moştenirea mea este viaţa şi toate victoriile vieţii”. Şi totuşi, „această

idee l-a înspăimântat, de parcă ar fi păcătuit prin blasfemie şi nelegiuire”. În cele din urmă puşcăriaşul se hotărăşte să evadeze, dar de îndată ce „a ajuns la această concluzie vitală şi-a dat seama că

era imposibil să scape de acolo”169.

Senzaţia din ce în ce mai acută că este prizonierul familiei poate explica de ce Georgie s-a apropiat cu atâta entuziasm de avangardă

în Sevilla – ştia că este un teritoriu pe care tatăl lui nu voia şi nici nu putea să pătrundă, căci Ultra nu era decât o revoltă a tinerilor împotriva celor în vârstă, iar doctorul Borges era iremediabil logodit cu poetica derivată din simbolism a generaţiei lui. La sfârşitul lunii ianuarie 1920, Georgie se simţea îndeajuns de încrezător în forţele lui ca să scrie despre „adevăratul spirit Ultra” în ceea ce a fost probabil 168 „El cantar de los cantares”, Gran Guignol, 1, 10 martie 1920

169 Gran Guignol, 1, 10 februarie 1920. Retipărit în Textos recobrados, 1919–1929, pp.

32–33.

primul manifest al mişcării 170 . Tânărul Borges tuna şi fulgera împotriva unor „norme inflexibile” precum „claritate şi armonie”, prin care tradiţionaliştii „caută să aresteze toate sentimentele şi toată

frumuseţea”. Ultraiştii sunt în esenţă nişte individualişti: „vor să

descopere viaţa”, „vor să vadă totul cu ochi noi” şi doresc să

surprindă însuşirile „unice”, „virginale” ale lumii din jurul lor.

„Brusca înflorire a metaforelor” din poeziile lor reprezintă „efortul de a exprima eterna tinereţe a vieţii”. Viaţa este o „devenire proteică”, ea „se autodevorează, se înalţă şi renaşte în fiecare clipă”, precum poetul.

Una dintre primele încercări ale lui Borges de a exprima „eterna tinereţe a vieţii” a fost un sonet foarte bizar, pe care îl va trimite prietenului său Abramowicz la câteva săptămâni după publicarea succintului eseu despre poetica Ultra 171 . Acest „sonet clasic, îl informa el pe Abramowicz, l-am conceput – o, crimă de nemărturisit

– ca pe un fel de exerciţiu”. Subiectul sonetului era eroul lui, Pedro-Luis de Gálvez, „acel poet vagabond beţiv şi-ncă mai rău”

care plecase în Elveţia pentru câteva luni. Borges şi-l închipuia pe zurbagiul spaniol cum descinde în paşnicul oraş elveţian Martigny şi cum tulbură liniştea peisajului alpin – „munţii sunt spulberaţi, cerul se prăbuşeşte” – în timp ce Gálvez, „infam şi gentilom”, apare „cu fruntea strălucind ca mica/ şi mâinile pline de poeme de-oţel”.

Gálvez personifica dorinţa năvalnică a lui Borges de a rupe lanţurile 170 „Al margen de la moderna estética”, Grecia 39, 31 ianuarie 1920. Retipărit în Textos recobrados, 1919–1929, pp. 30–31.

171 Vezi Cartas del fervor, p. 76. Scrisoarea pare să fi fost trimisă din Madrid la scurt timp după ce Borges a sosit acolo, în luna martie. Poemul „Pedro-Luis en Martigny” şi scrisoarea către Abramowicz au fost reproduse în Daniel Mayer,

„Sérieux comme un tigre. Jorge Luis Borges en Suisse”, Écriture (Lausanne), 28, (1987). Poemul este inclus în Textos recobrados, 1919–1929, p. 48.

conformismului burghez pentru a „descoperi viaţa” şi a „vedea cu ochi noi”, după cum afirmase în manifestul ultraismului.

Aceste reflecţii pe marginea poeticii ultraiste i-au fost dedicate lui Isaac del Vando Villar, conducătorul mişcării Ultra în Sevilla. Acum însă „marele Isaac” intenţiona să mute Grecia la Madrid, unde se concentrau cei mai mulţi ultraişti. Întâmplarea a făcut ca şi familia Borges să viziteze capitala spaniolă nu peste mult timp. Iniţial, familia intenţionase să părăsească Sevilla înainte de Crăciun, dar plecarea a fost amânată pentru luna martie, când doctorul Borges şi ai lui şi-au reluat itinerarul planificat şi au mers la Madrid, vizitând în drum şi Córdoba. Isaac va sosi în Madrid de-abia în luna mai, dar îi va da lui Borges numele altui tânăr poet sevillan, Pedro Garfias, care îi va face cunoştinţă cu tovarăşii ultraişti din capitală.

Borges a avut şansa să sosească în Madrid la începutul unei perioade excepţionale de efervescenţă şi reînnoire în lumea literelor spaniole care, la timpul cuvenit, va produce o seamă de scriitori de prima mână, câţiva dintre ei ajungând personalităţi de renume internaţional. Era o vreme când o nouă generaţie începea să

asimileze tendinţele literare şi artistice care apăruseră în Europa la începutul secolului. Până în 1918, spaniolii ştiuseră prea puţine lucruri despre avangardă, în ciuda faptului că în 1909 un tânăr scriitor pe nume Ramón Gómez de la Serna publicase primul manifest futurist al lui Marinetti într-o revistă madrilenă la doar câteva luni după apariţia lui în Italia. În 1916, poetul chilian Vicente Huidobro, care trecea prin Spania în drum spre Paris, a încercat să

trezească interesul scriitorului Rafael Cansinos-Asséns faţă de noile idei ale avangardei, dar, din nou, nu a ieşit nimic din asta. Ajuns la Paris, Huidobro s-a împrietenit cu pictorul spaniol Juan Gris şi s-a simţit atras de cercul confratelui spaniol al lui Gris, Pablo Pirasen,

unde l-a întâlnit pe Guillaume Apollinaire. Luând exemplul lui Appolinaire, Huidobro, un poet cu resurse extraordinare, împreună

cu francezul Pierre Reverdy, a început să aplice principiile cubismului în poezie. În 1917, cei doi au fondat Nord-Sud, revista care a lansat „cubismul literar”. La mijlocul anului următor, Huidobro s-a dus la Madrid unde a încercat să convertească mai mulţi scriitori la cauza cubismului, de data aceasta găsind un auditoriu mult mai receptiv în Cansinos-Asséns şi tinerii lui acoliţi.

Scriitorii spanioli au prins de la Huidobro cele două principii cardinale ale poeticii avangardei – autonomia poemului şi întâietatea imaginii, dar, spre mâhnirea înfocatului chilian, nu au acceptat cubismul fără rezerve, rămânând deschişi şi altor idei care erau la modă în Paris şi prin alte părţi.

Cansinos-Asséns, şi nu Huidobro a fost cel care avea să devină

părintele noii generaţii de poeţi în Spania. Fapt datorat mai mult sau mai puţin întâmplării, ca rezultat al unui interviu în care Cansinos vorbea despre nevoia de a fi „ultraromantic”. Termenul „ultra” a fost preluat ca un fel de strigăt de război de către un mic grup de poeţi tineri pentru ca, până în decembrie 1918, să existe deja planuri de înfiinţare a unei reviste de avangardă care urma să fie numită

Ultra. Dar va fi nevoie de mai bine de doi ani pentru ca această

revistă să apară, deşi excentrica mişcarea spaniolă cunoscută drept

„Ultra” sau ultraísmo se născuse deja sub tutela maestrului Rafael Cansinos-Asséns.

Cansinos avea să-şi promoveze mişcarea atât în Madrid, cât şi în Sevilla lui natală. După preluarea revistei literare Cervantes, Cansinos a orientat-o într-o direcţie ultraistă, încurajându-şi discipolul, pe Isaac del Vando Villar, să facă la fel cu Grecia în Sevilla. De fapt, ultraiştii din Sevilla au fost cei care, pe 2 mai 1919, vor ţine primul recital public al noii poezii de avangardă din Spania

la Ateneul din oraş. Câţiva dintre tinerii scriitori cu care Borges se va împrieteni nu peste mult timp au luat parte la acest eveniment istoric

– Isaac del Vando Villar, Adriano del Valle, Pedro Garfias, Gerardo Diego, Tomás Luque, Xavier Bóveda şi Pedro-Luis de Gálvez. Pe lângă propriile creaţii, aceştia au citit poezii de Apollinaire, Marinetti şi, bineînţeles, de Cansinos-Asséns, care acum era numit cu mult respect „Apostolul Ultra” sau „Conetabilul Ultra”. Cu toate acestea, Ultra va rămâne o mişcare foarte eclectică, coagulată doar de dorinţa de a explora noi idei în artă şi de pornirea maliţioasă de a irita grupul ce controla literele spaniole.

La sosirea în Madrid, familia Borges s-a instalat într-o pensión, aproape de Puerta del Sol, piaţa zgomotoasă din chiar inima oraşului. Curând, Pedro Garfias, persoana de contact a lui Borges în capitală, l-a dus pe acesta în locul preferat de ultraiştii din Madrid, o berărie germană în Plaza de Santa Ana numită El Oro del Rhin (Aurul Rinului), aflată la doar câţiva paşi de Puerta del Sol. Dintre numeroşii scriitori tineri pe care i-a cunoscut Borges în acea primăvară – Pedro Garfias, fraţii Humberto Rivas şi José Rivas Panedas, Gerardo Diego, Eugenio Montes, Xavier Bóveda, Tomás Luque – cel de care se va lega mai mult a fost Guillermo de Torre, student la drept cu aspiraţii de poet. Amândoi se arătau interesaţi de teoria literară ca şi de noile tendinţe în literatură; în plus, Torre şi Norah Borges, o pictoriţă al cărei stil faux-naïf va fi admirat de ultraişti, se vor îndrăgosti, fapt care îl va aduce pe Torre mai aproape de Borges.

Ca de obicei, viaţa literară din Madrid gravita în jurul acelei instituţii specific spaniole cunoscute sub numele de tertulia – mai mulţi prieteni care se adună de obicei într-un bar sau o cafenea, ca să

discute subiecte de interes comun. Rafael Cansinos-Asséns, marele reprezentant al mişcării Ultra, organiza întrunirile o dată pe

săptămână, la Café Colonial, un local mare şi aerisit, mobilat cu canapele din pluş roşu şi luminat de globuri care se reflectau straniu în oglinzile masive de pe pereţi. Colonial „nu era un loc numai al scriitorilor fiindcă, trebuie s-o spunem, în primele ore ale dimineţii devenea un adevărat refugiu pentru jurnalişti, actori de mâna a şaptea, proxeneţi şi alte creaturi asemănătoare; acolo însă îşi instalase «divanul liric» maestrul Cansinos-Asséns”172. Până la 20–30

de discipoli ai mişcării Ultra se adunau în jurul Maestrului în fiecare sâmbătă ca să vorbească şi să se certe pe teme legate de poezie, de la miezul nopţii până în zorii zilei. După cum îşi va aminti Borges:

„Cansinos propunea un subiect – metafora, versul liber, formele tradiţionale ale poeziei, poezia narativă, adjectivul, verbul. În felul lui liniştit de a fi era, totuşi, un dictator, care nu permitea niciun fel de aluzie răutăcioasă la adresa scriitorilor contemporani şi încerca să

menţină discuţiile la un nivel elevat”; grupul „dispreţuia tot ceea ce avea culoarea locală spaniolă” şi „admira jazzul american”; „era mai interesat să fie european decât spaniol”173.

Pedro Garfias l-a dus pe Borges la una din aceste întruniri şi, la sfârşitul ei, când tocmai se mijea de ziuă, Cansinos-Asséns l-a invitat pe tânărul argentinian, alături de alţi câţiva poeţi, acasă la el. Pe drum, Borges s-a străduit să capteze atenţia maestrului declarând că, peste câteva sute de ani, când toţi cei de faţă vor fi uitaţi, numele lui Pedro-Luis de Gálvez încă va mai fi amintit, o opinie care, după cum îi va spune mai târziu Borges lui Adriano del Valle, nu a primit imediat un răspuns de la Apostolul mişcării Ultra, dar a reuşit să

172 Guillermo de Torre, „Para la prehistoria ultraísta de Borges”, Cuadernos Hispano-americanos, 169 (1964), pp. 5–15 (p. 9)

173 „An Autobiographical Essay”, pp. 221–222

stârnească tipul de dezbatere care l-a atras întotdeauna pe Borges174.

Cansinos-Asséns, aşa cum va descoperi Borges, trăia „numai pentru literatură, fără să se sinchisească de bani sau de faimă”; într-adevăr, toată casa lui era o bibliotecă: „Era ca şi cum ţi-ai croi drum prin pădure. Era prea sărac ca să-şi cumpere rafturi, cărţile stăteau claie peste grămadă până la tavan, silindu-te să te strecori printre nişte adevărate coloane”175.

Toată viaţa lui, Borges îşi va manifesta slăbiciunea faţă de excentrici, iar Cansinos era o rara avis pentru Spania acelor vremuri.

Un bărbat chipeş, înalt şi smead – nu degeaba era văr cu Rita Hayworth (născută Cansinos) – avea un aer ciudat, melancolic, un fel apatic de a fi, accentuat de un mod plat de a vorbi. În tinereţe studiase seminarul teologic ca să devină preot, în Sevilla natală, dar

„descoperind numele Cansinos în arhivele Inchiziţiei, ajunsese la concluzia că era evreu. Ceea ce l-a făcut să studieze ebraica, iar, mai târziu, chiar să se lase circumcis”176. În 1915, îşi sublimase frustrările într-o culegere de „psalmi” erotici numită El candelabro de los siete brazos (Candelabrul cu şapte braţe), dar scria mai ales eseuri şi critică

literară şi, fiindcă vorbea fluent mai multe limbi străine – îi plăcea să