Mai mult decât atât, această neglijare generală a emoţiei în Europa l-a împins pe Borges spre un naţionalism cultural embrionar – tot ce se pierduse în Lumea Veche trebuia păstrat şi cultivat în Lumea Nouă. Tinerii poeţi ai Argentinei, scria el, trebuie să accepte

„măreţul şi generosul dar” al clasicilor europeni şi să încerce să

creeze o realitate poetică în propriul idiom, în cântece care să

exprime esenţa sufletului lor şi a pământului natal: „Cred că

poemele noastre ar trebui să aibă mireasma patriei, ca o chitară care te face să guşti singurătatea şi câmpia nemăsurată şi un apus de soare dincolo de lanul de trifoi”285.

Dezamăgirea produsă de declinul lui Cansinos a fost însă

compensată de o descoperire făcută spre sfârşitul şederii lui în 283 „An autobiographical Essay”, p. 139

284 „La traducción de un incidente”, Inquisiciones, pp. 20–21

285 Ibid., pp. 21–22

Madrid. Cu ajutorul prietenului său Guillermo de Torre, Borges a dat de opera unui tânăr poet pe nume Federico García Lorca, care bulversase întreaga avangardă spaniolă de la sosirea în capitală, din Granada natală, cu câţiva ani în urmă. Este aproape sigur că cei doi s-au întâlnit, foarte probabil la una dintre lecturile în public ale lui Lorca în Residencia de Estudiantes, colegiul în stil Oxbridge din cadrul universităţii. Borges a rămas profund impresionat de opera lui Lorca, fără doar şi poate fiindcă în ea găsea un model al genului de scriere pe care nu de mult şi-l imaginase ca fiind potrivit pentru tinerii poeţi ai Argentinei, poemele lui Lorca evocând spiritul Andaluziei lui natale prin combinarea formelor şi motivelor poeziei populare spaniole cu tehnici de avangardă.

Interesul lui Borges faţă de Lorca a rămas neschimbat chiar şi după ce a părăsit capitala Spaniei, în aprilie. În cursul celor două

săptămâni pe care familia le-a petrecut în Portugalia înainte de a se întoarce în Argentina, Borges a citit romanceros şi cancioneros –

culegeri de balade şi cântece tradiţionale spaniole – din care se inspirase Lorca în mare măsură. Borges chiar va încerca să scrie o suită de „soleares”, poeme scurte în stil cante jondo, urmând exemplul lui Lorca şi al altor poeţi andaluzieni ai vremii286. În iunie îi scria din Lisabona lui Guillermo de Torre, care voia să-l viziteze, întrebându-l dacă Lorca va veni cu el în Portugalia287. (Se pare că nu a făcut-o.) Lorca va continua să-l fascineze pe Borges şi după

întoarcerea acestuia în Buenos Aires, unde va publica două dintre 286 Vezi seria lui de „Soleares” în prima ediţie a celui de-al doilea volum al său, Luna de enfrente, Proa: Buenos Aires, 1925. Au fost omise în ediţiile ulterioare, dar sunt retipărite în Textos recobrados, 1919–1929, pp. 225–226.

287 Scrisoare către Guillermo de Torre, iunie 1924; GDT 37

poemele spaniolului într-o revistă pe care o va edita acolo288.

Succesul poeziei lui Lorca îşi avea originea în forţa extraordinară

a personalităţii lui creatoare; problema lui Borges era tocmai fragilitatea eului său poetic, predispoziţia lui spre îndoiala de sine.

Concepción îi inspirase dorinţa de a se revolta împotriva obsesiei familiei faţă de trecutul ei glorios, de a înăbuşi glasul strămoşilor şi de a se lega de lumina, freamătul şi vitalitatea străzilor unui Buenos Aires modern, dar această pornire rebelă fusese reprimată de mama lui, dat fiind că îi acceptase decizia de a se întoarce în Europa. În consecinţă, atitudinea lui Borges faţă de Argentina era subminată de sentimentul nevredniciei şi al autoreproşului, după cum reiese din Câmpiile (Los llanos), un poem scris în Spania, poate cât a stat în Madrid, din martie până în aprilie289.

În Câmpiile, Borges evoca viaţa în pampas în primele zile ale republicii moderne, mai precis „imperiul nomad” ridicat de barbarul caudillo Facundo Quiroga, când „vigoarea nemăsurată” era nelipsită în „bătălii rapide”, „în şarje de cavalerie”, în „tot ce garanta victoria”, în „jaful neînfrânat” şi, nu în ultimul rând, „în steaua fierbinte desenată de un bărbat şi o femeie în timp ce se-mpreună”.

Toată această energie dispăruse însă, „la fel cum dispare intensitatea unui sărut fără a îmbogăţi buzele care l-au acceptat”. Poemul se încheie cu versurile deprimante: „E trist ca amintirea să reţină totul/

288 Acestea au fost „Romance de la luna de los gitanos”, redenumită mai târziu

„Romance de la luna luna”, şi „Soneto”, Proa 11, iunie 1925.

289 „Los llanos” a fost publicat mai întâi în Nosotros 18, iunie 1924, şi ulterior în Luna de enfrente, dar omis în OC începând cu 1974. În următoarele note, citatele din poeme din Luna de enfrente vor fi din prima ediţie a volumului (1925). Acolo unde mi s-a părut relevant, voi consemna şi numărul paginii poemului din Luna de enfrente cum apare el în Obras completas, deşi trebuie subliniat că această culegere a fost revizuită masiv de Borges.

Şi mai ales atunci când este vorba de-un păcat”.

Veneraţia cu care poetul priveşte trecutul este invers proporţională cu respectul de sine, ca şi cum „păcatul” comis prin abandonarea tinerei pe care o iubea era o dovadă a inferiorităţii lui morale faţă de strămoşi. Cea de a doua vizită a lui Borges în Europa adusese în prim-plan problema nerezolvată a relaţiei lui cu Argentina – scriitorul era clar prins între trecut şi prezent, între pampas şi oraş, între mamă şi Concepción, şi dacă simţul identităţii naţionale era atât de confuz şi instabil, cum putea el să spere că va exprima spiritul patriei aşa cum făcuse Lorca pentru Andaluzia?

În timp ce se pregătea să se întoarcă la Buenos Aires, Borges ştia că despărţirea de ultraiştii spanioli era inevitabilă. Intenţia lui era să

dezvolte o versiune criollo a mişcării Ultra, pornind de la sentimentalismul lui Cansinos-Asséns şi de la expresioniştii germani pentru a crea ceva care, deşi nou, va fi neîndoios argentinian. Cu toate acestea, era conştient că succesul acestui proiect depindea de măsura în care va putea clarifica ideea identităţii criollo, lucru care la rândul lui depindea de o rezolvare a conflictului dintre loialitatea faţă de mama lui şi loialitatea faţă de Concepción.

În absenţa lui Borges, avangarda din Buenos Aires şi-a mai pierdut din avânt şi nu există nicio îndoială că s-ar fi stins până la întoarcerea lui, dacă Fervor de Buenos Aires nu ar fi atras atenţia unui poet argentinian bogat pe nume Oliverio Girondo, care locuia la Paris şi avea legături cu câteva dintre cele mai importante personalităţi ale avangardei europene. Girondo era prieten cu Jules Superville şi cu chilianul Vicente Huidobro; prin acesta din urmă

ajunsese să-l cunoască pe Pierre Reverdy şi să intre în contact cu Picasso şi Apollinaire. În timpul unei şederi la Roma, Girondo îi întâlnise pe Marinetti şi alţi futurişti, iar în 1918–1919, în timp ce

făcea un tur al Spaniei, se împrietenise cu Ramón Gómez de la Serna, Cansinos-Asséns şi ultraişti precum Isaac del Vando Villar.

(Participase chiar şi la primul festival Ultra, care avusese loc în Sevilla, în mai 1919, cu doar câteva săptămâni înainte de sosirea lui Borges şi a familiei lui în acel oraş.) Prima lui carte, Veinte poemas para ser leídos en el tranvía (20 de poezii de citit în tramvai), publicată în Franţa în 1922, se inspira din mai multe surse – accentul pe metaforă

venea de la Huidobro şi greguerías ai lui Gómez de la Serna, imaginile urbane erau împrumutate de la futurişti prin intermediul ultraismului, iar aluziile sexuale violente trădau intenţia clar dadaistă de a şoca.

Volumul lui Borges a sporit speranţele lui Girondo de a introduce ideile avangardei europene în ceea ce considera el a fi insula izolată

a scenei literare argentiniene. A luat legătura cu Ricardo Güiraldes, un scriitor de aceeaşi condiţie socială, care locuia tot la Paris, dar petrecea mult timp la estancia lui din provincia Buenos Aires. Acesta rămăsese profund dezamăgit de critica literară tradiţională după ce culegerea lui de poeme, El cencerro de cristal (Clopoţelul de cristal), în care folosea mai multe tehnici de avangardă, fusese ignorată sau luată în râs de critici. Girondo a încercat să-şi convingă prietenul că

nu era totul pierdut şi, ca să-şi susţină punctul de vedere, a scos un exemplar din Fervor de Buenos Aires şi i l-a pus în faţă lui Güiraldes290.

Girondo a luat legătura şi cu Brandán Caraffa la Inicial, singura revistă literară care dovedea o oarecare cunoaştere a tendinţelor revoluţionare din Europa, dar al cărei viitor nu era deloc sigur din cauza unor divergenţe între membrii redacţiei. Încercând să

290 Vezi scrisoare către Borges şi Brandán Caraffa, august 1925, în Ricardo Güiraldes, Obras completas, Emecé: Buenos Aires, 1962, p. 780, şi Carlos García, El joven Borges, poeta, p. 86, nota 20.

găsească şi alte soluţii, Girondo a dat de Martín Fierro, o revistă a artelor destul de convenţională, fondată doar cu o lună înainte şi condusă de poetul Évar Méndez. Méndez a fost convins repede să

susţină cauza avangardei şi astfel, în numărul din 20 martie al revistei Martín Fierro, a apărut o selecţie de poezii din volumul Veinte poemas al lui Girondo, însoţită de o prezentare entuziastă a autorului291. Apoi, în numărul din 15 mai, Girondo a publicat un manifest în care tuna şi fulgera împotriva „impermeabilităţii hipopotamice a onorabilului public” şi a „solemnităţii funebre a istoricului şi a profesorului care mumifică tot ce ating” şi apela la sprijinul cititorilor capabili să perceapă că „ne confruntăm cu o nouă

sensibilitate şi un nou mod de a înţelege” care necesita „noi metode şi forme de expresie”292.

Manifestul lui Girondo a provocat senzaţie printre tinerii scriitori din Buenos Aires şi rămâne un document fundamental în istoria literară a Argentinei, dar chemarea la revoltă împotriva tradiţiei a atras dispreţul criticilor literari ai vremii. „Noua Generaţie”, cum foarte curând s-au autointitulat tinerii scriitori, era etichetată drept los neo-sensibles – „neosensibilii” – din cauza presupusei existenţe a unei „noi sensibilităţi” pe care aceştia simţeau nevoia să o exprime.

Această ostilitate l-a făcut pe Girondo să-şi unească forţele cu Güiraldes şi Méndez pentru a pune bazele unui Frente Único, un

„singur front” al tinerei generaţii împotriva tradiţionaliştilor. Mai mult de atât, cei trei s-au hotărât să înfiinţeze o editură care să

răspândească operele avangardei argentiniene şi, probabil ca o 291 Vezi Martín Fierro, 20 martie 1924, pp. 12–13. Referirile de pe această pagină, ca şi de pe următoarea, sunt la ediţia în facsimil, Revista Martín Fierro, 1924–1927.

Edición facsimilar, Fondo Nacional de las Artes: Buenos Aires, 1995.

292 Martín Fierro, 15 mai 1924, pp. 25–26

recunoaştere a rolului de deschizător de drumuri al lui Borges, prin aducerea Ultrei la Buenos Aires, au numit-o „Sociedad Editorial Proa”, după mica revistă fondată de Borges în lunile de dinaintea plecării în Europa. În sfârşit, în iulie Girondo a pornit spre Europa, dar, călător neobosit, a preferat să ocolească prin câteva ţări latinoamericane în ceea ce Martín Fierro a numit o „misiune intelectuală” ca să stabilească legături cu grupurile de avangardă din străinătate. În următoarele nouă luni va vizita Chile, Peru, Mexic, Cuba şi New York, înainte de a se întoarce acasă, la Paris293.

Familia Borges a revenit în Buenos Aires pe 19 iulie şi s-a cazat la Garden Hotel până a găsit un apartament de închiriat. La scurt timp Borges s-a confruntat cu o catastrofă – tatăl lui Concepción îi poruncise fetei să pună capăt legăturii cu el, considerându-l pe Borges o partidă nepotrivită, în parte fiindcă bănuia că Doña Leonor nu o voia pe Concepción din cauza statutului ei social inferior294.

Borges a fost cuprins de disperare, după cum se poate intui şi din poemul lui Întoarcere la Buenos Aires (La vuelta a Buenos Aires), unde se plângea că „săruturile sunt străine cărnii mele şi numai vântul îmi îmbrăţişează trupul, / Umbra mea nu mai ştie ce e dragostea”295. A rugat-o pe Norah Lange să servească drept mesager şi, în cele din urmă, a reluat relaţia cu Concepción – dar în secret. I-a scris lui Guillermo de Torre că, deşi se certase cu familia lui Concepción, se vedea mereu cu fata296. Întâlnirile lor aveau loc în casa Lange, la 293 Martín Fierro, 25 iulie 1924, p. 47