chipul şi asemănarea lui Norah Borges.) Norah făcea portretele tinerilor – Adriano del Valle, care îşi satisfăcea serviciul militar, îşi citea poeziile în uniforma lui de soldat „cu expresia, îi spunea ea, a unui înger botticellian”; sărmanul Mosquera era înfăţişat ca un faun165.
Isaac del Vando Villar, care era cu vreo zece ani mai mare decât Georgie, l-a luat pe timidul argentinian sub aripa lui ocrotitoare. L-a familiarizat cu jocurile de noroc şi, noaptea, îl ducea împreună cu un grup de prieteni să-şi încerce norocul la bacara sau ruletă. Dintre amicii lui Isaac, cel mai compromis, dar şi cel mai fermecător era un tip byronian din Málaga pe nume Pedro-Luis de Gálvez. Borges era pur şi simplu fascinat de acest Gálvez, care era mai mare cu 18 ani şi 164 Ibid.
165 Bazat pe informaţiile oferite de Adriano del Valle în recenzia la Rompecabezas, o piesă de Luis Mosquera şi Isaac del Vando Villar, publicată în El Liberal (Sevilla), 6
octombrie 1921. Citat în Barrera, Anthropos, p. 158.
părea să fi trecut prin tot atâtea aventuri prin câte trecuseră şi eroii cărţilor devorate de Georgie în copilărie. Exmatriculat de la seminarul teologic în tinereţe, Gálvez se lansase într-o carieră
picarescă din care făceau parte patru ani de închisoare pentru că îl insultase pe regele Spaniei la o întrunire a anarhiştilor, serviciul în cadrul Legiunii Străine în Africa, nenumărate peregrinări prin Europa şi participarea ca mercenar la un război în Albania; într-un târziu revenise în Spania, un desperado silit să ducă o existenţă
precară în Sevilla şi Madrid, unde îi tapa de bani pe prietenii lui scriitori.
Gálvez era un amestec miraculos de poet şi aventurier pe care un tânăr sfios ca Georgie trebuie să-l fi găsit irezistibil. Tânărul Borges credea că Gálvez era atins de aripa geniului. Opera lui Gálvez, alcătuită în mare parte din sonete, era caracterizată de imagini surprinzătoare şi pasiuni năvalnice, şi tocmai această asociere de emoţie violentă şi constrângere formală trebuie să-l fi atras pe Borges. Eu cred că prin Gálvez, ca şi prin Isaac, Adriano şi alţi ultraişti, Borges a putut să guste din nou libertatea la care visase în Geneva. Cu siguranţă, gândurile lui s-au reîntors la Geneva – nu la experienţa umilitoare din place du Bourg-de-Four, ci la dragostea lui pentru Emilie. Şi-a încercat condeiul printr-o altă compoziţie whitmanescă, deşi de data aceasta se va referi mult mai explicit decât în „Imn mării” la dorinţa lui neostoită de a fi mistuit de focurile dragostei.
Georgie va publica în Grecia un text în proză scris la persoana întâi, despre dragostea trupească pasională cu o femeie nenumită, care apare ca La Amada, Iubita:
O, Iubito, săruturile noastre vor lumina Noaptea! (O, falus adamic!) Deschide Ferestrele căci vreau să invit Universul la Nunta mea: vreau ca Aerul şi Marea, şi Apele, şi Pomii să se bucure de carnea ta astrală, să ia parte la ospăţul febril,
efemer, al frumuseţii tale şi-al puterii mele166.
Dar, deşi este scris în Sevilla (sunt referiri la Isaac şi Adriano), acest text este localizat în Geneva. Mai mult, părul roşu al Iubitei ne trimite la Emilie, prima dragoste a lui Georgie. Poemul este astfel o fantezie despre extazul sexual pe care autorul putea să-l fi trăit alături de Emilie, dacă tatăl lui nu ar fi intervenit violent, pângărindu-i dragostea. De parcă Georgie şi-ar fi dorit, prin pasiunea poemului, să facă uitat eşecul pe care îl trăise în place du Bourg-de-Four din cauza tatălui său:
Sărută-mă. Sărută-mă. Toate îndoielile mele deja s-au risipit. Deja durerile s-au dus şi, cu tine alături, mă simt la fel de puternic ca un Dumnezeu. Eu sunt un Dumnezeu. Pot crea viaţă.
În ciuda unor visuri de libertate atât de ameţitoare, Borges încă se mai afla sub influenţa tatălui. Limbajul şi conceptele pe care le foloseşte în acest poem în proză sunt practic identice cu cele din poezia de dragoste a doctorului Borges. Fapt pe care trebuie să-l fi remarcat şi el atunci când, pe 10 februarie, la doar trei săptămâni după apariţia „Interludiului pasional” în Grecia, tatăl lui a publicat pasaje din traducerea din Omar Khayyam în primul număr al unei reviste literare numite Gran Guignol. Revista fusese fondată de prietenii lui, fraţii Romero Martínez, din care unul, Miguel, era foarte probabil „Umanistul” despre care Borges spunea în memoriile lui că ştia mai puţină latină chiar decât el167. În luna următoare doctorul Borges va publica, tot în Gran Guignol, propria adaptare 166 „Paréntesis pasional”, Grecia 38, 20 ianuarie 1920. Retipărit în Textos recobrados, 1919–1929, pp. 27–29.
167 Vezi Barrera, Anthropos, p. 157.
liberă după Cântarea Cântărilor 168 .
De-abia în Spania va începe Georgie să simtă efectul pe care-l avea asupra scrisului său această relaţie extraordinar de complexă
dintre el şi doctorul Borges, o relaţie bazată pe emoţii amestecate –
dragoste şi admiraţie, dar şi resentiment şi o spaimă din ce în ce mai mare pe măsură ce îşi dădea seama de uimitoarea forţă a legăturii dintre ei. În acelaşi număr al revistei Gran Guignol în care apăruse traducerea tatălui său, Georgie a publicat o mică parabolă stranie intitulată Eliberare (Liberación), povestea unui puşcăriaş care era legat în lanţuri cu o sută de alţi puşcăriaşi şi condamnat la şapte ani de muncă silnică. Într-una din zile, puşcăriaşul se întreabă: „Oare, până
la urmă, această ordine a lucrurilor este dreaptă? Poate că
moştenirea mea este viaţa şi toate victoriile vieţii”. Şi totuşi, „această
idee l-a înspăimântat, de parcă ar fi păcătuit prin blasfemie şi nelegiuire”. În cele din urmă puşcăriaşul se hotărăşte să evadeze, dar de îndată ce „a ajuns la această concluzie vitală şi-a dat seama că
era imposibil să scape de acolo”169.
Senzaţia din ce în ce mai acută că este prizonierul familiei poate explica de ce Georgie s-a apropiat cu atâta entuziasm de avangardă
în Sevilla – ştia că este un teritoriu pe care tatăl lui nu voia şi nici nu putea să pătrundă, căci Ultra nu era decât o revoltă a tinerilor împotriva celor în vârstă, iar doctorul Borges era iremediabil logodit cu poetica derivată din simbolism a generaţiei lui. La sfârşitul lunii ianuarie 1920, Georgie se simţea îndeajuns de încrezător în forţele lui ca să scrie despre „adevăratul spirit Ultra” în ceea ce a fost probabil 168 „El cantar de los cantares”, Gran Guignol, 1, 10 martie 1920
169 Gran Guignol, 1, 10 februarie 1920. Retipărit în Textos recobrados, 1919–1929, pp.
32–33.
primul manifest al mişcării 170 . Tânărul Borges tuna şi fulgera împotriva unor „norme inflexibile” precum „claritate şi armonie”, prin care tradiţionaliştii „caută să aresteze toate sentimentele şi toată
frumuseţea”. Ultraiştii sunt în esenţă nişte individualişti: „vor să
descopere viaţa”, „vor să vadă totul cu ochi noi” şi doresc să
surprindă însuşirile „unice”, „virginale” ale lumii din jurul lor.
„Brusca înflorire a metaforelor” din poeziile lor reprezintă „efortul de a exprima eterna tinereţe a vieţii”. Viaţa este o „devenire proteică”, ea „se autodevorează, se înalţă şi renaşte în fiecare clipă”, precum poetul.
Una dintre primele încercări ale lui Borges de a exprima „eterna tinereţe a vieţii” a fost un sonet foarte bizar, pe care îl va trimite prietenului său Abramowicz la câteva săptămâni după publicarea succintului eseu despre poetica Ultra 171 . Acest „sonet clasic, îl informa el pe Abramowicz, l-am conceput – o, crimă de nemărturisit
– ca pe un fel de exerciţiu”. Subiectul sonetului era eroul lui, Pedro-Luis de Gálvez, „acel poet vagabond beţiv şi-ncă mai rău”
care plecase în Elveţia pentru câteva luni. Borges şi-l închipuia pe zurbagiul spaniol cum descinde în paşnicul oraş elveţian Martigny şi cum tulbură liniştea peisajului alpin – „munţii sunt spulberaţi, cerul se prăbuşeşte” – în timp ce Gálvez, „infam şi gentilom”, apare „cu fruntea strălucind ca mica/ şi mâinile pline de poeme de-oţel”.
Gálvez personifica dorinţa năvalnică a lui Borges de a rupe lanţurile 170 „Al margen de la moderna estética”, Grecia 39, 31 ianuarie 1920. Retipărit în Textos recobrados, 1919–1929, pp. 30–31.
171 Vezi Cartas del fervor, p. 76. Scrisoarea pare să fi fost trimisă din Madrid la scurt timp după ce Borges a sosit acolo, în luna martie. Poemul „Pedro-Luis en Martigny” şi scrisoarea către Abramowicz au fost reproduse în Daniel Mayer,
„Sérieux comme un tigre. Jorge Luis Borges en Suisse”, Écriture (Lausanne), 28, (1987). Poemul este inclus în Textos recobrados, 1919–1929, p. 48.
conformismului burghez pentru a „descoperi viaţa” şi a „vedea cu ochi noi”, după cum afirmase în manifestul ultraismului.
Aceste reflecţii pe marginea poeticii ultraiste i-au fost dedicate lui Isaac del Vando Villar, conducătorul mişcării Ultra în Sevilla. Acum însă „marele Isaac” intenţiona să mute Grecia la Madrid, unde se concentrau cei mai mulţi ultraişti. Întâmplarea a făcut ca şi familia Borges să viziteze capitala spaniolă nu peste mult timp. Iniţial, familia intenţionase să părăsească Sevilla înainte de Crăciun, dar plecarea a fost amânată pentru luna martie, când doctorul Borges şi ai lui şi-au reluat itinerarul planificat şi au mers la Madrid, vizitând în drum şi Córdoba. Isaac va sosi în Madrid de-abia în luna mai, dar îi va da lui Borges numele altui tânăr poet sevillan, Pedro Garfias, care îi va face cunoştinţă cu tovarăşii ultraişti din capitală.
