mai târziu, ultraiştii argentinieni şi-au reluat campania de 245 „Ultraísmo”, Nosotros 39, decembrie 1921. Retipărit în Textos recobrados, 1919–
1929, pp. 126–131.
246 Scrisoare către Guillermo de Torre, 3 decembrie, 1921; GDT 18
promovare a noii poezii.
În februarie, Eduardo González Lanuza, unul dintre cei mai înflăcăraţi convertiţi la mişcarea Ultra, a ţinut o prelegere şi a citit poezii la Ateneo Universitario, unde a lansat un atac violent asupra sencillistas, care formau majoritatea publicului. Cel de-al doilea număr al Prismei era gata înainte de mijlocul lunii martie, dar realizatorii s-au gândit că ar fi mai bine să aştepte până după alegeri, fiindcă nu avea niciun rost să lipească revista pe pereţii oraşului deja plini de afişe electorale. Între timp, Borges şi prietenii lui au distribuit revista prin cafenelele literare, iar pe 27 martie scriitorul a mers împreună cu González Lanuza să-l întâlnească pe însuşi Leopoldo Lugones, „cel mai mare naş al literelor de prin părţile astea”, după cum îl descria el lui Sureda247. Cei doi i-au dat marelui poet exemplare din cele două numere ale revistei Prisma şi au petrecut vreo trei ore discutând cu el, mai ales despre meritele relative ale rimei şi versului liber. Borges şi Lanuza s-au întrecut în a fi cât mai insolenţi faţă de poetul mai în vârstă, fiecare temându-se să
nu apară prea slugarnic în ochii celuilalt. Privind retrospectiv, Borges şi-a dat seama că Lugones le cântase în strună: „Ne-ar fi putut reduce la tăcere atât de uşor… Dar n-a făcut-o”. Lugones pur şi simplu ne-a citit poeziile şi a spus: «Mda, văd că sunt destul de aproape de voi»”248. Era felul lui de a spune că aceşti tineri aroganţi nu făceau nimic nou, Lunario sentimental anunţând deja schimbările printr-o pletoră de metafore înnoitoare. La vremea aceea însă, Borges a interpretat laudele politicoase ale lui Lugones ca pe un triumf major al ultraismului, scriindu-i lui Sureda că venerabilul 247 Scrisoare către Sureda, nedatată (aprox. 29 martie 1922), în Cartas del fervor, p.
214
248 Carrizo, p. 124
poet „se declarase a fi o pajişte călcată în picioare şi un cimitir arhiplin (deşi nu a folosit chiar aceste cuvinte)”249. Oricât de revoltat împotriva a tot ce era tradiţional se imagina el, acest tânăr timid nu îndrăznea decât în particular să-şi dezvăluie sentimentele violente pe care le nutrea faţă de cei mai în vârstă.
În sfârşit, în prima săptămână a lunii aprilie cel de-al doilea număr al Prismei a fost lipit pe pereţii oraşului şi, în aceeaşi lună, Borges şi câţiva dintre tovarăşii lui – vărul Willie, Lanuza şi Francisco Piñero – au mers, la invitaţia unei mătuşi a lui Piñero, în oraşul Rosario, provincia Santa Fe, ca să citească poezie ultraistă la Universitatea El Litoral. Din nou Lanuza a ţinut o prelegere despre ultraism, de data aceasta în faţa unui public mai deschis, care l-a primit cu o căldură neaşteptată. După aceea în jur de 30 de studenţi i-au însoţit pe ultraişti la o cafenea şi au ascultat cu entuziasm veştile bune despre avangarda din Buenos Aires, hotărându-se să înfiinţeze o filială proprie în Rosario250. Borges era mulţumit de progresele de până acum: ultraismul îşi făcea simţită prezenţa şi, în ciuda criticilor şi a insultelor care nu mai conteneau, îi spunea lui Guillermo de Torre că primea colaborări şi oferte de sprijin251.
Borges reuşise să alcătuiască un grup Ultra de vreo şapte tineri poeţi, în afară de el – vărul Guillermo Juan, Eduardo González Lanuza, Francisco Piñero, Roberto Ortelli, Rolando Martel, chilianul Salvador Reyes şi Norah Lange, singura fată. Începuseră să se întâlnească în casa familiei Lange, pe calle Tronador, unde Borges va 249 Scrisoare către Sureda, nedatată (aprox. 29 martie 1922), în Cartas del fervor, p.
214
250 Scrisoare către Guillermo de Torre, datată „Sfârşitul lui aprilie 1922”, GDT 22.
Şi Vaccaro, Georgie, pp. 107–199.
251 Scrisoare către Guillermo de Torre, 9 martie 1922; GDT 20
găsi o atmosferă relaxată, aproape boemă, şi pe care va ajunge s-o considere un refugiu binecuvântat din mediul rigid al familiei lui.
Mai mult de atât, în această casă se bucura şi de compania sexului opus. Pe lângă cele cinci surori Lange, le-a cunoscut şi pe colegele lor de şcoală, surorile Soraggi şi surorile Guerrero: Celia – prietena lui Ruthy Lange – şi Concepción, cea mai bună prietenă a lui Norah Lange. Apoi, undeva prin luna martie, a descoperit că se îndrăgostise de Concepción Guerrero. I-o descria lui Sureda ca fiind
„o fată minunată de 16 ani, cu sânge andaluzian, cu ochi mari şi negri şi o seninătate blândă, plină de tandreţe”252. Era fiica unor imigranţi spanioli din Granada şi locuia, după cum îi spunea Borges lui Sureda, „departe, într-una din suburbii, unde ducea viaţa monotonă, dificilă, retrasă, dar mândră a unei fete sărace şi la locul ei”253. Tatăl ei era învăţător, iar familia ei locuia pe calle Pampa, într-una din acele clădiri modeste, cu un singur etaj, atât de caracteristice familiilor din cartierele mărginaşe ale oraşului Buenos Aires, unde se stabileau mai toţi imigranţii şi care contrastau atât de puternic cu vila spaţioasă a familiei Lange de la intersecţia străzilor Pampas şi Tronador.
Faptul că sentimentele lui erau împărtăşite de Concepción era ceva ce Georgie nu mai trăise de la nefericita poveste de dragoste cu Emilie, în Geneva, cu trei ani în urmă. Se simţea atât de atras de noua lui prietenă încât foarte curând a început să se gândească la căsătorie, după cum îi mărturisea lui Sureda într-o scrisoare trimisă
la sfârşitul lunii martie254. Dar, în acelaşi timp, era foarte circumspect 252 Scrisoare către Sureda, 29 mai 1922, în Cartas del fervor, p. 221
253 Scrisoare către Sureda, nedatată (aprox. martie 1922), în Cartas del fervor, p. 209
254 Scrisoare către Sureda, nedatată (aprox. 29 martie 1922), în Cartas del fervor, p.
214
în privinţa reacţiei familiei lui şi păstra secretă relaţia temându-se, fără doar şi poate, că părinţii se vor amesteca din nou în viaţa lui sentimentală. La urma urmelor, Concepción era fiica unor imigranţi spanioli care stârneau dispreţul familiilor criollos şi, dacă mama lui nu le considera potrivite nici pe surorile Lange, ce şanse ar fi fost să o accepte pe noua lui iubită?
După recentele lui incursiuni în metafizică făcute sub influenţa lui Macedonio, Borges s-a întors la poezie. Dar poemele pe care le scria acum aveau o altă tonalitate decât cele pe care le compusese după
sosirea în Argentina, când încă era plin de amărăciune că fusese silit să părăsească Spania. La apariţia celui de-al doilea număr al revistei Prisma, în aprilie 1922, scriitorul începea să-şi redescopere, cu o plăcere ciudată, oraşul natal. Borges îşi consemnează legătura din ce în ce mai intimă cu străzile – încântarea descoperirii din întâmplare că tristeţea şi apatia lui sunt risipite la auzul unei frânturi de muzică
porteño, pe care o poartă în el „precum cel ce ţine un steag în mână”
(Descoperire, Hallazgo). În Muzica patriei (Música patria), poetul preamăreşte muzica de chitară, care a pătruns atât de adânc în sufletul argentinian încât, dacă o aude de la o fereastră, noaptea,
„drumeţul/ simte ca şi cum o mână i-ar mângâia inima”. Borges descrie cum strada îi intră în „inima plină de dor cu puritatea unei lacrimi” şi devine atât de „apropiată şi de încântătoare” încât uită
pentru o vreme că nu a mai fost pe acolo niciodată (Strada neştiută, Calle descornada). Poetul îşi găseşte un „prieten tainic” într-o
„verandă, într-un fronton, într-un rezervor de apă” (Un Patio). Până
şi impresionanta Plaza San Martín „se deschide larg, ca nişte sâni generoşi care dau pe dinafară de încredere” (La Plaza San Martín).
Este aproape sigur că dragostea lui pentru Concepción a fost cea care i-a reînnoit interesul faţă de poezie. Prin luna aprilie, Borges s-a hotărât să-şi strângă poemele într-un volum care să fie o mărturie a
vieţii lui în Buenos Aires, descriindu-l lui Sureda drept
„liric-metafizic-magic-confesiv”
(lirico-metafisico-gualicheante-confesional) 255 . Tot acum, scriitorul s-a hotărât să înlocuiască revista murală Prisma cu o publicaţie mai substanţială şi cu o apariţie mai regulată. A discutat numele revistei propuse cu prietenii lui şi, în cele din urmă, s-a oprit asupra cuvântului Proa, adică „prora”, un titlu avangardist potrivit pentru această minusculă celulă de aşa-zişi revoluţionari. Membrii grupului Ultra au dat câte 20 de pesos ca să acopere costurile de producţie a ceea ce, oricum, va fi o publicaţie destul de modestă, alcătuită
dintr-o singură coală de hârtie împăturită în două ca să formeze un triptic dublu, cu un total de şase pagini. Modelul după care se luase Borges era cel al revistei spaniole Ultra care, ironie, îşi încetase apariţia cu o lună în urmă, ultimul ei număr fiind cel din data de 15
martie. Dispariţia revistei Ultra era un semn că ultraismul pierdea din ce în ce mai mult teren în Madrid şi că membrii ei încercau să-şi croiască singuri o carieră. Borges însă nu a abandonat proiectul Ultra în Buenos Aires care, totuşi, îi adusese o anumită notorietate în lumea literară, un cerc de prieteni din ce în ce mai larg şi, nu în ultimul rând, dragostea.
Când a apărut primul număr din Proa, la începutul lunii august, apropiaţii au recunoscut imediat tuşeul editorial al lui Borges –
coperta era ilustrată cu o gravură a surorii lui, Norah, iar în partea de sus a primei pagini trona un eseu al fondatorului mişcării Ultra, Cansinos-Asséns, sub care Borges plasase cel mai lung text din revistă, un eseu metafizic, „Neantul personalităţii”, scris de el însuşi.
