căreia îi ziceam „Prinţesa”, pe care aveam senzaţia că pilotez un avion sau sunt călare pe un bidiviu…226

224 Vezi „Anatomía de mi Ultra”, Ultra 11, 20 mai 1921. Retipărit în Textos recobrados, 1919–1929, p. 95.

225 Scrisoare către Guillermo de Torre, februarie 1921; GDT 8

226 Scrisoare către Abramowicz, 2 martie 1921. Vezi Cartas del fervor, p. 147.

Fără îndoială, Borges încerca să-l impresioneze pe prietenul lui elveţian aici, dar această continuă fluturare din aripi în jurul lampadarelor roşii sugerează că trăgea cu disperare de lesă, încercând să vadă cât de departe îndrăznea să meargă cu afirmarea independenţei faţă de familie. În scrisori, eseuri şi manifeste, Borges a insistat, cu o vehemenţă aproape isterică, asupra nevoii de a propune o viziune unică, individuală a lumii. Ironia era că nu avea habar ce anume era unic în personalitatea lui, căci realitatea lui interioară era un amestec de contradicţii – tânjea după libertate, dar nu se putea opune dorinţelor exprimate de părinţii lui; se lăuda cu isprăvile lui de la bordel, dar se îndoia de el mai mult decât trebuia după iniţierea ratată din Geneva.

Destul de ciudat, tocmai la bordel a încercat tânărul Borges gustul unei posibile reconcilieri ale conflictelor lui interioare. Se pare că, în cursul vizitelor la Casa Elena, în Palma, legase o prietenie curioasă

cu o prostituată pe nume Luz (care în spaniolă înseamnă „lumină”) şi această legătură deschisese într-un fel ochii tânărului agitat şi hipersensibil asupra a ceea ce înseamnă să te bucuri de o relaţie naturală cu o femeie, o relaţie în care inocenţa şi ruşinea se pot combina pentru a da un fel deosebit de tandreţe. Borges îi va scrie melancolic lui Abramowicz despre sentimentele lui pentru Luz: Acea stare de beatitudine s-a risipit acum. Mă simt „ca un sărman copil orfan fără sora lui mai mare”. Îţi spun pe cuvânt, am iubit-o cu adevărat pe Luz: era atât de jucăuşă cu mine şi se purta cu o indecenţă atât de ingenuă!

Era ca o catedrală, dar şi ca o stricată227.

Un asemenea presentiment al dragostei în braţele unei târfe era 227 Ibid.

tot ce putea avea din pasiunea pe care încerca să o exprime în poeme pseudowhitmaniene ca Imn mării şi Interludiu pasional, experienţa lui în materie fiind practic nulă, cu excepţia acelor câtorva săptămâni petrecute în compania lui Emilie, înainte ca intervenţia tatălui să

pună capăt scurtei legături amoroase din Geneva.

În absenţa dragostei, Borges găsise cea mai mare satisfacţie emoţională în prieteni. Iar foamea de prieteni devenea din ce în ce mai mare. În Buenos Aires fusese Roberto Godel, în Geneva Abramowicz, în Madrid Guillermo de Torre, dar cele mai puternice sentimente le avea pentru sărmanul Sureda, cel atins de tuberculoză, în Valldemosa. În scrisoarea expediată lui Sureda pe 3 martie, cu o zi înainte de a se îmbarca la Tarragona, Borges îşi implora prietenul să-i scrie mereu: „Să nu rupem cablul biblic [sic] ce ne uneşte inimile peste Atlantic!”228 Şi totuşi, în adâncul inimii lui, ştia că o asemenea emoţie profundă era imposibil de întreţinut:

Voiam mai mult decât orice pe lume să-mi dezgolesc sufletul, onest şi pe-de-a-ntregul, în faţa prietenului meu. Aş fi vrut să-l scot din mine şi să-l las să

tremure acolo, lângă el. Am continuat să vorbim, să discutăm, gata să ne spunem adio, când, pe neaşteptate, cu o convingere de o fermitate nebănuită până atunci, am înţeles că această „personalitate” pe care avem tendinţa să o preţuim prea mult nu înseamnă nimic. Şi am mai înţeles că viaţa mea nu va justifica niciodată un moment plin, absolut, care să le conţină pe toate celelalte; toate vor fi faze provizorii, fiecare înlăturând trecutul şi privind spre viitor, şi că în afara episodicului, a prezentului, a accidentalului, nu suntem nimic229.

Chiar şi aşa, Borges nu va renunţa niciodată la cunoaşterea acelui

„moment plin, absolut” – a acelei plenitudini de a fi care să-l salveze 228 Scrisoare către Sureda, 3 martie 1921. Vezi Cartas del fervor, p. 193.

229 „La nadería de la personalidad”, Inquisiciones, p. 99

din ceaţa solipsistă ce îl înghiţise de mic copil şi îl umpluse de disperare.

Partea a II-a

Un poet îndrăgostit

(1921–1934)

CAPITOLUL 6

Buenos Aires

(1921–1923)

După o absenţă de şapte ani, întreaga familie privea cu teamă

apropiata vizită în Argentina. După cum îi scria Borges lui Adriano del Valle cu puţin înainte de plecare, erau cu toţii nefericiţi că

părăseau Spania; lui Guillermo de Torre îi compara experienţa spaniolă cu o haină multicoloră de care îi venea greu să se despartă; într-adevăr, cât încă mai era în Majorca, îi mărturisise lui Roberto Godel că în memoria lui nu îşi găsiseră locul decât 20–30 de imagini ale oraşului Buenos Aires230.

Când în sfârşit au sosit în Buenos Aires, pe 24 martie, Georgie şi sora lui au fost dezamăgiţi de aerul modest şi provincial al oraşului natal. Întrucât casa din Palermo, ca şi celelalte proprietăţi, încă mai erau închiriate, familia Borges a stat la Hotel du Helder pe calle Esmeralda, în centrul oraşului, căutând în acelaşi timp un alt loc în care să se mute. La începutul lunii iunie, închiriase deja un apartament pe calle Bulnes nr. 2216, într-o zonă sărăcăcioasă, plină

de conventillos, care cuprindea cartierele Palermo şi Recoleta, fiind cunoscută şi ca „Tierra del Fuego”. Această regiune fusese faimoasă

cândva pentru numărul ei mare de delincvenţi şi compadritos, şi încă

mai era dominată de masiva clădire cafenie a Penitenciaría, închisoarea de stat, care se afla, înconjurată de palmieri, în ceea ce astăzi se numeşte Parque Las Heras.

230 Referirile sunt la o scrisoare către Adriano del Valle, nedatată, în Bernès II, p.

1107; la o scrisoare către Guillermo de Torre, 1921, GDT 14; şi la o scrisoare către Godel 7, nedatată.

Buenos Aires i se părea dezolant de străin lui Georgie. Tânărul îi cutreiera străzile, revăzând locurile pe care le cunoscuse pe când era copil. S-a întors la Palermo, la casa de pe calle Serrano unde stătuse închis atâţia ani, şi a fost frapat de cât de nefamiliar îi părea chiar şi acest loc – câte ceruri şi apusuri de soare, şi luni noi vor mai trece

„înainte de a mă recunoaşte casa/ şi de a fi iarăşi o obişnuinţă!”

(Întoarcerea, La vuelta) 231 xiv. Se aventura în barrios pe care nu avusese niciodată ocazia să le vadă în copilărie: preumblările prin partea de sud, mondenă cândva, dar căzută în paragină acum, lăsa „un gust amar în sufletul meu” (Sudul, El Sur); un poem ultraist bogat în imagini despre docuri descrie „previzibilul miracol” al zorilor „care cad din cer” şi „se rostogolesc din suflet în suflet” (Zori ofiliţi, Alba desdibujada); o suburbie apare „ca o via crucis nemişcată de străzi aflate-n suferinţă” (Suburbie, Arrabal).

În timp ce colinda ca un străin străzile oraşului natal, „deprimat de insolenţa luminilor false”, gândurile lui se întorceau la iubită, a cărei amintire era „ca un tăciune viu/ căruia nu-i dau drumul niciodată/ chiar dacă-mi arde mâinile” (Oraş, Ciudad). Acea amintire ar fi putut fi despre fosta lui iubită, Emilie, din Geneva, sau poate despre o altă fată de care se îndrăgostise în Spania, dar cu siguranţă

nu exista niciuna în Buenos Aires căci, pe 21 iunie, Noaptea Sf. Ioan, când în mod tradiţional focurile în aer liber cheamă dragostea alungând întunericul, Georgie îşi descrie „singurătatea spunând toată noaptea/ rugăciunile stelelor împrăştiate” (La Noche de San Juan). Nici prieteni nu avea şi îi ducea dorul lui Jacobo Sureda.

Într-una din scrisori îi trimitea „milioane de calorii din dinamul 231 Dacă nu se dau alte detalii, poemele citate în acest capitol au fost incluse în prima ediţie a volumului Fervor de Buenos Aires, 1923. Titlurile vor fi specificate în textul principal.

inimii mele”, cum se exprima el, doar pe jumătate în glumă, fiindcă

semna acele prime scrisori către Sureda cu cuvinte pline de afecţiune

– „Fratele tău te îmbrăţişează cu mult drag” sau „Te îmbrăţişez cu inima deschisă” – şi îşi implora prietenul spaniol să-i răspundă

imediat: „Nu mă abandona în acest exil al meu, care este năpădit de arivişti, de tineri corecţi cărora le lipseşte înzestrarea ta mentală, şi de tinere decorative”232.

Familia Borges revenise în Argentina într-un moment de agitaţie şi nesiguranţă politică. O schimbare fundamentală avusese loc în anii pe care îi petrecuse în Europa: în 1916, radicalii în sfârşit ajunseseră la putere sub conducerea veteranului Hipólito Irigoyen.

După această mare victorie, Irigoyen a încercat să răspundă

exploziei de cereri de schimbare şi reformă sporind subvenţiile acordate de stat şi creând un mare număr de locuri de muncă. Aceste înlesniri au dus la creşterea inflaţiei şi la acutizarea acţiunilor organizate de sindicatele anarhiste, care au culminat în celebra Semana Trágica din ianuarie 1919, o „săptămână tragică” a tulburărilor de stradă reprimate brutal de poliţie. Politicile expansioniste ale lui Irigoyen şi încercările lui de a naţionaliza industria petroliferă au produs panică în oligarhia estanciero, care conducea economia pentru export, de o importanţă vitală, şi a creat tensiuni chiar în cadrul Partidului Radical. Următoarele alegeri prezidenţiale erau programate în martie 1922, dar, întrucât atât de hărţuitul Irigoyen nu avea voie din punct de vedere constituţional să

candideze la un al doilea mandat consecutiv, radicalii şi-au ales candidatul în persoana lui Marcelo T. De Alvear care, latifundiar 232 Vezi următoarele scrisori către Sureda în Cartas del fervor: scrisoare din 22 iunie, 1921 (p. 200); scrisoare nedatată, aprox. 30 august 1921 (p. 205); şi scrisoare din 22

iunie 1921 (p. 200).

fiind, răspundea mult mai bine intereselor exportatorilor.