de-a lungul coastei, spre Granada şi Málaga. În cele din urmă, a sosit la Sevilla toamna târziu şi s-a hotărât să rămână în oraş, posibil până

la Crăciun. „După aceea, îi scria Georgie lui Abramowicz, vom pleca spre Córdoba şi Madrid. Apoi ne vom întoarce la Geneva via Barcelona”159 . Unul dintre motivele şederii prelungite în Sevilla poate să fi fost că atât Georgie, cât şi tatăl lui au stabilit mai multe contacte cu lumea literară de acolo şi au întrezărit ocazia de a-şi publica scrierile pentru prima oară. (În timp ce familia Borges se afla în Majorca, un ziar din Madrid îi respinsese lui Georgie o povestire despre un vârcolac.) Dar Majorca reprezenta doar periferia din punct de vedere cultural, în vreme ce Sevilla era unul dintre cele mai importante oraşe spaniole, cu o tradiţie îndelungată în producerea unor scriitori de prim rang.

Borges a sosit în Sevilla într-un moment în care un grup de poeţi tineri tocmai descoperea avangarda europeană. A luat contact cu acest grup pentru prima dată cu ocazia unei conferinţe susţinute la Centrul de Studii Teozofice (Centro de Estudios Teosóficos) de un tânăr pe nume Adriano del Valle. Spaniolul a fost plăcut impresionat de această „familie de artişti”, evocând mai târziu prima întâlnire cu un Jorge Luis miop, care purta ochelari ca nişte „oglinzi convexe”, şi cu sora lui, Norah, cu „râsul ei ascuţit ca o piramidă”160. Prin Adriano, Borges îl va întâlni pe Isaac del Vando Villar, editorul unei reviste literare intitulate Grecia şi o figură bine-cunoscută pe scena literară

din Sevilla. Aceşti poeţi aparţineau unei mişcări cunoscute neoficial sub numele de „Ultra”. Mişcarea luase fiinţă cu un an înainte, când 159 Scrisoare către Abramowicz, 1 decembrie 1919. Cartas del fervor, p. 66

160 Citat în José María Barrera, „Borges en Sevilla”, Anthropos. Revista de Documentación Científica de la Cultura, 142–143, (1993), pp. 157–160 (p. 158). Acest articol va apărea în următoarele note ca Barrera, Anthropos.

un scriitor tot din Sevilla, dar stabilit în Madrid, Rafael Cansinos-Asséns,

îi

îndemnase

pe

tinerii

poeţi

să

fie

„ultraromantici”, adică să depăşească retorica şi temele desuete ale poeziei spaniole contemporane. De fapt, Ultra le-a oferit câtorva dintre spaniolii foarte tineri ocazia de a explora împreună revoluţia poetică ce se desfăşura, mai ales în Italia şi Franţa, în primul deceniu al secolului. La sosirea lui Borges în Sevilla, cei din jurul revistei Grecia alcătuiau un fel de avanpost al mişcării Ultra, al cărui centru era în Madrid; ultraiştii însă făceau tot posibilul să fie au fait cu ultimele tendinţe – pe 2 mai 1919, organizaseră o lectură în public a unor scrieri de Apollinaire şi Marinetti, iar pe 20 noiembrie Grecia a publicat o selecţie din poemele de avangardă franceze semnate, printre alţii, de Tristan Tzara, Francis Picabia, Pierre Reverdy şi Jean Cocteau.

La bătrâneţe, Borges i-a luat în râs pe poeţii de la Grecia pentru provincialismul lor.

Acest grup de poeţi, care îşi spun ultraişti, porniseră să reînnoiască literatura, o artă despre care nu ştiau absolut nimic. Unul dintre ei mi-a spus cândva că

lecturile lui se reduceau la Biblie, Cervantes, Dario şi una sau două cărţi ale maestrului, Rafael Cansinos-Asséns. Mintea mea argentiniană mi-a rămas în loc atunci când am auzit că nu vorbeau franceza şi că habar nu aveau că pe lumea asta există şi literatura engleză.

Am fost prezentat unei personalităţi locale cunoscute sub numele de

„Umanistul” şi foarte curând am descoperit că latina lui era mai precară decât a mea. Cât despre revista Grecia, editorul ei, Isaac del Vando Villar, îşi punea asistenţii să-i scrie poeziile. Mi-aduc aminte că unul mi-a spus într-o zi: „Sunt foarte ocupat – Isaac scrie o poezie”161.

Departe de a-i dispreţui la vremea aceea, tânărul Borges de-abia 161 „An Autobiographical Essay”, pp. 220–221

aştepta să fie acceptat de ultraiştii din Sevilla, care până la urmă l-au primit cu toată căldura. Acolo Borges a redescoperit plăcerile camaraderiei masculine, un lucru pe care îl cunoscuse de-abia în ultimul timp, în Geneva, în compania lui Abramowicz şi Jichlinski şi, într-o oarecare măsură, în cea a lui Sureda, în Majorca. Adriano del Valle a devenit cel mai bun prieten al lui, dar Georgie s-a ataşat şi de Isaac del Vando Villar, pe care îl va numi în scrisori „marele Isaac”. Se prea poate ca în această admiraţie mărturisită să fi existat şi o doză de interes căci Borges era nerăbdător să-şi vadă opera tipărită – „marele Isaac” va fi cel care îi va oferi prima ocazie, publicându-i în Grecia „Imn mării”, cu o dedicaţie lui Adriano del Valle.

Cunoştinţele lui Borges despre avangardă nu le întreceau pe cele ale ultraiştilor. De aceea îi va scrie în treacăt lui Abramowicz: „Toată

această mişcare spaniolă ultraista este strâns legată de expresionismul german şi de futurismul italian. Pentru mine însă

Whitman rămâne Maestrul”162. Cu toate acestea, chiar mai mult decât Whitman, poezia tatălui, aşa cum era ea, a fost cea care a exercitat cea mai mare influenţă asupra modului său de a scrie, deşi Georgie s-ar putea să nu-şi fi dat seama de acest lucru la vremea aceea. Oricum, tatăl şi fiul par să fi petrecut mult timp împreună. Un mic grup de tineri – Adriano, Isaac, Luis Mosquera şi încă vreo câţiva – au început să se întâlnească seară de seară în salonul hotelului în care stătea familia Borges, cu a sa „faianţă maură, ghivece de lăcrămioare asiatice, garoafe şi scaune de răchită”163.

Discutau literatură şi filosofie, şi îşi ascultau poeziile recitate de histrionicul Adriano, care se mândrea cu vocea lui ca o „somptuoasă

162 Scrisoare către Abramowicz, 12 ianuarie 1920, Cartas del fervor, p. 74

163 Citat în Barrera, Anthropos, p. 158

orgă de catedrală”. Doctorul Borges era şi el prezent la aceste întruniri: Adriano şi-l amintea „fumându-şi opiumul intelectual şi vorbind despre Max Stirner, despre cum îl traducea el pe Omar Khayyam, şi împărtăşindu-ne speculaţiile lui filosofice despre pragmatism şi logică matematică”164.

La fel cum făcuse cu Abramowicz şi Jichlinski în Geneva, Georgie şi-a reluat obiceiul de a-şi petrece cea mai mare parte a nopţii în oraş, cutreierând străzile cu prietenii până la primele ceasuri ale dimineţii.

Uneori se îndestulau cu fructe şi dulciuri andaluziene până în zori; existau şi momente în care Georgie o lăsa pe Norah să vină cu el, spre marea delectare a ultraiştilor din Sevilla care erau înnebuniţi după ea. (După plecarea familiei Borges, Isaac şi Luis Mosquera au scris o piesă a cărei protagonistă, „Nancy”, era concepută după

chipul şi asemănarea lui Norah Borges.) Norah făcea portretele tinerilor – Adriano del Valle, care îşi satisfăcea serviciul militar, îşi citea poeziile în uniforma lui de soldat „cu expresia, îi spunea ea, a unui înger botticellian”; sărmanul Mosquera era înfăţişat ca un faun165.

Isaac del Vando Villar, care era cu vreo zece ani mai mare decât Georgie, l-a luat pe timidul argentinian sub aripa lui ocrotitoare. L-a familiarizat cu jocurile de noroc şi, noaptea, îl ducea împreună cu un grup de prieteni să-şi încerce norocul la bacara sau ruletă. Dintre amicii lui Isaac, cel mai compromis, dar şi cel mai fermecător era un tip byronian din Málaga pe nume Pedro-Luis de Gálvez. Borges era pur şi simplu fascinat de acest Gálvez, care era mai mare cu 18 ani şi 164 Ibid.

165 Bazat pe informaţiile oferite de Adriano del Valle în recenzia la Rompecabezas, o piesă de Luis Mosquera şi Isaac del Vando Villar, publicată în El Liberal (Sevilla), 6

octombrie 1921. Citat în Barrera, Anthropos, p. 158.

părea să fi trecut prin tot atâtea aventuri prin câte trecuseră şi eroii cărţilor devorate de Georgie în copilărie. Exmatriculat de la seminarul teologic în tinereţe, Gálvez se lansase într-o carieră

picarescă din care făceau parte patru ani de închisoare pentru că îl insultase pe regele Spaniei la o întrunire a anarhiştilor, serviciul în cadrul Legiunii Străine în Africa, nenumărate peregrinări prin Europa şi participarea ca mercenar la un război în Albania; într-un târziu revenise în Spania, un desperado silit să ducă o existenţă

precară în Sevilla şi Madrid, unde îi tapa de bani pe prietenii lui scriitori.

Gálvez era un amestec miraculos de poet şi aventurier pe care un tânăr sfios ca Georgie trebuie să-l fi găsit irezistibil. Tânărul Borges credea că Gálvez era atins de aripa geniului. Opera lui Gálvez, alcătuită în mare parte din sonete, era caracterizată de imagini surprinzătoare şi pasiuni năvalnice, şi tocmai această asociere de emoţie violentă şi constrângere formală trebuie să-l fi atras pe Borges. Eu cred că prin Gálvez, ca şi prin Isaac, Adriano şi alţi ultraişti, Borges a putut să guste din nou libertatea la care visase în Geneva. Cu siguranţă, gândurile lui s-au reîntors la Geneva – nu la experienţa umilitoare din place du Bourg-de-Four, ci la dragostea lui pentru Emilie. Şi-a încercat condeiul printr-o altă compoziţie whitmanescă, deşi de data aceasta se va referi mult mai explicit decât în „Imn mării” la dorinţa lui neostoită de a fi mistuit de focurile dragostei.

Georgie va publica în Grecia un text în proză scris la persoana întâi, despre dragostea trupească pasională cu o femeie nenumită, care apare ca La Amada, Iubita:

O, Iubito, săruturile noastre vor lumina Noaptea! (O, falus adamic!) Deschide Ferestrele căci vreau să invit Universul la Nunta mea: vreau ca Aerul şi Marea, şi Apele, şi Pomii să se bucure de carnea ta astrală, să ia parte la ospăţul febril,

efemer, al frumuseţii tale şi-al puterii mele166.

Dar, deşi este scris în Sevilla (sunt referiri la Isaac şi Adriano), acest text este localizat în Geneva. Mai mult, părul roşu al Iubitei ne trimite la Emilie, prima dragoste a lui Georgie. Poemul este astfel o fantezie despre extazul sexual pe care autorul putea să-l fi trăit alături de Emilie, dacă tatăl lui nu ar fi intervenit violent, pângărindu-i dragostea. De parcă Georgie şi-ar fi dorit, prin pasiunea poemului, să facă uitat eşecul pe care îl trăise în place du Bourg-de-Four din cauza tatălui său:

Sărută-mă. Sărută-mă. Toate îndoielile mele deja s-au risipit. Deja durerile s-au dus şi, cu tine alături, mă simt la fel de puternic ca un Dumnezeu. Eu sunt un Dumnezeu. Pot crea viaţă.

În ciuda unor visuri de libertate atât de ameţitoare, Borges încă se mai afla sub influenţa tatălui. Limbajul şi conceptele pe care le foloseşte în acest poem în proză sunt practic identice cu cele din poezia de dragoste a doctorului Borges. Fapt pe care trebuie să-l fi remarcat şi el atunci când, pe 10 februarie, la doar trei săptămâni după apariţia „Interludiului pasional” în Grecia, tatăl lui a publicat pasaje din traducerea din Omar Khayyam în primul număr al unei reviste literare numite Gran Guignol. Revista fusese fondată de prietenii lui, fraţii Romero Martínez, din care unul, Miguel, era foarte probabil „Umanistul” despre care Borges spunea în memoriile lui că ştia mai puţină latină chiar decât el167. În luna următoare doctorul Borges va publica, tot în Gran Guignol, propria adaptare 166 „Paréntesis pasional”, Grecia 38, 20 ianuarie 1920. Retipărit în Textos recobrados, 1919–1929, pp. 27–29.

167 Vezi Barrera, Anthropos, p. 157.

liberă după Cântarea Cântărilor 168 .

De-abia în Spania va începe Georgie să simtă efectul pe care-l avea asupra scrisului său această relaţie extraordinar de complexă

dintre el şi doctorul Borges, o relaţie bazată pe emoţii amestecate –

dragoste şi admiraţie, dar şi resentiment şi o spaimă din ce în ce mai mare pe măsură ce îşi dădea seama de uimitoarea forţă a legăturii dintre ei. În acelaşi număr al revistei Gran Guignol în care apăruse traducerea tatălui său, Georgie a publicat o mică parabolă stranie intitulată Eliberare (Liberación), povestea unui puşcăriaş care era legat în lanţuri cu o sută de alţi puşcăriaşi şi condamnat la şapte ani de muncă silnică. Într-una din zile, puşcăriaşul se întreabă: „Oare, până

la urmă, această ordine a lucrurilor este dreaptă? Poate că