Într-adevăr, apetitul lui pentru revoltă era atât de mare încât acum era pregătit să propună o viziune a avangardei total diferită de cea a ultraiştilor din Madrid, care în ultima vreme se arătau mai preocupaţi de dadaism. Deja într-o scrisoare către Abramowicz, din octombrie 1920, Borges îşi exprimase dezacordul cu dadaismul: era o greşeală
„să
afirmi
că
dadaismul
constituie
împlinirea
personalităţii”; dadaiştii se arătau prea interesaţi de „realitatea tangibilă” şi nu reuşeau să vadă că „o idee, un vis, chiar şi o teorie, nu sunt mai puţin reale” 222 . Mergând mai departe, scriitorul şi poemul la p. 88.
221 Scrisoare către Sureda, 25 februarie 1921. Vezi Cartas del fervor, p. 192.
222 Scrisoare către Abramowicz, probabil 26 octombrie 1920. Vezi Cartas del fervor,
declarase că „lucrurile pentru care oamenii sunt gata să se omoare între ei sunt lucruri reale din punct de vedere spiritual: onoare, patrie etc.”, şi că „tocmai această realitate interioară trebuie căutată”.
Şi astfel, când Guillermo de Torre l-a rugat, la începutul anului 1921, să-i trimită ceva pentru Dadaglobe, o antologie internaţională de texte dadaiste pe care voia să o publice Tristan Tzara (până la urmă
volumul nu a mai apărut), Borges i-a trimis un text în franceză
intitulat Esquisse critique, o „schiţă critică” în care îndrăznea să fie mai dadaist decât însuşi Tzara, pledând pentru un fel de anarhism în artă – fiecare stil, declara el, este „o cuşcă” fiindcă „există tot atâtea forme câţi indivizi”; aştepta cu nerăbdare o situaţie în care fiecare artist să fie liber să-şi exprime stilul unic: „O, dar ce bucurie zilnică, plină de lumină, populară, a unui dadaism fără dada!”223
Desigur, Borges nu avea timp pentru dadaism acum; voia cu tot dinadinsul să alăture mişcarea Ultra de expresionism, dar se simţea frustrat de faptul că nu-şi putea influenţa în mod direct tovarăşii de pe continent, dat fiind că trebuia să se afle în Buenos Aires în următoarele şase luni. Şi totuşi, în ceea ce se pare că a fost o încercare de a contracara înclinaţia spre dadaism a ultraiştilor din Madrid, i-a trimis lui Guillermo de Torre un alt manifest intitulat „Anatomia Ultrei mele” (Anatomía de mi Ultra), în care afirma că mişcarea actuală de „renovare literară” era „în mod esenţial expresionistă” şi susţinea din nou că experienţa poetului privind realitatea trebuie refractată prin „prisma activă” a sentimentului şi a imaginaţiei pentru a se ridica deasupra situaţiilor imprevizibile şi „a transmite p. 116.
223 Vezi „Esquisse critique” în Bernès I, pp. 842–843 şi Textos recobrados, 1919–1929, p. 43.
emoţia nudă, curăţată de detaliile suplimentare care o preced”224. Şi totuşi, pe 20 februarie, la doar cinci zile după ce îşi îndemnase tovarăşii din Majorca să arunce peste bord tot trecutul literar şi după
ce îşi afirmase dreptul la o voce poetică neînchisă într-o colivie împotriva, nici mai mult, nici mai puţin, a lui Tristan Tzara, Georgie a luat cuminte feribotul spre Barcelona împreună cu familia lui şi, două săptămâni mai târziu, s-a îmbarcat la Tarragona pe un vapor care avea să-l ducă în cealaltă parte a globului.
Dacă ar fi să-l credem, Georgie şi-a petrecut cea mai mare parte din ultimele lui săptămâni în Spania într-o orgie a jocurilor de noroc şi a preacurviei. În februarie îi spunea lui Guillermo de Torre că
grupul ultraist pe care îl formase în Majorca se întrunea adesea la un bordel unde, printre floricele lexicale debitate cu multă emfază, pipăiau sânii şi coapsele fetelor zâmbitoare care nu înţelegeau nimic; erau cam la fel cu întrunirile de la El Oro del Rhin sau mai curând dadaiste, nu-i aşa? 225 Iar cu două zile înainte de plecarea spre Buenos Aires, la începutul lunii martie, Georgie îi scria lui Abramowicz, pozând într-un fel de artist decadent baudelairean, ameţit de dulcile exhalaţii ale propriilor fleurs du mal: Şi apoi la ruletă am avut un noroc chior – cel puţin în cazul meu – (60 de pesetas la un capital de 1 peseta!) ceea ce mi-a permis să petrec trei nopţi în şir la bordel. O blondă spurcată la gură, pe care era o plăcere s-o asculţi, şi o brunetă
căreia îi ziceam „Prinţesa”, pe care aveam senzaţia că pilotez un avion sau sunt călare pe un bidiviu…226
224 Vezi „Anatomía de mi Ultra”, Ultra 11, 20 mai 1921. Retipărit în Textos recobrados, 1919–1929, p. 95.
225 Scrisoare către Guillermo de Torre, februarie 1921; GDT 8
226 Scrisoare către Abramowicz, 2 martie 1921. Vezi Cartas del fervor, p. 147.
Fără îndoială, Borges încerca să-l impresioneze pe prietenul lui elveţian aici, dar această continuă fluturare din aripi în jurul lampadarelor roşii sugerează că trăgea cu disperare de lesă, încercând să vadă cât de departe îndrăznea să meargă cu afirmarea independenţei faţă de familie. În scrisori, eseuri şi manifeste, Borges a insistat, cu o vehemenţă aproape isterică, asupra nevoii de a propune o viziune unică, individuală a lumii. Ironia era că nu avea habar ce anume era unic în personalitatea lui, căci realitatea lui interioară era un amestec de contradicţii – tânjea după libertate, dar nu se putea opune dorinţelor exprimate de părinţii lui; se lăuda cu isprăvile lui de la bordel, dar se îndoia de el mai mult decât trebuia după iniţierea ratată din Geneva.
Destul de ciudat, tocmai la bordel a încercat tânărul Borges gustul unei posibile reconcilieri ale conflictelor lui interioare. Se pare că, în cursul vizitelor la Casa Elena, în Palma, legase o prietenie curioasă
cu o prostituată pe nume Luz (care în spaniolă înseamnă „lumină”) şi această legătură deschisese într-un fel ochii tânărului agitat şi hipersensibil asupra a ceea ce înseamnă să te bucuri de o relaţie naturală cu o femeie, o relaţie în care inocenţa şi ruşinea se pot combina pentru a da un fel deosebit de tandreţe. Borges îi va scrie melancolic lui Abramowicz despre sentimentele lui pentru Luz: Acea stare de beatitudine s-a risipit acum. Mă simt „ca un sărman copil orfan fără sora lui mai mare”. Îţi spun pe cuvânt, am iubit-o cu adevărat pe Luz: era atât de jucăuşă cu mine şi se purta cu o indecenţă atât de ingenuă!
Era ca o catedrală, dar şi ca o stricată227.
Un asemenea presentiment al dragostei în braţele unei târfe era 227 Ibid.
tot ce putea avea din pasiunea pe care încerca să o exprime în poeme pseudowhitmaniene ca Imn mării şi Interludiu pasional, experienţa lui în materie fiind practic nulă, cu excepţia acelor câtorva săptămâni petrecute în compania lui Emilie, înainte ca intervenţia tatălui să
pună capăt scurtei legături amoroase din Geneva.
În absenţa dragostei, Borges găsise cea mai mare satisfacţie emoţională în prieteni. Iar foamea de prieteni devenea din ce în ce mai mare. În Buenos Aires fusese Roberto Godel, în Geneva Abramowicz, în Madrid Guillermo de Torre, dar cele mai puternice sentimente le avea pentru sărmanul Sureda, cel atins de tuberculoză, în Valldemosa. În scrisoarea expediată lui Sureda pe 3 martie, cu o zi înainte de a se îmbarca la Tarragona, Borges îşi implora prietenul să-i scrie mereu: „Să nu rupem cablul biblic [sic] ce ne uneşte inimile peste Atlantic!”228 Şi totuşi, în adâncul inimii lui, ştia că o asemenea emoţie profundă era imposibil de întreţinut:
Voiam mai mult decât orice pe lume să-mi dezgolesc sufletul, onest şi pe-de-a-ntregul, în faţa prietenului meu. Aş fi vrut să-l scot din mine şi să-l las să
tremure acolo, lângă el. Am continuat să vorbim, să discutăm, gata să ne spunem adio, când, pe neaşteptate, cu o convingere de o fermitate nebănuită până atunci, am înţeles că această „personalitate” pe care avem tendinţa să o preţuim prea mult nu înseamnă nimic. Şi am mai înţeles că viaţa mea nu va justifica niciodată un moment plin, absolut, care să le conţină pe toate celelalte; toate vor fi faze provizorii, fiecare înlăturând trecutul şi privind spre viitor, şi că în afara episodicului, a prezentului, a accidentalului, nu suntem nimic229.
Chiar şi aşa, Borges nu va renunţa niciodată la cunoaşterea acelui
„moment plin, absolut” – a acelei plenitudini de a fi care să-l salveze 228 Scrisoare către Sureda, 3 martie 1921. Vezi Cartas del fervor, p. 193.
229 „La nadería de la personalidad”, Inquisiciones, p. 99
din ceaţa solipsistă ce îl înghiţise de mic copil şi îl umpluse de disperare.
Partea a II-a
