Tovărăşia cu Abramowicz şi Jichlinski l-a ajutat să se mai distanţeze de familia lui exagerat de grijulie. În 1917, Georgie a devenit mai conştient de războiul european. A citit romanul antirăzboinic Le Feu de Henri Barbusse despre viaţa din tranşee şi carnagiul care avea loc pe Frontul de Vest. Prin discuţiile pe care le purta cu cei doi prieteni, Georgie putea să-şi facă o idee despre problemele politice mai ample create de teribilul război european.
Un alt autor pe care l-a citit a fost Romain Rolland, prin intermediul căruia e foarte posibil să fi întâlnit pentru prima dată ideile socialiste. Îşi amintea că în 1917 se spunea că romanul Jean Christophe de Rolland era „cuvântul de ordine al noii generaţii”123. Tocmai acest 121 „An Autobiographical Essay”, p. 218
122 După cum i-a relatat Simon Jichlinski lui Emir Rodríguez Monegal, Jorge Luis Borges: A Literary Biography, Dutton: New York, 1978, p. 115.
123 El Hogar, 25 iulie 1937, p. 30, citat în Rodríguez Monegal, Jorge Luis Borges: A
sentiment al apartenenţei la o nouă generaţie l-a făcut să respingă
societatea care declanşase devastatorul război. Un cuvânt care apare din când în când în corespondenţa lui din aceşti ani este occidentalismo – Georgie şi prietenii lui se declarau împotriva sistemului capitalist din Occident şi se simţeau atraşi de ideile revoluţionare, îndeosebi de convingerea că tocmai generaţia lor trebuia să pună capăt unei ordini sociale nedrepte şi corupte.
Priveau spre răsărit – spre Rusia: abdicarea ţarului în februarie 1917
părea să vestească naşterea unei noi societăţi. Georgie şi prietenii lui urmăreau cu mare interes evenimentele revoluţionare şi se autointitulau „maximalişti” căci, la fel ca Lenin şi bolşevicii lui, credeau în răsturnarea totală a capitalismului.
Opoziţia lui Borges faţă de militarism şi simpatia arătată
socialismului revoluţionar îl vor duce la una dintre cele mai importante descoperiri literare ale tinereţii lui: expresionismul german, al cărui impact asupra ideilor lui estetice va fi decisiv şi de lungă durată. Expresionismul era o mişcare de avangardă apărută în Germania în primul deceniu al secolului. Expresioniştii respingeau convenţiile reprezentării naturaliste în literatură sau arte vizuale şi căutau să transmită propria reacţie la lumea fizică refractând experienţa senzorială prin sentiment şi imaginaţie. Mişcarea a luat avânt în timpul Primului Război Mondial ca răspuns la carnagiul absurd şi a ajuns să fie asociată cu spiritul revoluţionar, antiburghez.
A rezistat în ţările de limbă germană după război şi s-a răspândit în Europa, exercitând o influenţă complexă asupra artei moderne din secolul al XX-lea. Expresionismul german l-a atras pe Borges, în calitatea lui de scriitor în devenire, fiindcă era în acord cu anumite intuiţii profunde pe care le avusese în copilărie. Caracterul intens Literary Biography, p. 120
emoţional al expresioniştilor corespundea modului în care percepea el magia poeziei, a scrisului ca extaz. Şi, întrucât vedea arta ca pe o interacţiune între individ şi lume, expresionismul valida şi ideea lui potrivit căreia condeiul este o armă, la fel ca pumnalul omului-tigru, prin care scriitorul se putea conecta la realitate.
Spre sfârşitul anului 1917, Georgie i-a scris lui Roberto Godel în Buenos Aires că îi citea pe tinerii scriitori ai Germaniei – Johannes v.
Becher, Franz Pfemfert, Otto Ernst Herre, Max Pauluer, Gustav Meyrink, Franz Werfel, Hasenclever şi mulţi alţii, care se opuneau militarismului, la fel de mult ca şi Godel124. Abandonându-l pe Thomas Carlyle, Borges l-a adoptat pe expresionistul german Johannes Becher ca erou literar, descriindu-l astfel: „Cel mai mare poet din Germania şi unul dintre poeţii de frunte ai poemului epic european pluricordial (pluricorde). Răstignit pe trunchiul mutilat al Europei, a cântat, în imnuri pline de rezonanţe oceanice, epopeea războiului şi a revoluţiei, a agoniei şi a reînvierii… Poemele lui ajung la noi de pe baricadele Berlinului – punţi flexibile din oţel luminate de cele mai măreţe stindarde ale metaforei”125. Dar preeminenţa lui Becher în panteonul literar al lui Georgie nu va dura mult: poetul german a fost curând înlocuit de Walt Whitman, pe care Borges l-a descoperit prin expresionişti. A citit prima oară Fire de iarbă într-o traducere germană, dar a scris la Londra să-i fie trimis originalul englez. Apoi Whitman va deveni tipul ideal de scriitor pentru Borges, considerând poezia acestuia exemplul suprem al scrisului ca extaz, cu o pasiune şi o vitalitate pe care va încerca să le transmită şi scrisului său aproape tot restul vieţii.
124 Scrisoare către Godel 3, 4 decembrie 1917
125 Antologia expresioniştilor publicată în Cervantes (Madrid), octombrie 1920.
Retipărită în Textos recobrados, 1919–1929, pp. 62–63.
1917 va fi un an de cumpănă pentru Georgie. Prietenia lui cu Abramovicz şi Jichlinski, interesul lui faţă de socialism şi expresionism îl îndemnau să iasă din coconul protector pe care familia îl ţesuse în jurul lui. Nerăbdarea de a se elibera reiese şi din hotărârea lui de a abandona liceul după cel de-al treilea an, cu doi ani înainte de a-şi termina baccalauréat- ul. În august urma să
împlinească 18 ani şi, dacă rămânea la Collège de Genève, nu avea cum să absolve liceul înainte de a împlini 20 de ani. În consecinţă, s-a hotărât să se înscrie la un institut în septembrie şi, după cum îi explica lui Godel, să facă cei doi ani într-unul singur126.
Toamna aceasta va fi de neuitat pentru Georgie. În octombrie, bolşevicii au preluat puterea în Rusia, în timp ce situaţia din Germania părea că se îndreaptă şi ea spre o altă criză revoluţionară, pe măsură ce agitaţia politică, revoltele şi tulburările de stradă
ameninţau să răstoarne monarhia. Chiar şi în viaţa lui personală
avea să se producă un fel de revoluţie. La scurtă vreme după ce a început cursurile la institut, a întâlnit o tânără cehoaică din Praga pe nume Adrienne, care, în ciuda faptului că avea 25 de ani, deci era cu câţiva ani mai mare decât el, l-a făcut să descopere „Marea Temă”, prin care scriitorul înţelegea minunatul sentiment al dragostei, chiar dacă neîmpărtăşit în acest caz127. Această „criză” amoroasă, cum a numit-o el, va dura vreo trei luni, răstimp în care Georgie îl va întreba pe Roberto Godel dacă a fost vreodată îndrăgostit, dacă s-a zvârcolit vreodată în pat gândindu-se la o fată, dacă a pregătit complimente pe care nu le-a putut rosti, dacă s-a înroşit la faţă ori de câte ori a văzut-o 128 . Combinaţia întâmplătoare de dragoste şi 126 Scrisoare către Godel 3, 4 decembrie 1917
127 Scrisoare către Godel 4, 23 mai 1918
128 Ibid.
revoluţie l-a ameţit de tot astfel încât, într-o scrisoare din 4
decembrie 1917 adresată lui Godel, va deborda de optimism în privinţa posibilităţii unei revoluţii în Germania129. Speranţele lui fuseseră întărite de câteva evenimente recente – tentativa de revoltă
în cadrul flotei, tulburările de stradă din Berlin şi, desigur, glorioasa Revoluţie din Rusia. Îşi dorea o revoluţie cu toată fiinţa lui, îi spunea el lui Godel, şi îşi asigura prietenul că tinerii intelectuali germani vor întâmpina o astfel de revoluţie cu mare entuziasm.
Angajarea politică pe care Georgie şi prietenii lui au simţit-o în 1917 nu avea să-i părăsească niciodată. Abramowicz şi Jichlinski vor rămâne comunişti, în vreme ce traiectoria lui Borges va fi mai sinuoasă, în parte datorită educaţiei primite acasă, dar şi datorită
istoriei politice atât de schimbătoare a Argentinei în timpul vieţii lui.
Chiar şi aşa, nu s-a îndepărtat niciodată de moştenirea anului 1917: va avea mereu un puternic sentiment al responsabilităţilor politice ale scriitorului şi nu va renunţa aproape niciodată la credinţa în nevoia unei transformări radicale a societăţii. Într-adevăr, acea credinţă va renaşte dramatic chiar la sfârşitul vieţii lui, când va îmbrăţişa din nou spiritul antimilitarist şi revoluţionar al anilor petrecuţi în Geneva.
Iarna dintre 1917 şi 1918 a fost foarte grea: zăpada a venit devreme şi toţi membrii familiei Borges au suferit de frig în apartamentul lor mohorât. În plus, alimentele erau pe sponci întrucât autorităţile elveţiene introduseseră raţiile pentru a face faţă
lipsurilor cauzate de război. Mai mult ca niciodată Elveţia părea rece şi neospitalieră. Poate şi pentru faptul că Adrienne nu-i arăta un interes deosebit, Georgie se simţea deprimat şi i se plângea lui Godel că el şi familia lui îşi târau viaţa searbădă de la o zi la alta; căuta o 129 Scrisoare către Godel 3, 4 decembrie 1917
altă prietenă, ceea ce nu-i prea stătea la îndemână fiindcă, deşi fetele uşoare erau ieftine, era timid cu femeile şi, oricum, fetele din Geneva nu numai că erau urâte ca dracul, dar şi puţeau de-ţi mutau nasul din loc130.
Majoritatea timpului şi-o petrecea citind romane ruseşti – Crimă şi pedeapsă, îi spunea el lui Godel, era cel mai bun roman pe care îl citise vreodată; pe de altă parte încerca să scrie ceea ce numea el parabole şi, până la venirea primăverii, va reuşi să termine două dintre ele, intitulate Profetul (El profeta) şi Eroul (El héroe), pe care le-a trimis unei reviste de succes din Buenos Aires numite Caras y Caretas, unde nu se ştie dacă au apărut vreodată; oricum, cele două parabole nu mai există131.
În iarna aceea epidemia de gripă spaniolă a început să lovească
Europa, făcând nenumărate victime. Leonor Suárez, care avea 81 de ani, s-a molipsit şi ea şi a căzut la pat. Doctorii au considerat că i-ar prii o climă mai caldă, drept care familia a hotărât că ar fi mai bine să
o ducă în Spania pentru o vreme. Georgie de-abia aştepta să vadă
Spania, ţara strămoşilor şi a neamului său, după cum i-o descria el lui Godel, dar şi fiindcă irosise o grămadă de timp şi acum se temea că nu-şi va lua examenele; oricum se săturase până peste cap de Elveţia: o ţară teribil de burgheză, un loc înţesat de hoteluri şi de fabrici de ciocolată132.
Familia şi-a propus să plece în Spania la mijlocul lui iunie şi a anunţat proprietarul că va părăsi apartamentul în prima săptămână
a acelei luni. Între timp însă starea Leonorei Suárez s-a înrăutăţit: făcea febră mare şi îşi pierdea mereu cunoştinţa. Ceilalţi membri ai 130 Ibid.
