„sânii aurii ai plajelor virginale”, împroşcând „vântul cu sudalme”; el şi marea „se cunosc de veacuri”: el a „apărut din mare” şi se aruncă în ea din nou ca să retrăiască acea glorioasă „clipă” în care poate uita tot ce ţine de trecut, pentru ca „numai tu să exişti” – „Soră, Mamă, Iubită!”156 După mulţi ani, Borges va spune despre Imn mării că în el încercase din toate puterile să fie Walt Whitman, respingând acum acest stil care, după expresia lui Arnold Bennett, era „grandios de mâna a treia”157. Chiar şi aşa, era pentru prima dată când reuşea să exprime în cuvinte ceea ce, de fapt, reprezenta forţa motrice a voinţei şi imaginaţiei lui: dorinţa de a-şi depăşi conflictele cronice şi a deveni una cu lumea în dulcea uitare a trăirii adevărate.
Familia Borges a părăsit Majorca la începutul toamnei, moment în care prietenia lui Georgie cu Jacobo Sureda devenise atât de apropiată încât scriitorului i-a venit foarte greu să se despartă de el.
Cel mai dureros era gândul că tuberculoza lui Jacobo se afla în fază
terminală, neexistând perspectiva unei revederi. Georgie bănuia că
„sufletul” tânărului spaniol era „atât de plin de porniri sinucigaşe”
şi, cu un simţ melodramatic tipic adolescenţilor, ajunsese să
„invidieze” acea dorinţă de a muri, fiindcă şi el se simţea teribil de nefericit158.
Înainte de a porni în a doua etapă a turului Spaniei, familia Borges a vizitat Ibiza, a ajuns pe continent la Valencia, pentru a călători apoi 156 „Himno del mar”, Grecia 37, 31 decembrie 1919. Retipărit în Textos recobrados, 1919–1929, pp. 24–26.
157 „An Autobiographical Essay”, p. 220
158 „Motivos del espacio y del tiempo (1916–1919)”, Gran Guignol, 1, 24 aprilie 1920. Retipărit în Textos recobrados, 1919–1929, pp. 40–41.
de-a lungul coastei, spre Granada şi Málaga. În cele din urmă, a sosit la Sevilla toamna târziu şi s-a hotărât să rămână în oraş, posibil până
la Crăciun. „După aceea, îi scria Georgie lui Abramowicz, vom pleca spre Córdoba şi Madrid. Apoi ne vom întoarce la Geneva via Barcelona”159 . Unul dintre motivele şederii prelungite în Sevilla poate să fi fost că atât Georgie, cât şi tatăl lui au stabilit mai multe contacte cu lumea literară de acolo şi au întrezărit ocazia de a-şi publica scrierile pentru prima oară. (În timp ce familia Borges se afla în Majorca, un ziar din Madrid îi respinsese lui Georgie o povestire despre un vârcolac.) Dar Majorca reprezenta doar periferia din punct de vedere cultural, în vreme ce Sevilla era unul dintre cele mai importante oraşe spaniole, cu o tradiţie îndelungată în producerea unor scriitori de prim rang.
Borges a sosit în Sevilla într-un moment în care un grup de poeţi tineri tocmai descoperea avangarda europeană. A luat contact cu acest grup pentru prima dată cu ocazia unei conferinţe susţinute la Centrul de Studii Teozofice (Centro de Estudios Teosóficos) de un tânăr pe nume Adriano del Valle. Spaniolul a fost plăcut impresionat de această „familie de artişti”, evocând mai târziu prima întâlnire cu un Jorge Luis miop, care purta ochelari ca nişte „oglinzi convexe”, şi cu sora lui, Norah, cu „râsul ei ascuţit ca o piramidă”160. Prin Adriano, Borges îl va întâlni pe Isaac del Vando Villar, editorul unei reviste literare intitulate Grecia şi o figură bine-cunoscută pe scena literară
din Sevilla. Aceşti poeţi aparţineau unei mişcări cunoscute neoficial sub numele de „Ultra”. Mişcarea luase fiinţă cu un an înainte, când 159 Scrisoare către Abramowicz, 1 decembrie 1919. Cartas del fervor, p. 66
160 Citat în José María Barrera, „Borges en Sevilla”, Anthropos. Revista de Documentación Científica de la Cultura, 142–143, (1993), pp. 157–160 (p. 158). Acest articol va apărea în următoarele note ca Barrera, Anthropos.
un scriitor tot din Sevilla, dar stabilit în Madrid, Rafael Cansinos-Asséns,
îi
îndemnase
pe
tinerii
poeţi
să
fie
„ultraromantici”, adică să depăşească retorica şi temele desuete ale poeziei spaniole contemporane. De fapt, Ultra le-a oferit câtorva dintre spaniolii foarte tineri ocazia de a explora împreună revoluţia poetică ce se desfăşura, mai ales în Italia şi Franţa, în primul deceniu al secolului. La sosirea lui Borges în Sevilla, cei din jurul revistei Grecia alcătuiau un fel de avanpost al mişcării Ultra, al cărui centru era în Madrid; ultraiştii însă făceau tot posibilul să fie au fait cu ultimele tendinţe – pe 2 mai 1919, organizaseră o lectură în public a unor scrieri de Apollinaire şi Marinetti, iar pe 20 noiembrie Grecia a publicat o selecţie din poemele de avangardă franceze semnate, printre alţii, de Tristan Tzara, Francis Picabia, Pierre Reverdy şi Jean Cocteau.
La bătrâneţe, Borges i-a luat în râs pe poeţii de la Grecia pentru provincialismul lor.
Acest grup de poeţi, care îşi spun ultraişti, porniseră să reînnoiască literatura, o artă despre care nu ştiau absolut nimic. Unul dintre ei mi-a spus cândva că
lecturile lui se reduceau la Biblie, Cervantes, Dario şi una sau două cărţi ale maestrului, Rafael Cansinos-Asséns. Mintea mea argentiniană mi-a rămas în loc atunci când am auzit că nu vorbeau franceza şi că habar nu aveau că pe lumea asta există şi literatura engleză.
Am fost prezentat unei personalităţi locale cunoscute sub numele de
„Umanistul” şi foarte curând am descoperit că latina lui era mai precară decât a mea. Cât despre revista Grecia, editorul ei, Isaac del Vando Villar, îşi punea asistenţii să-i scrie poeziile. Mi-aduc aminte că unul mi-a spus într-o zi: „Sunt foarte ocupat – Isaac scrie o poezie”161.
Departe de a-i dispreţui la vremea aceea, tânărul Borges de-abia 161 „An Autobiographical Essay”, pp. 220–221
aştepta să fie acceptat de ultraiştii din Sevilla, care până la urmă l-au primit cu toată căldura. Acolo Borges a redescoperit plăcerile camaraderiei masculine, un lucru pe care îl cunoscuse de-abia în ultimul timp, în Geneva, în compania lui Abramowicz şi Jichlinski şi, într-o oarecare măsură, în cea a lui Sureda, în Majorca. Adriano del Valle a devenit cel mai bun prieten al lui, dar Georgie s-a ataşat şi de Isaac del Vando Villar, pe care îl va numi în scrisori „marele Isaac”. Se prea poate ca în această admiraţie mărturisită să fi existat şi o doză de interes căci Borges era nerăbdător să-şi vadă opera tipărită – „marele Isaac” va fi cel care îi va oferi prima ocazie, publicându-i în Grecia „Imn mării”, cu o dedicaţie lui Adriano del Valle.
Cunoştinţele lui Borges despre avangardă nu le întreceau pe cele ale ultraiştilor. De aceea îi va scrie în treacăt lui Abramowicz: „Toată
această mişcare spaniolă ultraista este strâns legată de expresionismul german şi de futurismul italian. Pentru mine însă
Whitman rămâne Maestrul”162. Cu toate acestea, chiar mai mult decât Whitman, poezia tatălui, aşa cum era ea, a fost cea care a exercitat cea mai mare influenţă asupra modului său de a scrie, deşi Georgie s-ar putea să nu-şi fi dat seama de acest lucru la vremea aceea. Oricum, tatăl şi fiul par să fi petrecut mult timp împreună. Un mic grup de tineri – Adriano, Isaac, Luis Mosquera şi încă vreo câţiva – au început să se întâlnească seară de seară în salonul hotelului în care stătea familia Borges, cu a sa „faianţă maură, ghivece de lăcrămioare asiatice, garoafe şi scaune de răchită”163.
Discutau literatură şi filosofie, şi îşi ascultau poeziile recitate de histrionicul Adriano, care se mândrea cu vocea lui ca o „somptuoasă
162 Scrisoare către Abramowicz, 12 ianuarie 1920, Cartas del fervor, p. 74
163 Citat în Barrera, Anthropos, p. 158
orgă de catedrală”. Doctorul Borges era şi el prezent la aceste întruniri: Adriano şi-l amintea „fumându-şi opiumul intelectual şi vorbind despre Max Stirner, despre cum îl traducea el pe Omar Khayyam, şi împărtăşindu-ne speculaţiile lui filosofice despre pragmatism şi logică matematică”164.
La fel cum făcuse cu Abramowicz şi Jichlinski în Geneva, Georgie şi-a reluat obiceiul de a-şi petrece cea mai mare parte a nopţii în oraş, cutreierând străzile cu prietenii până la primele ceasuri ale dimineţii.
Uneori se îndestulau cu fructe şi dulciuri andaluziene până în zori; existau şi momente în care Georgie o lăsa pe Norah să vină cu el, spre marea delectare a ultraiştilor din Sevilla care erau înnebuniţi după ea. (După plecarea familiei Borges, Isaac şi Luis Mosquera au scris o piesă a cărei protagonistă, „Nancy”, era concepută după
