă şi dispare cu ele. Unde-i aventura, mă întreb, fiindcă autorul nu ratează nicio lovitură”332. Prin această referire la „aventură”, Borges evoca recentul lui eseu despre Apollinaire şi dădea de înţeles că Girondo, în ciuda atacurilor lui violente la adresa tradiţiei, nu era 330 Scrisoare către Guillermo de Torre, 23 mai 1925; GDT 43

331 „Epitaful” a apărut în Martín Fierro, 17 mai 1925, p. 118.

332 „Oliverio Girondo: Calcomanías”, Martín Fierro, 26 iunie 1925, p. 122, şi retipărită în El tamaño de mi esperanza, pp. 88–90

capabil de inovaţii autentice.

Oricum, Borges se cam săturase de această ciondăneală fără

sfârşit. Aşa cum îi scria lui Sureda:

Caut să depăşesc acest semiprestigiu în care m-am blocat, această

semicelebritate de literat care nu este citit decât de alţi literaţi, dar care nu ajunge la marele public. M-am hotărât să mă întorc la simplitatea criollo de expresie şi la un vocabular auster, curăţat de zorzoane333.

La sfârşitul lunii iulie se hotărâse deja să părăsească Proa: „Adio, Frente Único” , spunea el în scrisoarea de demisie. „Rămas-bun la toţi… daţi-mi pălăria şi bastonul, am plecat”334.

Timp de mai bine de un an, Borges încercase să creeze o formă

specific criollo a Ultrei care să-i permită să exprime spiritul patriei.

Dar efortul îi fusese zădărnicit de faptul că se considera un criollo final, ultimul descendent al unei spiţe nobile care se simţea dezorientat în marele Babel în care se transformase Buenos Aires-ul.

Îşi căutase inspiraţia în Norah Lange ca să iasă din acest impas creativ şi ideologic, şi există motive întemeiate ca să credem că, pe la mijlocul anului 1925, bănuia cam cum îşi poate împăca percepţia lui despre trecut cu realitatea unui Buenos Aires modern.

În iunie, a publicat un eseu despre clasicul Fausto (1866) de Estanislao del Campo, un ciudat dialog în versuri între doi gauchos 333 Scrisoare către Sureda, nedatată (aprox. iunie sau iulie 1925), în Cartas del fervor, p. 236

334 Scrisoarea a fost datată iulie 1925, dar a apărut câteva luni mai târziu cu titlul

„Carta a Güiraldes y a Brandán en una muerte (ya resucitada) de Proa” , Proa 15, ianuarie 1926, şi retipărită cu titlul „Carta en la defunción de Proa” în El tamaño de mi esperanza, pp. 81–83.

simpli, unul din ei povestindu-i celuilalt cum a văzut el un spectacol cu opera Faust de Gounod la mondenul Teatro Colón din Buenos Aires335. Borges admira modul în care autorul reuşea să surprindă

ceea ce considera el a fi două însuşiri distincte ale spiritului criollo, anume „veselia” (alegría) şi „neîncrederea” (descreimiento), în contextul altfel străin al metropolei. Prin modul ireverenţios în care cei doi gauchos percep o operă adusă din Europa, Estanislao del Campo scotea în evidenţă supravieţuirea valorilor criollo tradiţionale în Buenos Aires, stabilind astfel o continuitate între trecut şi prezent, între pampas şi oraş. Tocmai în această continuitate va găsi Borges soluţia de ieşire din impasul provocat de complexul criollo final.

Eseul lui Borges este dominat de o bucurie neobişnuită. „Fericirea şi bucuria”, scria el, existau peste tot în Fausto, „sentimente pe care, dincolo de paginile lui, le-am văzut numai într-o femeie desăvârşită” 336 . Referinţa nejustificată la fericirea inspirată de o femeie frumoasă arată, cred eu, că prietenia cu Norah Lange luase deja o turnură romantică. Un indiciu şi mai solid asupra sursei erotice ascunse a eseului poate fi găsit în citatul, aparent inutil şi dat în treacăt, din Tragica istorie a doctorului Faust de Christopher Marlowe: „Înveşniceşte-mă cu un sărut”, un citat al cărui context mai larg este relevant.

În scena XIII a piesei lui Marlowe, Faust îi spune lui Mefisto: Un singur păs mai am, cinstită slugă,

Spre-a potoli a inimii văpăi:

Ibovnică-mi doresc pe-mpărăteasa

Chemată dintre duhuri, pe Elena.

335 „El Fausto criollo” în Proa 11, iunie 1925, şi El tamaño de mi esperanza, pp. 15–19

336 „El Fausto criollo” în El tamaño de mi esperanza, p. 17

Lui Faust i se împlineşte dorinţa şi, la intrarea Elenei din Troia în odaia lui, Faust se întreabă uimit:

Acesta-i chipul ce-a pornit pe mări