Încearcă să-i reziste imaginându-şi „freamătul străzii” de-afară, trăgând obloanele ca să vadă cum lumina zilei „face o gaură în fereastră/ şi umileşte fotoliile senile/ şi colţurile şi gâtuie/ vocea pierită/ a strămoşilor”.
Tânărul Borges îndrăgea străzile oraşului Buenos Aires fiindcă îi ofereau căldura şi vitalitatea pe care nu le găsea acasă. Aceste străzi însă nu erau străzile cosmopolite din centrul oraşului; Borges se simţea atras de străzile suburbiilor sărace, „îndulcite de copaci şi apusuri de soare” (Calles). În poemul Villa Urquiza scria că strada Pampas, cea pe care locuia iubita lui, era „lungă ca un sărut” şi că o astfel de stradă, „sădind o tradiţie a dragostei în suflet”, nu avea nevoie de niciun „renume vanitos” ca să-şi câştige „lauda prin vers”.
Când Concepción a petrecut o scurtă perioadă departe de Buenos Aires, absenţa ei i s-a părut lui Borges de nesuportat. „Am fost îndepărtat de novia mea, îi scria el lui Sureda; două săptămâni eterne vor mai trece până o voi vedea din nou; mă simt singur şi părăsit de Dumnezeu” („ dejado de la mano Dios”)260 . Absenţa lui Concepción a fost, într-adevăr, ca o anticipare a morţii pentru el, „un soare groaznic ce nu apune niciodată”, legând „sufletul ca o funie în jurul gâtului” (Absenţă, Ausencia). Gândurile lui s-au întors spre Dumnezeu, moarte şi viaţa de apoi. „Trebuie să ne gândim la lucruri fundamentale”, îl îndemna el cam pompos pe Sureda, explicându-i că, doar cu o noapte în urmă, în timp ce asculta un tangou 260 Scrisoare către Sureda, nedatată (aprox. septembrie 1922), în Cartas del fervor, p.
225
melancolic într-o cafenea de pe o stradă lăturalnică, i-a trecut prin gând că „întreruperea totală a vieţii ar fi mai surprinzătoare poate, mai inexplicabilă şi mai lipsită de sens, decât ideea nemuririi. Cum să-ţi poţi imagina sfârşitul vieţii, care este atât de complicată, atât de plină de tot ce a creat Dumnezeu?”261 Şi copia pentru prietenul lui câteva versuri dintr-un sonet de Quevedo, pe care le considera relevante:
Mèdulas que han gloriosamente ardido,
Venas que umor a tanto fuego han dado
Serán ceniza, mas tendrá sentido,
Polvo serán, mas polvo enamorado.
[şi tot ce-a ars în mine peste fire,
nu chinul părăsi-vor – trupul doar…
Da, scrum vor fi, dar scrum având simţire
şi lut – dar plin de-al dragostei pojar.xviii]
Lui Borges aceste versuri i s-au părut „aproape panteiste” pentru că vorbeau despre dăinuirea dragostei dincolo de moarte.
Dragostea lui pentru Concepción era atât de profundă încât îl făcea să se îndoiască de nonexistenţa sinelui, aşa cum o vedea Macedonio Fernández (adică o persoană este echivalentă cu orice altă persoană), şi să se minuneze cum de rezista identitatea personală în timp. În Sfârşit de an (Final de año) se întreba de ce de Anul Nou – la cumpăna dintre 1922 şi 1923 – se făcea atâta caz de
„detaliul simbolic/ de a înlocui un trei cu un doi” şi conchidea că
motivul adevărat „e bănuiala generală şi nedesluşită/ că Timpul este 261 Ibid.
o enigmă; / e uimirea în faţa miracolului/ că în pofida infinitelor întâmplări/… Ceva stăruie în noi: / nemişcător”xix. Ştiind că nu suportă absenţa iubitei, Borges era copleşit de originalitatea personalităţii ei. Scriitorul iubea acum cu o intensitate religioasă, preamărind „tămâia prezenţei tale/ pe care o voi arde mai apoi în mintea mea” şi copleşind-o cu laude extravagante, pline de devoţiune: „Frumuseţea ta înnobilează timpul cu miracolul ei”;
„Ca-ntotdeauna frumuseţea ta de-atâtea feluri/ îmi cuprinde luminoasă sufletul” ( Sâmbătă, Sábados).
La începutul anului 1923 Borges simţea, cum nu se mai întâmplase până atunci, că aparţine Argentinei, pământul pe care se născuse. Cred că acum şi scrie un poem în care laudă grădina casei Lange de pe calle Tronador, locul lui de întâlnire cu Concepción.
Titlul pe care l-a folosit, Llaneza, poate însemna „sinceritate” sau
„simplitate”, exact lucrurile de care nu avusese parte până acum. În casa de pe calle Tronador:
Cunosc obiceiurile şi sufletele
Şi graiul de aluzii
Pe care oamenii ce-şi duc viaţa împreună îl urzesc.
Nu am nevoie să vorbesc
Şi să mă-mpăunez cu hrisoave ticluite:
mă cunosc prea bine cei ce mă-nconjoară,
îmi ştiu neliniştile şi slăbiciunea.
Asta înseamnă să dobândeşti darul cel mai de preţ
pe care, poate, ni-l va da Cel de Sus:
nu laude deşarte, nici lauri de victorii,
ci pur şi simplu îngăduinţa
de-a face parte din Realitatea necontestată,
asemenea pietrelor şi copacilor.xx
(Fervor de Buenos Aires, ediţia întâi, 1923, dar revizuită în ediţiile ulterioare)
Acesta este un poem care celebrează ieşirea poetului din solipsismul în care trăia de mic copil. Dragostea îl lega de un alt suflet şi, datorită lui Concepción, Borges îşi descoperea conexiuni cu alţi oameni şi cu realitatea ţării lui natale. Schimbarea produsă de dragoste asupra concepţiei lui despre viaţă poate fi sesizată mai bine comparând acest puternic simţ al integrării în lumea reală –
„asemenea pietrelor şi copacilor” – şi cealaltă imagine a realităţii, ca simplă proiecţie narcisistă a sinelui pe o oglindă pe care, sub influenţa lui Macedonio Fernández, o oferise doar cu un an în urmă, în eseul lui despre Berkeley.
Se simţea acum sută la sută argentinian, spunându-i lui Guillermo de Torre că viaţa în Buenos Aires era frumoasă, expansivă şi dinamică, şi îşi tachina prietenul spaniol avertizându-l de riscul de a deveni un criollo dacă se hotăra să viziteze Buenos Aires262. Borges pare că într-adevăr se bucura de viaţă, descriindu-se lui Sureda ca pe un tânăr monden:
Întrebi dacă mă plictisesc. Trebuie să recunosc că nu prea am timp de aşa ceva.
