Borges reuşise să alcătuiască un grup Ultra de vreo şapte tineri poeţi, în afară de el – vărul Guillermo Juan, Eduardo González Lanuza, Francisco Piñero, Roberto Ortelli, Rolando Martel, chilianul Salvador Reyes şi Norah Lange, singura fată. Începuseră să se întâlnească în casa familiei Lange, pe calle Tronador, unde Borges va 249 Scrisoare către Sureda, nedatată (aprox. 29 martie 1922), în Cartas del fervor, p.

214

250 Scrisoare către Guillermo de Torre, datată „Sfârşitul lui aprilie 1922”, GDT 22.

Şi Vaccaro, Georgie, pp. 107–199.

251 Scrisoare către Guillermo de Torre, 9 martie 1922; GDT 20

găsi o atmosferă relaxată, aproape boemă, şi pe care va ajunge s-o considere un refugiu binecuvântat din mediul rigid al familiei lui.

Mai mult de atât, în această casă se bucura şi de compania sexului opus. Pe lângă cele cinci surori Lange, le-a cunoscut şi pe colegele lor de şcoală, surorile Soraggi şi surorile Guerrero: Celia – prietena lui Ruthy Lange – şi Concepción, cea mai bună prietenă a lui Norah Lange. Apoi, undeva prin luna martie, a descoperit că se îndrăgostise de Concepción Guerrero. I-o descria lui Sureda ca fiind

„o fată minunată de 16 ani, cu sânge andaluzian, cu ochi mari şi negri şi o seninătate blândă, plină de tandreţe”252. Era fiica unor imigranţi spanioli din Granada şi locuia, după cum îi spunea Borges lui Sureda, „departe, într-una din suburbii, unde ducea viaţa monotonă, dificilă, retrasă, dar mândră a unei fete sărace şi la locul ei”253. Tatăl ei era învăţător, iar familia ei locuia pe calle Pampa, într-una din acele clădiri modeste, cu un singur etaj, atât de caracteristice familiilor din cartierele mărginaşe ale oraşului Buenos Aires, unde se stabileau mai toţi imigranţii şi care contrastau atât de puternic cu vila spaţioasă a familiei Lange de la intersecţia străzilor Pampas şi Tronador.

Faptul că sentimentele lui erau împărtăşite de Concepción era ceva ce Georgie nu mai trăise de la nefericita poveste de dragoste cu Emilie, în Geneva, cu trei ani în urmă. Se simţea atât de atras de noua lui prietenă încât foarte curând a început să se gândească la căsătorie, după cum îi mărturisea lui Sureda într-o scrisoare trimisă

la sfârşitul lunii martie254. Dar, în acelaşi timp, era foarte circumspect 252 Scrisoare către Sureda, 29 mai 1922, în Cartas del fervor, p. 221

253 Scrisoare către Sureda, nedatată (aprox. martie 1922), în Cartas del fervor, p. 209

254 Scrisoare către Sureda, nedatată (aprox. 29 martie 1922), în Cartas del fervor, p.

214

în privinţa reacţiei familiei lui şi păstra secretă relaţia temându-se, fără doar şi poate, că părinţii se vor amesteca din nou în viaţa lui sentimentală. La urma urmelor, Concepción era fiica unor imigranţi spanioli care stârneau dispreţul familiilor criollos şi, dacă mama lui nu le considera potrivite nici pe surorile Lange, ce şanse ar fi fost să o accepte pe noua lui iubită?

După recentele lui incursiuni în metafizică făcute sub influenţa lui Macedonio, Borges s-a întors la poezie. Dar poemele pe care le scria acum aveau o altă tonalitate decât cele pe care le compusese după

sosirea în Argentina, când încă era plin de amărăciune că fusese silit să părăsească Spania. La apariţia celui de-al doilea număr al revistei Prisma, în aprilie 1922, scriitorul începea să-şi redescopere, cu o plăcere ciudată, oraşul natal. Borges îşi consemnează legătura din ce în ce mai intimă cu străzile – încântarea descoperirii din întâmplare că tristeţea şi apatia lui sunt risipite la auzul unei frânturi de muzică

porteño, pe care o poartă în el „precum cel ce ţine un steag în mână”

(Descoperire, Hallazgo). În Muzica patriei (Música patria), poetul preamăreşte muzica de chitară, care a pătruns atât de adânc în sufletul argentinian încât, dacă o aude de la o fereastră, noaptea,

„drumeţul/ simte ca şi cum o mână i-ar mângâia inima”. Borges descrie cum strada îi intră în „inima plină de dor cu puritatea unei lacrimi” şi devine atât de „apropiată şi de încântătoare” încât uită

pentru o vreme că nu a mai fost pe acolo niciodată (Strada neştiută, Calle descornada). Poetul îşi găseşte un „prieten tainic” într-o

„verandă, într-un fronton, într-un rezervor de apă” (Un Patio). Până

şi impresionanta Plaza San Martín „se deschide larg, ca nişte sâni generoşi care dau pe dinafară de încredere” (La Plaza San Martín).

Este aproape sigur că dragostea lui pentru Concepción a fost cea care i-a reînnoit interesul faţă de poezie. Prin luna aprilie, Borges s-a hotărât să-şi strângă poemele într-un volum care să fie o mărturie a

vieţii lui în Buenos Aires, descriindu-l lui Sureda drept

„liric-metafizic-magic-confesiv”

(lirico-metafisico-gualicheante-confesional) 255 . Tot acum, scriitorul s-a hotărât să înlocuiască revista murală Prisma cu o publicaţie mai substanţială şi cu o apariţie mai regulată. A discutat numele revistei propuse cu prietenii lui şi, în cele din urmă, s-a oprit asupra cuvântului Proa, adică „prora”, un titlu avangardist potrivit pentru această minusculă celulă de aşa-zişi revoluţionari. Membrii grupului Ultra au dat câte 20 de pesos ca să acopere costurile de producţie a ceea ce, oricum, va fi o publicaţie destul de modestă, alcătuită

dintr-o singură coală de hârtie împăturită în două ca să formeze un triptic dublu, cu un total de şase pagini. Modelul după care se luase Borges era cel al revistei spaniole Ultra care, ironie, îşi încetase apariţia cu o lună în urmă, ultimul ei număr fiind cel din data de 15

martie. Dispariţia revistei Ultra era un semn că ultraismul pierdea din ce în ce mai mult teren în Madrid şi că membrii ei încercau să-şi croiască singuri o carieră. Borges însă nu a abandonat proiectul Ultra în Buenos Aires care, totuşi, îi adusese o anumită notorietate în lumea literară, un cerc de prieteni din ce în ce mai larg şi, nu în ultimul rând, dragostea.

Când a apărut primul număr din Proa, la începutul lunii august, apropiaţii au recunoscut imediat tuşeul editorial al lui Borges –

coperta era ilustrată cu o gravură a surorii lui, Norah, iar în partea de sus a primei pagini trona un eseu al fondatorului mişcării Ultra, Cansinos-Asséns, sub care Borges plasase cel mai lung text din revistă, un eseu metafizic, „Neantul personalităţii”, scris de el însuşi.

Restul numărului conţinea poeme ale unor ultraişti din Buenos Aires

– González Lanuza, vărul Willie, Norah Lange şi Roberto Ortelli – şi 255 Scrisoare către Sureda, 26 mai 1922, în Cartas del fervor, p. 221

ale câtorva dintre prietenii lui spanioli. În sfârşit, mai erau şi câteva texte excentrice compuse de celălalt maestru, Macedonio Fernández.

De fapt, Proa se situa undeva la mijlocul distanţei dintre avangarda din Madrid şi cea din Buenos Aires.

În tot acest timp pe Georgie l-a frământat o nouă problemă.

Părinţii lui încă mai voiau să părăsească Argentina în a doua jumătate a anului 1922 – spre sfârşitul lunii martie, tânărul îi spusese lui Sureda că vor pleca în septembrie 256 –, dar, întâlnind-o pe Concepción Guerrero, Georgie nu mai era nerăbdător să se întoarcă

în Spania. Practic din momentul în care s-a îndrăgostit de Concepción, în martie, se întreba ce va face când va sosi vremea plecării. Îşi făcea griji şi pentru că nu terminase liceul – îl întrebase pe Torre, în martie, dacă pentru admiterea la o universitate spaniolă

era valabil un baccalauréat francez sau elveţian, minţind că terminase cinci ani de liceu în Geneva257. În lipsa unei diplome i-ar fi venit şi mai greu să-şi sfideze părinţii, dacă era nevoie, şi să se însoare cu Concepción. Şi totuşi, se pare că a încercat într-un fel să repare acest lucru. S-a hotărât să devină profesor de limba engleză şi, într-o scrisoare către Sureda, din 25 iulie, spunea că învaţă, chiar dacă fără

tragere de inimă, pentru examenul de limba engleză (foarte probabil Certificatul de Competenţă Cambridge) pe care spera să-l susţină în luna aceea; în aceeaşi scrisoare mărturisea că era mai îndrăgostit ca niciodată de Concepción, dar părea să se teamă mult de viitor:

„Numai Dumnezeu ştie cum se va termina totul”258.

E foarte posibil ca neliniştea lui să fi fost accentuată şi de faptul că

256 Scrisoare către Sureda, nedatată (probabil 29 martie 1922), în Cartas del fervor, p.

215

257 Scrisoare către Guillermo de Torre, martie 1922; GDT 19

258 Scrisoare către Sureda, 25 iulie 1922, în Cartas del fervor, pp. 223 şi 224

familia încă nu se hotărâse asupra datei plecării spre Europa. În scrisorile expediate prietenilor spanioli din martie până la mijlocul lunii august 1922, plecarea lor este fixată în august, apoi amânată

pentru septembrie. Aş spune că aceste fluctuaţii se datorau divergenţelor dintre doctorul Borges şi soţia lui, Leonor: este foarte posibil ca Leonor, ca o bună criolla, să fi abandonat ideea stabilirii în Spania, în timp ce soţul ei trebuie să fi vrut să-şi reia existenţa de

„om invizibil” în Europa. Până în septembrie însă hotărârea fusese luată – aveau să rămână în Argentina. George i-a scris lui Guillermo de Torre că intenţionau să se mute înapoi, în vechea lor casă de pe calle Serrano, în Palermo, până la sfârşitul anului259.

Probabil că lui Georgie i s-a luat o piatră de pe inimă când a aflat că vor rămâne în Buenos Aires; era liber să-şi continue legătura cu Concepción şi putea să amâne ziua în care avea să-şi înfrunte părinţii pe acest subiect. Însă pentru doctorul Borges decizia trebuie să fi fost o cruntă dezamăgire fiindcă semnala eşecul tuturor planurilor pe care şi le făcuse atunci când hotărâse să-şi ducă familia în Europa, în 1914. Dorise ca ambii copii să aibă parte de o educaţie aleasă, dar nici Georgie, şi nici Norah nu terminaseră liceul; sperase să facă o carieră

de scriitor, dar romanul lui, El Caudillo, nu avusese niciun impact în Buenos Aires, primind doar una sau două cronici politicoase, şi acelea de la amici de-ai lui Georgie. Se pare şi că Leonor, revenită în mediul ei, redevenise obsedată de gloria strămoşilor ei. Din acest moment, doctorul Borges a trecut în planul doi, căci hotărârea de a rămâne în Buenos Aires provocase o schimbare decisivă în raportul de putere dintre el şi soţia lui, în favoarea lui Leonor Acevedo care, practic, preluase şefia familiei. Pasivitatea pe care Georgie o percepuse la tatăl lui încă de mic devenise o realitate palpabilă. În 259 Scrisoare către Guillermo de Torre, 20 noiembrie 1922; GDT 24