piesa lui despre Bernardo del Carpio, tânărul Georgie îşi imaginase că îşi salvează tatăl de regele cel rău care îl ţinea prizonier; salvarea tatălui de la pasivitate ar fi însemnat acum să se revolte împotriva mamei, căci ea era cea care, mai mult decât oricare altul, ţinea sus spada onoarei lăsată moştenire de strămoşii ei.

Şi totuşi, dacă exista ceva care să-l poată întări pe Borges, aceea era dragostea pe care i-o purta lui Concepción Guerrero. Cam tot acum tânărul Georgie a scris câteva poeme în care pare că îşi face curaj pentru inevitabila confruntare cu mama lui în privinţa relaţiei cu Concepción. Există două poeme, fiecare intitulat Inscripţie pe un mormânt (Inscripción sepulcral), unde se adresează vitejilor lui strămoşi, colonelul Suárez şi colonelul Borges, cu un fel de veneraţie rece – gloria lui Suárez este comparată cu o insulă înconjurată „de uitare”, iar poetul „se roagă” pios ca celălalt erou, Borges, să

primească „nemurirea”. Dar chiar dacă îi omagiază pe aceşti eroi ai familiei, este clar că scriitorul vrea să le ţină amintirea la distanţă.

Într-un alt poem numit Inscripţie pe orice mormânt (Inscripción en cualquier sepulcro), poetul condamnă încercarea de a căuta „guralive transgresiuni spre atotputernicia uitării”, comemorând pe marmură

funerară „numele, opinia, evenimentele, patria”xvii. Ideea centrală a poemului derivă din metafizica sinelui în accepţia lui Macedonio – la fel cum o persoană are aceeaşi valoare ca orice altă persoană, un mormânt merită amintit la fel ca orice alt mormânt.

Pe măsură ce dragostea lui Georgie pentru Concepción devine din ce în ce mai profundă, creşte şi ostilitatea lui faţă de mamă şi strămoşii lui. În poemul Rosas, Georgie descrie camera de zi din casa familiei, numind-o „un loc lipsit de dragoste” „al cărui orologiu auster toarnă un timp lipsit de aventuri sau de miracol”; şi îşi aduce aminte cum numele tiranului Juan Manuel de Rosas, omul care l-a dezmoştenit pe colonelul Suárez şi a provocat declinul social al

familiei, a fost pomenit în acea cameră de zi, declanşând un potop de

„amintiri şi speculaţii” pline de ură, una după alta, „la fel cum o singură lovitură este urmată de o luptă”. Cu siguranţă, acest potop de ocări venea dinspre Doña Leonor, pentru care vechiul conflict dintre civilizaţie şi barbarie încă mai constituia o preocupare vitală.

Şi totuşi, paradoxul poemului este că Rosas îi pare mai viu lui Borges decât strămoşii lui. Deodată, „imaginea tiranului” prinde viaţă prin

„milostenia urii” pe care familia lui o arată stafiei lui şi Rosas umple încăperea „ca umbra unui munte îndepărtat”.

În economia afectivă a imaginaţiei lui Borges, ura mamei lui faţă

de Rosas era atât de puternică, încât a i te opune însemna să fii plin de viaţă, iar a-i căuta aprobarea echivala într-un fel cu a te supune oprimării. Astfel, „civilizaţia” era asociată cu un conformism letal;

„barbaria” însemna pasiune, energie, împlinire. Cea mai frapantă

imagine din Rosas este descrierea „albului jalnic” al unei feţe de masă care „învăluie ca un giulgiu pasiunea înflăcărată a mahonului”

Aici culoarea roşie nu este un simplu clişeu căci roşul era culoarea partidului lui Rosas, o culoare pe care mama o interzisese în casă

fiindcă îi aducea aminte de federales, de gauchos şi, prin urmare, de infamie şi barbarie.

Din această perspectivă, dragostea lui Georgie pentru Concepción era indiscutabil de partea tiranului Rosas şi a colorados, a „roşilor”.

Dragostea lui era, într-un fel, politizată de inflexibilitatea prejudecăţilor mamei. Şi, în contrast cu obsesia mamei faţă de vitejii ei strămoşi, Georgie avea să o transforme pe Concepción într-un simbol al unei Argentine mai contemporane, mai egalitare, care să-l facă să scape de străvechea spadă a onoarei. Cel mai agresiv dintre aceste poeme este Cameră de zi, pustie (Sala vacía), unde scriitorul evocă atmosfera funebră a casei, cu mobilierul din mahon şi fotoliile vechi, cu portretele eroilor, cu medaliile şi spadele lor. Borges se

simte apăsat de dagherotipurile care „mint” în legătură cu

„apropierea” strămoşilor şi sunt la fel de „inutile” ca şi „datele aniversărilor confuze”. Chiar şi aşa, nu poate înăbuşi „vocea ştearsă, chinuită” a strămoşilor care pare să-l urmărească de-a lungul anilor.

Încearcă să-i reziste imaginându-şi „freamătul străzii” de-afară, trăgând obloanele ca să vadă cum lumina zilei „face o gaură în fereastră/ şi umileşte fotoliile senile/ şi colţurile şi gâtuie/ vocea pierită/ a strămoşilor”.

Tânărul Borges îndrăgea străzile oraşului Buenos Aires fiindcă îi ofereau căldura şi vitalitatea pe care nu le găsea acasă. Aceste străzi însă nu erau străzile cosmopolite din centrul oraşului; Borges se simţea atras de străzile suburbiilor sărace, „îndulcite de copaci şi apusuri de soare” (Calles). În poemul Villa Urquiza scria că strada Pampas, cea pe care locuia iubita lui, era „lungă ca un sărut” şi că o astfel de stradă, „sădind o tradiţie a dragostei în suflet”, nu avea nevoie de niciun „renume vanitos” ca să-şi câştige „lauda prin vers”.

Când Concepción a petrecut o scurtă perioadă departe de Buenos Aires, absenţa ei i s-a părut lui Borges de nesuportat. „Am fost îndepărtat de novia mea, îi scria el lui Sureda; două săptămâni eterne vor mai trece până o voi vedea din nou; mă simt singur şi părăsit de Dumnezeu” („ dejado de la mano Dios”)260 . Absenţa lui Concepción a fost, într-adevăr, ca o anticipare a morţii pentru el, „un soare groaznic ce nu apune niciodată”, legând „sufletul ca o funie în jurul gâtului” (Absenţă, Ausencia). Gândurile lui s-au întors spre Dumnezeu, moarte şi viaţa de apoi. „Trebuie să ne gândim la lucruri fundamentale”, îl îndemna el cam pompos pe Sureda, explicându-i că, doar cu o noapte în urmă, în timp ce asculta un tangou 260 Scrisoare către Sureda, nedatată (aprox. septembrie 1922), în Cartas del fervor, p.

225

melancolic într-o cafenea de pe o stradă lăturalnică, i-a trecut prin gând că „întreruperea totală a vieţii ar fi mai surprinzătoare poate, mai inexplicabilă şi mai lipsită de sens, decât ideea nemuririi. Cum să-ţi poţi imagina sfârşitul vieţii, care este atât de complicată, atât de plină de tot ce a creat Dumnezeu?”261 Şi copia pentru prietenul lui câteva versuri dintr-un sonet de Quevedo, pe care le considera relevante:

Mèdulas que han gloriosamente ardido,

Venas que umor a tanto fuego han dado

Serán ceniza, mas tendrá sentido,

Polvo serán, mas polvo enamorado.

[şi tot ce-a ars în mine peste fire,

nu chinul părăsi-vor – trupul doar…

Da, scrum vor fi, dar scrum având simţire

şi lut – dar plin de-al dragostei pojar.xviii]

Lui Borges aceste versuri i s-au părut „aproape panteiste” pentru că vorbeau despre dăinuirea dragostei dincolo de moarte.

Dragostea lui pentru Concepción era atât de profundă încât îl făcea să se îndoiască de nonexistenţa sinelui, aşa cum o vedea Macedonio Fernández (adică o persoană este echivalentă cu orice altă persoană), şi să se minuneze cum de rezista identitatea personală în timp. În Sfârşit de an (Final de año) se întreba de ce de Anul Nou – la cumpăna dintre 1922 şi 1923 – se făcea atâta caz de

„detaliul simbolic/ de a înlocui un trei cu un doi” şi conchidea că

motivul adevărat „e bănuiala generală şi nedesluşită/ că Timpul este 261 Ibid.

o enigmă; / e uimirea în faţa miracolului/ că în pofida infinitelor întâmplări/… Ceva stăruie în noi: / nemişcător”xix. Ştiind că nu suportă absenţa iubitei, Borges era copleşit de originalitatea personalităţii ei. Scriitorul iubea acum cu o intensitate religioasă, preamărind „tămâia prezenţei tale/ pe care o voi arde mai apoi în mintea mea” şi copleşind-o cu laude extravagante, pline de devoţiune: „Frumuseţea ta înnobilează timpul cu miracolul ei”;

„Ca-ntotdeauna frumuseţea ta de-atâtea feluri/ îmi cuprinde luminoasă sufletul” ( Sâmbătă, Sábados).

La începutul anului 1923 Borges simţea, cum nu se mai întâmplase până atunci, că aparţine Argentinei, pământul pe care se născuse. Cred că acum şi scrie un poem în care laudă grădina casei Lange de pe calle Tronador, locul lui de întâlnire cu Concepción.

Titlul pe care l-a folosit, Llaneza, poate însemna „sinceritate” sau

„simplitate”, exact lucrurile de care nu avusese parte până acum. În casa de pe calle Tronador:

Cunosc obiceiurile şi sufletele

Şi graiul de aluzii

Pe care oamenii ce-şi duc viaţa împreună îl urzesc.

Nu am nevoie să vorbesc

Şi să mă-mpăunez cu hrisoave ticluite:

mă cunosc prea bine cei ce mă-nconjoară,

îmi ştiu neliniştile şi slăbiciunea.

Asta înseamnă să dobândeşti darul cel mai de preţ