deja îi scrisese editorului revistei expresioniste germane Die Sturm solicitându-i câteva mostre de texte expresioniste care puteau fi folosite pentru a întări prestigiul revistei Reflector 211 . Pe de altă parte Borges îl invidia foarte mult pe Guillermo de Torre. I-l descria lui Abramowicz drept „marele vizir sau prim-ministrul regelui sau ţarul absolut” al noii reviste212 şi, într-o scrisoare mai veche către Sureda, îl numea în derâdere „Luciferul nostru plurisilabic al avangardei”213.

Reflector însă nu va supravieţui primului său număr. Revista a fost eclipsată de apariţia, pe 27 ianuarie 1921, a mult aşteptatei Ultra, o revistă care, în mod vital, se bucura de simpatia maestrului Cansinos-Assénsxiii. Ultra a fost lansată în cadrul unui festival de poezie avangardistă pe 28 ianuarie, într-un loc numit La Parisiana, 209 Scrisoare către Abramowicz, nedatată, dar concepută în noiembrie 1920. Vezi Cartas del fervor, p. 126.

210 Scrisoare către Sureda, 16 noiembrie 1920. Vezi Cartas del fervor, p. 181.

211 Scrisoare către Guillermo de Torre, decembrie 1920; GDT 10

212 Scrisoare către Abramowicz, nedatată, dar compusă în noiembrie 1920. Vezi Cartas del fervor, p. 126.

213 Scrisoare către Sureda, nedatată, dar compusă în noiembrie 1920. Vezi Cartas del fervor, p. 174.

în Madrid. Festivalul a degenerat într-un protest zgomotos împotriva ultraiştilor care – spre deliciul lor – au fost insultaţi şi huiduiţi de auditoriu. După cum îi povestea Borges lui Abramowicz:

„Ţipetele şi strigătele furioase ale publicului l-au acoperit de tot pe cel ce citea două din poemele mele. Textele altor confraţi ultraişti au avut aceeaşi soartă”214. Realitatea tristă era că, desigur, el nu fusese prezent la eveniment; era blocat în Majorca cu familia lui.

Clocotind de frustrare, Borges i s-a plâns lui Torre de distanţa la care se afla de Madrid 215. Frustrarea lui era fără doar şi poate accentuată de faptul că, în toamna anului 1920, tatăl lui, terminând de scris El Caudillo, pe care tocmai îl publica pe propriile speze în Palma, se hotărâse să părăsească Argentina pentru totdeauna şi să se instaleze în Spania, mai precis în apropiere de Madrid; dar mai întâi familia trebuia să se întoarcă la Buenos Aires şi să-şi încheie toate afacerile de acolo. Data plecării fusese deja stabilită: avea să

părăsească Europa de la Tarragona, pe 4 martie 1921. După cum îi explica Borges lui Guillermo de Torre în decembrie, avea să stea în Buenos Aires numai cinci sau şase luni înainte de a se întoarce în Spania şi a se stabili în Valladolid, Aranjuez, Getafe sau undeva, aproape de Madrid216, dar aceasta însemna că va lipsi din Madrid cam nouă luni de zile, fiind silit să piardă pasul cu ultimele tendinţe ale avangardei tocmai când lucrurile începeau să arate promiţător, odată cu lansarea revistei lui Torre, Reflector, şi apoi a revistei Ultra.

Era evident că doctorul Borges nu-şi pierduse îndemânarea de a-şi dezrădăcina familia la momentul cel mai nepotrivit pentru Georgie.

În timp ce aştepta să se întoarcă la Buenos Aires, Borges a făcut tot 214 Scrisoare către Abramowicz, nedatată. Vezi Cartas del fervor, p. 140.

215 Scrisoare către Guillermo de Torre, (3 decembrie?) 1920; GDT 7

216 Scrisoare către Guillermo de Torre, decembrie 1920; GDT 10

posibilul ca să-şi petreacă timpul cu folos în Majorca. Reuşise de-acum să-şi formeze un mic cerc de prozeliţi Ultra – Jacobo Sureda, Juan Alomar şi Jaime Moll, un cântăreţ de operă pe care îl cunoscuse la o frizerie. Cei patru se întâlneau la Café de los Artistas pe Born, artera principală din Palma, şi uneori urcau în Valldemosa, acasă la Sureda. Apoi, în ianuarie, grupului i s-a oferit şansa de a deveni cunoscut publicului larg când controversa privind arta modernă a reizbucnit în Palma, la vernisajul unei expoziţii a tânărului pictor castilian Manuel Fernández Peña. Expoziţia includea şi un nud de femeie, care a produs un scandal enorm „în acest oraş plin de preoţi şi de idioţi”, după cum îi povestea Borges lui Abramowicz; până şi canonicii catedralei „s-au aliniat doi câte doi ca să-l vadă, ca să o vadă, mai precis”; nimeni nu a cumpărat nici măcar un tablou şi întreaga presă l-a atacat pe pictor; „numai eu am publicat un articol în care îl lăudam”, adăuga el mândru 217 .

(Articolul a apărut în Última Hora pe 5 ianuarie)218.

Pledoaria lui Borges în favoarea nudului l-a îndemnat pe obraznicul Pin să atace din nou avangarda în Última Hora, pe 28

ianuarie. Borges şi doi dintre prietenii lui au replicat cu un articol semnat „Dagesmar” (un pseudonim combinat: Sure da, Bor ges, Alo mar) care a apărut în Última Hora pe 3 februarie219. Apoi, pe 15

februarie, revista Baleares a publicat un „Manifest al mişcării Ultra”

scris de Borges, alături de o mică selecţie din poezia nouă, la care Borges a contribuit cu poemul Catedral, o evocare în stil ultraist a catedralei din Palma220. În acest „Manifest al mişcării Ultra” Borges 217 Scrisoare către Abramowicz, nedatată. Vezi Cartas del fervor, p. 135.

218 Vezi „El arte de Fernández Peña”, retipărit în Textos recobrados, 1919–1929, p. 78.

219 Vezi „Ultraísmo”, retipărit în Textos recobrados, 1919–1929, p. 83.

220 Vezi „Manifiesto del Ultra”, retipărit în Textos recobrados, 1919–1929, pp. 86–97,

făcea distincţia dintre „estetica pasivă a oglinzii” şi „estetica activă a prismei”: scopul mişcării Ultra era de a realiza „o viziune nudă a lumii”, o viziune „spălată de stigmatele ancestrale” şi „pentru a înfăptui o astfel de viziune” era nevoie să „se arunce peste bord tot trecutul” – estetica clasică, romantismul, naturalismul, simbolismul,

„toată cuşca aceea mare şi absurdă în care ritualiştii doresc să

închidă minunata pasăre a frumuseţii”; totul trebuie înlăturat până

când „fiecare dintre noi va putea să-şi proiecteze propria creaţie subiectivă”.

Acest manifest agresiv a provocat reacţia dorită din partea duşmanilor lui, Borges nemaiputând de bucurie când îi scria lui Sureda, aflat în Valldemosa, că produseseră un mare scandal: „Un grup de fosile – printre care şi Elviro Sanz – ameninţă că ne dau o bătaie soră cu moartea cu bastoanele lor… Ai văzut împunsăturile lui Pin în U.H. [Última Hora]? Correo de Mallorca [un ziar catolic]

pregăteşte un atac al Manifestului şi un autodafe al poemelor”221.

În sfârşit, Borges se putea înfăţişa ca un mare răzvrătit.

Într-adevăr, apetitul lui pentru revoltă era atât de mare încât acum era pregătit să propună o viziune a avangardei total diferită de cea a ultraiştilor din Madrid, care în ultima vreme se arătau mai preocupaţi de dadaism. Deja într-o scrisoare către Abramowicz, din octombrie 1920, Borges îşi exprimase dezacordul cu dadaismul: era o greşeală

„să

afirmi

că

dadaismul

constituie

împlinirea

personalităţii”; dadaiştii se arătau prea interesaţi de „realitatea tangibilă” şi nu reuşeau să vadă că „o idee, un vis, chiar şi o teorie, nu sunt mai puţin reale” 222 . Mergând mai departe, scriitorul şi poemul la p. 88.

221 Scrisoare către Sureda, 25 februarie 1921. Vezi Cartas del fervor, p. 192.

222 Scrisoare către Abramowicz, probabil 26 octombrie 1920. Vezi Cartas del fervor,

declarase că „lucrurile pentru care oamenii sunt gata să se omoare între ei sunt lucruri reale din punct de vedere spiritual: onoare, patrie etc.”, şi că „tocmai această realitate interioară trebuie căutată”.

Şi astfel, când Guillermo de Torre l-a rugat, la începutul anului 1921, să-i trimită ceva pentru Dadaglobe, o antologie internaţională de texte dadaiste pe care voia să o publice Tristan Tzara (până la urmă

volumul nu a mai apărut), Borges i-a trimis un text în franceză

intitulat Esquisse critique, o „schiţă critică” în care îndrăznea să fie mai dadaist decât însuşi Tzara, pledând pentru un fel de anarhism în artă – fiecare stil, declara el, este „o cuşcă” fiindcă „există tot atâtea forme câţi indivizi”; aştepta cu nerăbdare o situaţie în care fiecare artist să fie liber să-şi exprime stilul unic: „O, dar ce bucurie zilnică, plină de lumină, populară, a unui dadaism fără dada!”223

Desigur, Borges nu avea timp pentru dadaism acum; voia cu tot dinadinsul să alăture mişcarea Ultra de expresionism, dar se simţea frustrat de faptul că nu-şi putea influenţa în mod direct tovarăşii de pe continent, dat fiind că trebuia să se afle în Buenos Aires în următoarele şase luni. Şi totuşi, în ceea ce se pare că a fost o încercare de a contracara înclinaţia spre dadaism a ultraiştilor din Madrid, i-a trimis lui Guillermo de Torre un alt manifest intitulat „Anatomia Ultrei mele” (Anatomía de mi Ultra), în care afirma că mişcarea actuală de „renovare literară” era „în mod esenţial expresionistă” şi susţinea din nou că experienţa poetului privind realitatea trebuie refractată prin „prisma activă” a sentimentului şi a imaginaţiei pentru a se ridica deasupra situaţiilor imprevizibile şi „a transmite p. 116.

223 Vezi „Esquisse critique” în Bernès I, pp. 842–843 şi Textos recobrados, 1919–1929, p. 43.

emoţia nudă, curăţată de detaliile suplimentare care o preced”224. Şi totuşi, pe 20 februarie, la doar cinci zile după ce îşi îndemnase tovarăşii din Majorca să arunce peste bord tot trecutul literar şi după

ce îşi afirmase dreptul la o voce poetică neînchisă într-o colivie împotriva, nici mai mult, nici mai puţin, a lui Tristan Tzara, Georgie a luat cuminte feribotul spre Barcelona împreună cu familia lui şi, două săptămâni mai târziu, s-a îmbarcat la Tarragona pe un vapor care avea să-l ducă în cealaltă parte a globului.

Dacă ar fi să-l credem, Georgie şi-a petrecut cea mai mare parte din ultimele lui săptămâni în Spania într-o orgie a jocurilor de noroc şi a preacurviei. În februarie îi spunea lui Guillermo de Torre că

grupul ultraist pe care îl formase în Majorca se întrunea adesea la un bordel unde, printre floricele lexicale debitate cu multă emfază, pipăiau sânii şi coapsele fetelor zâmbitoare care nu înţelegeau nimic; erau cam la fel cu întrunirile de la El Oro del Rhin sau mai curând dadaiste, nu-i aşa? 225 Iar cu două zile înainte de plecarea spre Buenos Aires, la începutul lunii martie, Georgie îi scria lui Abramowicz, pozând într-un fel de artist decadent baudelairean, ameţit de dulcile exhalaţii ale propriilor fleurs du mal: Şi apoi la ruletă am avut un noroc chior – cel puţin în cazul meu – (60 de pesetas la un capital de 1 peseta!) ceea ce mi-a permis să petrec trei nopţi în şir la bordel. O blondă spurcată la gură, pe care era o plăcere s-o asculţi, şi o brunetă