al lui Ramón individualiza fiecare obiect în loc să caute o „viziune totală a vieţii”, „o armonie”, „o sinteză” 306. Ceea ce-i lipsea lui Ramón, remarca Borges, era acel principiu unificator care în matematicile noi era reprezentat de semnul „Alef [sic]”, „numărul infinit care le cuprinde pe toate celelalte”307.

Privită retrospectiv, această referire la Aleph are o importanţă

enormă pentru înţelegerea lui Borges ca scriitor. Aleph va ajunge să

reprezinte o permanentă dorinţă de a realiza o unitate a fiinţei în care sinele, deşi împlinit, ar putea fi integrat în realitatea obiectivă a lumii. Această aspiraţie îşi va găsi expresia cea mai fericită într-una din povestirile lui majore, intitulată chiar Aleph (1945), unde autorul va încerca să redea încântătoarea comuniune a sinelui şi a lumii. Dar, în această etapă de început, Aleph era doar o intuiţie unificatoare care îi va permite să scrie o lucrare substanţială care, la fel ca Ulise de Joyce, îl va identifica pe autor cu lumea care îl formase, în acelaşi timp conferind universalitate experienţei lui.

În paralel cu reflecţiile pe marginea romanului lui Joyce, tot acum descoperim la Borges şi o fascinaţie din ce în ce mai mare faţă de Norah Lange. Pe 26 octombrie, îi spunea lui Guillermo de Torre că se gândea să traducă un pasaj din Ulise, în aceeaşi scrisoare menţionând-o pe Norah nu mai puţin de trei ori şi întrebându-şi prietenul spaniol ce părere are despre poemele ei308. Cu vreo două

305 „Menoscabo y grandeza de Quevedo”, Revista de Occidente (Madrid), 17

noiembrie 1924, şi Inquisiciones, pp. 43–49 (p. 48) 306 „Ramón y Pombo”, Martín Fierro, 24 ianuarie 1925, p. 93, şi cu titlul „Ramón Gómez de la Serna” în Inquisiciones, pp. 132–135 (pp. 133 şi 134) 307 „Ramón y Pombo”, Martín Fierro, p. 93, şi Inquisiciones, p. 132

308 Scrisoare către Guillermo de Torre, 26 octombrie 1924; GDT 40

luni în urmă se oferise să o ajute pe Norah să-şi publice prima ei carte, La calle de la tarde (Strada serii). A negociat preţul cu Samet, editorul, şi a scris un prolog309. Apoi l-a rugat pe Brandán Caraffa să-i scrie o cronică în Proa şi a aranjat ca o selecţie din poeme să

apară în Martín Fierro, împreună cu prologul lui, unde o lăuda pe Norah într-un stil bombastic şi liric – Norah era „celebră pentru strălucirea părului şi a tinereţii ei trufaşe”; sufletul îi era „sprinten, trufaş şi impetuos, ca un stindard ce flutură în vânt”310.

Borges nu era singurul care o admira pe această fată

extraordinară. În iulie 1924, apăruse în Martín Fierro un poem de dragoste melodramatic scris de un tânăr, Córdova Iturburu, care o descria pe Norah ca pe un „înger” cu „ochi de somnambul, dulci şi tragici”, un înger – mai mult de-atât, un „arhanghel” – capabil să

provoace viziuni ale nopţii „ce sar la amurgul plin de flăcări” sau ale

„Vieţii şi Morţii ce merg alături ca două surori”311. Un alt poet în devenire, Ulyses Petit de Murat, a fost vrăjit de ceea ce şi el numea acest „înger” cu „părul roşcat şi profil ascuţit”, care avea „aura aproape divină” a unei „fiinţe cereşti”312. Norah atrăsese şi atenţia unor bărbaţi mai în vârstă, în mod deosebit a celebrului scriitor Horacio Quiroga, „un mare amator de tinerele”, care venea la serile literare ale mamei ei pe o motocicletă ce scotea un zgomot infernal şi-i aduna pe toţi băieţii din cartier ca să se zgâiască la splendida lui 309 Informaţie extrasă din corespondenţa consultată prin bunăvoinţa Susanei Lange, Buenos Aires.

310 Vezi Martín Fierro, 9 octombrie 1924; prolog, p. 69, şi poeme, p. 74. Prologul a fost retipărit în Inquisiciones, pp. 83–85 (p. 83).

311 „Norah Lange”, Martín Fierro, 25 iulie 1924, p. 48

312 Ulyses Petit de Murat, El Correo Literario, 1 ianuarie 1944, citat în María Esther de Miguel, Norah Lange: una biografia, Planeta: Buenos Aires (1991), p. 103.

maşinărie313.

O bună parte din fascinaţia exercitată de Norah se datora exotismului familiei din care provenea. Tatăl ei, Gunnar Lange, era norvegian, în timp ce mama ei, Berta Erfjord, deşi născută în Argentina, era fiica unui norvegian şi a unei irlandeze. Cei doi aveau cinci fiice şi un fiu şi, pentru a oferi un spaţiu suficient familiei lui, Gunnar Lange cumpărase o casă mare cu grădină pe calle Tronador colţ cu calle Pampas, într-un barrio al oraşului Belgrano, cunoscut sub numele de Villa Mazzini (şi, mai târziu, când Belgrano a fost absorbit de Buenos Aires, Villa Urquiza). Norah, cel de-al patrulea copil, s-a născut pe 23 octombrie 1906 şi şi-a petrecut primii cinci ani din viaţă în casa de pe calle Tronador; apoi tatăl ei, inginer de construcţii civile, a fost trimis să lucreze undeva aproape de oraşul General Alvear, în provincia Mendoza, la poalele Munţilor Anzi.

Patru ani mai târziu Gunnar a murit subit, iar văduva lui (era cu 20

de ani mai tânără decât soţul ei) şi-a dus familia înapoi la casa din Buenos Aires. Anii care au urmat au fost plini de greutăţi, Berta Erfjord fiind nevoită să ipotecheze casa şi să-şi vândă bunurile succesorale ca să-şi poată creşte copiii. Dar era o femeie inteligentă şi educată, cu prieteni printre scriitori şi artişti, drept care copiii au crescut într-un mediu cultivat, liberal şi poliglot.

Unul dintre semnele distinctive ale lui Norah Lange era părul ei roşu bogat, un atribut exotic într-o ţară latină şi asociat de hispanici cu răul. Acest semn al temperamentului ei pasional era confirmat de felul ei de a fi. Fusese băieţoiul familiei, celebră pentru poznele şi farsele ei – năzdrăvănia ei preferată la începutul adolescenţei era să-şi pună un poncho şi o pălărie cu borul lat, să se urce pe acoperiş

313 Ulyses Petit de Murat, Borges Buenos Aires, Municipalidad de la Ciudad de Buenos Aires: Buenos Aires, 1980, p. 33

şi să-şi şocheze vecinii strigând un lung şir de cuvinte de neînţeles în mai multe limbi străine, presărate de insulte şi hohote ascuţite de râs. În ciuda acestei personalităţi aparent extrovertite, Norah va rămâne o enigmă chiar şi pentru ea, iar acest mister lăuntric va constitui sursa creativităţii ei. A început să scrie la vârsta de 14 ani şi primele poeme pe care le-a publicat au dezvăluit o sensibilitate temperată, dominată de dorinţa unei stabilităţi emoţionale, derivată

poate dintr-o senzaţie de nesiguranţă provocată de moartea tatălui ei pe care îl idolatriza.

Gunnar Lange dusese, într-adevăr, o viaţă remarcabilă de militar şi explorator. După ce în tinereţe servise în armata norvegiană, ajunsese în America, printre aventurile lui în Lumea Nouă

numărându-se şi participarea la războiul dintre Honduras şi El Salvador în calitate de comandant al artileriei honduriene. În Argentina s-a distins prin calităţile lui de cartograf, cea mai mare realizare a lui fiind cartografierea fluviului Pilcomayo, care izvorăşte din Bolivia şi traversează nordul Argentinei şi Paraguay-ul, prin ţinuturile sălbatice Chaco, o ispravă care i-a adus porecla de

„Livingstone al fluviului Pilcomayo”.

Borges era, desigur, foarte sensibil la aura romantică a oamenilor de acţiune, iar afecţiunea lui Norah faţă de memoria tatălui ei îi sporea fascinaţia. În plus, familia Lange se înrudea cu reputatul romancier şi dramaturg norvegian Alexander Kielland, ceea ce însemna că Norah, ca şi Borges, se putea lăuda că are şi scriitori, şi eroi printre strămoşii ei. Şi, mai presus de toate, cele două familii erau rude prin alianţă, mătuşa lui Norah fiind soţia unchiului lui Borges, Frank, o legătură care făcea din Norah şi Georgie primos sau veri, în tradiţia hispanică.

Prin urmare, Norah reprezenta o tentaţie complexă: părul ei roşu exprima pasiunea, în timp ce trăsăturile ei palide, scandinave,

aminteau de puritatea unui înger, tânăra surprinzând tocmai acest amestec tentant de inocenţă şi patimă în poeme visătoare, încărcate de anticipare erotică. Mai mult de atât, poemele ei descriau un paysage d’âme asemănător cu cel al lui Borges, una dintre imaginile preferate fiind soarele care apune peste casele de la marginea pampasului. Nu e de mirare că această fiinţă irizată, scânteietoare –

poet, înger, femeie fatală, un posibil suflet pereche, toate la un loc –

trebuie să-l fi subjugat pe tânărul Borges, cu experienţa lui sentimentală mult prea redusă.

În octombrie, pe când îşi publica volumul La calle de la tarde, Norah a început să-l invite pe Borges împreună cu un grup select de prieteni în fiecare sâmbătă seara la petrecerile pe care le dădea acasă

la ea. Acolo tinerii recitau din scrierile lor, discutau literatură şi multe alte lucruri, şi apoi dansau tangouri cântate la pian. Curând, aceste petreceri au devenit momentul cel mai important al săptămânii pentru Norah: tânăra scria că sâmbăta „seara e luminată

brusc” de prezenţa lui Georgie şi a prietenilor lui314. Acelaşi lucru îl simţea şi Borges fiindcă aceste petreceri transformau casa de pe calle Tronador într-un sanctuar al grupului său literar, un loc rezervat membrilor ultraişti şi, prin urmare, deosebit de toate celelalte facţiuni care alcătuiau avangarda din Buenos Aires.

Dar, cu cât se simţea mai atras de Norah, cu atât mai presantă

devenea problema legăturii lui cu Concepción – să se însoare cu ea sfidând ambele familii sau să o părăsească? Răspunzând, pe 27

noiembrie, unei rare scrisori de la Sureda, Borges era rezervat în privinţa viitorului: „…Cât despre însurătoarea mea, este cam 314 Vezi scurtul autoportret al Norei Lange pentru antologia scoasă de Pedro-Juan Vignale şi César Tiempo, Exposición de la actual poesía argentina, retipărit în Martín Fierro, 28 martie 1927, p. 320.

prematură, chiar dacă încă mai sunt logodit cu Concepción”315. Era evident că nu mai putea amâna prea mult căsătoria, iar această

decizie iminentă îl umplea de îngrijorare.

În poemele din care transpare sentimentul de vină, scrise de Borges în timp ce îşi făcea probleme în privinţa viitorului, dragostea muribundă pentru Concepción este reprezentată de apusul soarelui, un trop al dispariţiei plin de melancolia care se strecoară în sufletul scriitorului. Poetul cutreieră străzile pustii de la marginea pampasului, gândindu-se la viaţa lui:

Seara e ca o Zi de Apoi.

Strada este o rană deschisă pe cer.

Nu pot să spun dacă lumina care a izbucnit în adâncuri a fost un înger sau un apus de soare.

Insistentă ca un coşmar, depărtarea mă doboară.

Orizontul este străpuns de sârmă ghimpată316.

Viitorul este blocat, închis, ameninţător şi totuşi imaginea apusului de soare este ambiguă – vorbeşte despre teama că

întunericul va cuprinde imaginaţia poetului, dar aminteşte şi de un înger, cuvântul cel mai des folosit de admiratorii lui Norah Lange.

Acest licăr de speranţă apare mai evident în Aproape o Zi de Apoi (Casi Juicio Final).