„absolut diferit” de ceilalţi.

Dintre scrierile lui Borges din Majorca nu au supravieţuit prea multe, dar se pare că în marea lor majoritate au fost experimente în poezia şi proza expresionistă. Tot acum Borges a început să traducă

o culegere de poezii expresioniste germane pe care i-o va trimite lui Guillermo de Torre la Madrid pentru a fi publicată în Cervantes, revistă de orientare Ultra. Într-adevăr, tânărul scriitor se va abandona expresionismului german atât de mult încât, la sfârşitul lunii septembrie, îşi va spune în glumă, într-o scrisoare către Torre,

„Georg-Ludwig”, ca să arate cât de mult se germanizase192. Şi va adăuga că scrie povestiri ultraiste pe care le numea 190 Scrisoare nedatată către Guillermo de Torre, GDT 2, pe care Torre a notat „11

iunie 1920”. Dar această dată nu este realistă întrucât familia Borges de-abia sosise în Palma pe 11 iunie, după cum se poate deduce dintr-o scrisoare către Abramowicz, datată 8 iunie (vezi Cartas del fervor, pp. 86–87). Scrisoarea adresată

lui Torre arată că Borges deja se plimbase pe munte şi, fiindcă s-a dus la Valldemosa de-abia la începutul lunii iulie, aş spune că scrisoarea a fost concepută

probabil pe 11 iulie.

191 Scrisoare nedatată către Abramowicz. Vezi Cartas del fervor, p. 82.

192 Scrisoare către Guillermo de Torre, 29 septembrie, 1920; GDT 6

„ gran-gniñolescos” , fapt ce sugerează că Borges îşi încerca mâna cu texte pe aceleaşi coordonate cu Eliberare, scurta povestire expresionistă pe care o publicase în revista Gran Guignol din Sevilla, cu câteva luni înainte de a pleca la Madrid193. Ştia că Torre nu era de acord ca el să scrie proză; recunoştea că acesta era un păcat capital194, dar era pregătit să încalce principiile mişcării Ultra, dacă gestul lui îl ajuta să descopere originalitatea.

Din păcate, Borges nu părea că poate să surprindă

individualitatea expresiei pe care o căuta cu atâta îndârjire. Îi explica lui Torre că problema estetică a încercării de a fi original făcea parte dintr-o problemă mai complicată – aceea a individului în faţa realităţii externe; numai atunci când vom ajunge să ne cunoaştem propriile limite se va rezolva automat şi problema originalităţii, după cum va afirma scriitorul într-o conversaţie cu un prieten195. Cu alte cuvinte, opera va exprima unicitatea personalităţii autorului numai după ce autorul va înţelege bine diferenţa dintre el şi ceilalţi.

Către sfârşitul lunii august, Borges a simţit că nu ajunge nicăieri, începuse chiar să se îndoiască de talentul lui de poet: „Nu mai cred în nicio utopie, fie ea maximalistă, whitmaniană sau orice altceva… i se va lamenta el lui Abramowicz. Îmi lipseşte obiectivul sau poate că

am prea multe obiective. Cred că m-am împotmolit – mai mult de două-trei metafore n-am să pot salva de la naufragiu” 196 . Pe 3

septembrie îi spunea lui Guillermo de Torre că se săturase să tot condenseze povestiri pe patru sau cinci pagini scrise de mână; se 193 Scrisoare către Guillermo de Torre, 3 septembrie, 1920; GDT 3

194 Scrisoare către Guillermo de Torre, (11 iulie?) 1920; GDT 2

195 Ibid.

196 Scrisoare către Abramowicz, 20 august 1920. Vezi Cartas del fervor, p. 94.

apucase să scrie poezii cu ritm variabil şi imagini frapante197. Dar nici aşa nu era mulţumit de rezultate, fiindcă, oricât ar fi încercat să

descopere cuvinte noi, proaspete, pline de vibraţie, nu putea să

treacă de arsenalul lui obişnuit de imagini – felinare, steaguri, străzi, valuri, noapte, punct culminant, prăbuşire, avioane, cărţi de joc.

Această criză de încredere a fost agravată de o schimbare neaşteptată în relaţia cu tatăl lui care a survenit, cred eu, spre sfârşitul verii. Doctorul Borges probabil că se apropia de încheierea romanului său, El Caudillo, când şi-a rugat fiul să citească

manuscrisul. Această rugăminte trebuie să-l fi luat prin surprindere pe Georgie, dat fiind că încercările lui sporadice de a se consulta cu tatăl în privinţa propriilor scrieri fuseseră întotdeauna tratate cu refuz. Atunci de ce s-a hotărât doctorul Borges să supună romanul El Caudillo opiniei critice a fiului său? Probabil că acţionase astfel dintr-o îndoială adânc înrădăcinată privind aptitudinile lui de scriitor; într-un fel, apela la Georgie ca să-l salveze de la eşec.

Această rugăminte nu putea veni într-un moment mai prost pentru tânărul Borges care, în vara aceea, se îndoia şi el de talentul lui de poet. Tocmai când ducea o bătălie pierdută ca să-şi găsească o voce originală, Borges era rugat să citească romanul tatălui său, unde trebuie să fi descoperit că aspiraţiile lui whitmaniene cele mai exaltate nu erau decât o altă versiune a visurilor părintelui şi că

senzaţia lui de nevrednicie reverbera şi din El Caudillo – Carlos Dubois care se îndoia de sine însuşi, neliniştea privind soarta Argentinei, teama de patriarh, toate erau versiuni ale celor mai apăsătoare griji ale lui Georgie. După părerea mea, în acest moment Borges a început să-şi vadă tatăl ca pe propria imagine în oglindă, ca pe o întruchipare a sorţii pe care o putea avea şi el dacă eşua ca 197 Scrisoare către Guillermo de Torre, 3 septembrie 1920; GDT 3

scriitor.

Georgie şi-a reluat căutarea unei voci originale cu o energie înzecită. În septembrie, îşi descria obiectivele creaţiei lui Abramowicz: „Mă străduiesc să combin tehnicile ultraismului (metafore plastice, concizie, imagini noi) cu ritmurile expansive şi energia primelor mele încercări whitmaniene – «Imn mării» şi altele”198. Pe 24 octombrie, îi spunea lui Jacobo Sureda că terminase un poem intitulat Ghetou evreiesc (Judería) „în stilul unui psalm biblic” şi un altul numit Epopee sovietică (Gesta soviética), care era

„foarte dinamic”; lucra, adăuga el, la „un al treilea poem ultraist ( unul biblic – inevitabil) intitulat Crucifixión”199 . Iar pe 6 noiembrie îi scria lui Torre că poemele pe care le elaborează sunt de două feluri: dinamice şi apatice, o descriere ciudat de contradictorie, dar una care sugerează că scriitorul recunoştea o dualitate pe care nu o putea exprima într-un stil unitar200. Câteva săptămâni mai târziu însă, îl găsim concepând un poem aşa-numit bolşevic, intitulat Garda roşie (Guardia roja), pe care i-l descria lui Sureda ca fiind „foarte obiectiv, dinamic şi rece” 201 . Astfel, scrierile lui tindeau să oscileze între poeme dinamice (dinámicos), de obicei expresii ale luptei 198 Scrisoare către Abramowicz, nedatată, dar aproape sigur compusă în septembrie 1920. Vezi Cartas del fervor, p. 100.

199 Scrisoare către Sureda, 24 octombrie 1920. Vezi Cartas del fervor, p. 170.

„Judería” a apărut pentru prima dată în Fervor de Buenos Aires, 1923. „Gesta soviética” a apărut în Ultra 3, 20 februarie 1921 sub titlul „Gesta maximalista” şi a fost retipărit în Textos recobrados, 1919–1929, p. 89. „Crucifixión” se pare că nu a fost publicat.

200 Scrisoare către Guillermo de Torre, 6 noiembrie 1920; GDT 5

201 Scrisoare către Sureda, 13 noiembrie 1920. Vezi Cartas del fervor, p. 179.

„Guardia roja” a apărut pentru prima dată în Ultra 5,17 martie 1921, şi a fost retipărit în Textos recobrados, 1919–1929, p. 91.

revoluţionare, şi „psalmi” apatici (desganados), pe teme ca suferinţa pasivă şi oprimarea. Până la sfârşitul lunii noiembrie, căutarea unei voci individuale devenise disperată. Borges părea că scrie într-un fel de delir – din ce în ce mai multe poeme dinamice îi ţâşneau din craniu, îi spunea el lui Guillermo de Torre; procesul era aproape involuntar, chiar automat, şi de îndată ce termina de scris, îşi citea opera cu multă nedumerire202. Poezia lui, cu alte cuvinte, începea să

consemneze volatilitatea vieţii lui interioare, caracterizate de treceri bruşte de la entuziasm la disperare, înălţându-se spre viziunile whitmaniene ale conexiunii universale şi apoi prăbuşindu-se în solipsismul care reprezenta condiţia lui cronică.

La sfârşitul lunii august, familia Borges a părăsit Valldemosa pentru a se întoarce la Palma. Lui Georgie oraşul i s-a părut de un provincialism fără speranţă; în Valldemosa cel puţin putea conta pe prietenia lui Sureda şi pe compania lui Sven Westerman, dar în Palma nu avea niciun prieten, cu excepţia unui tânăr scriitor, Juan Alomar, fiul unui cunoscut politician, care manifestase un oarecare interes faţă de ultraism. Borges a început să frecventeze Círculo Mallorquín, tipul de club pentru bărbaţi întâlnit în majoritatea oraşelor spaniole, unde a cunoscut mai mulţi intelectuali din partea locului, cea mai mare parte dintre ei fiind jurnalişti şi profesori de la universitate. Vreo şase se întâlneau vinerea seara şi îşi petreceau timpul discutând zgomotos pe diverse subiecte – „eterna întoarcere a lui Nietzsche, problema irlandeză, «eul» şi «non-eul», dadaismul, revoluţia socială şi – inevitabil – mişcarea Ultra”203. Borges îi va 202 Scrisoare către Guillermo de Torre, care a notat „3 octombrie 1920” pe ea, deşi din alte mărturii, se pare că era vorba de 3 decembrie; GDT 7.

203 Scrisoare către Sureda, 4 octombrie 1920. Vezi Cartas del fervor, p. 164.

menţiona lui Sureda şi „o serie de chefuri, discuţii despre estetică, beţii şi câteva încercări la ruleta din Círculo”204. După închiderea clubului Círculo, Borges şi tovarăşii lui se vor îndrepta spre Casa Elena, cea mai rău famată din Palma, unde discuţiile vor continua toată noaptea. Scriitorul s-a împrietenit şi cu doi tineri pictori americani veniţi pe insulă pentru o lună; la plecarea lor, spre sfârşitul lunii noiembrie, s-a lăsat cu un chef monstru, după care viaţa şi-a reluat cursul obişnuit, monoton205.

Borges va mai uita de plictiseală după ce o revistă locală intitulată

L’Ignorancia va publica, pe 7 septembrie, un articol care lua în râs ultraismul. Articolul era scris de un jurnalist pe nume Elviro Sanz, care semna o rubrică permanentă în dialectul majorcan cu pseudonimul „L’Aura de L’Illot”. Borges a văzut în acest articol o ocazie de a mai înviora atmosfera de pe scena literară din Palma. L-a convins pe prietenul lui, Sureda, să scrie un articol în apărarea mişcării Ultra în revista La Almudaina, dar, când a încercat să-şi publice propria reacţie în acelaşi loc, redacţia i-a refuzat articolul pe motiv că era prea agresiv. Borges a fost invitat să trimită un poem revistei Baleares, unde lucra prietenul lui, Alomar, dar zeţarul i-a pocit numele – „Jorge Llinás Borges”. (Poate că zeţarul l-a confundat cu unul dintre colaboratorii permanenţi, un anume Josep Llinás Simó.)206 Replica lui la articolul din L’Ignorancia a apărut până la urmă pe 19 octombrie în ziarul Última Hora. Acest simulacru de polemică literară cu Elviro Sanz a provocat un nou atac la adresa ultraismului, în aceeaşi lună, din partea unui jurnalist pe nume 204 Scrisoare către Sureda, nedatată. Vezi Cartas del fervor, p. 182.

205 Scrisoare către Guillermo de Torres (3 decembrie?) 1920; GDT 7

206 „Poema” a apărut prima dată în Baleares 121, 5 septembrie 1920, şi a fost retipărit în Textos recobrados, 1919–1929, p. 60.

Agustín Palmer, care scria sub pseudonimul Pin tot în Última Hora.

Dar tocmai când Borges se putea lăuda că declanşase o controversă

mai serioasă, totul s-a terminat la fel de brusc precum începuse.

Nefericitul Elviro Sanz nu le-a mai dat niciun răspuns, fapt care l-a derutat pe Borges – îi spunea în glumă lui Sureda că ar putea să-l facă pe „taciturnul nostru inamic” să reacţioneze din nou dacă scriau şi ei un articol sub pseudonim, condamnând Ultra şi făcând remarci la fel de provocatoare la adresa lui Sanz207.

Frecvenţa cu care Borges i-a scris lui Guillermo de Torre în toamna şi la începutul iernii anului 1920 este un adevărat barometru al dimensiunilor frustrării pe care o simţea scriitorul la gândul că nu se afla în Madrid. Din câte îşi dădea el seama, Torre câştiga din ce în ce mai multă autoritate, aflându-se pe punctul de a-şi asuma conducerea avangardei din Madrid. Pe 1 noiembrie, Torre a scos ceea ce el însuşi numea un „Manifiesto Vertical”, în care descria obiectivele mişcării Ultra, fapt care a făcut destule valuri în lumea literară. Câteva zile mai târziu, Torre părea să obţină controlul total al revistei Grecia când Isaac del Vando Villar, editor şi proprietar, a vândut pe neaşteptate revista unui confrate ultraist, José Ciria y Escalante, un tânăr bogat care avea numai 16 ani. Borges s-a gândit că Guillermo de Torre va fi cel care va conduce de fapt Grecia, de aceea, declarând că va susţine aceste schimbări, a făcut tot posibilul să fie alături de ambiţiosul Torre, plasându-se sub comanda prietenului său, oferindu-se să distribuie „Manifiesto Vertical” în Majorca şi chiar autodesemnându-se ambasadorul mişcării Ultra în Insulele Baleare208.

Potrivit lui Borges, Torre intenţiona să transforme Grecia într-o 207 Scrisoare către Sureda, 30 octombrie 1920. Bernès II, pp. 1070–1071.

208 Scrisoare către Guillermo de Torre, 17 noiembrie 1920; GDT 9

„somptuoasă revistă internaţională care să publice opere originale în limbi străine”, dar hotărâse să-i schimbe numele în Reflector, care se potrivea mai mult cu secolul al XX-lea 209 . Borges a privit transformarea revistei cu puţin entuziasm, spunându-i lui Sureda: dacă acest lucru însemna ceva, atunci însemna triumful unui tip de ultraism care lui îi displăcea – „ingenios, fals şi epatant”210. Dar nevrând să fie lăsat pe dinafară, la apariţia primului număr din Reflector în luna decembrie i-a felicitat atât pe tânărul Ciria, proprietarul, cât şi pe Torre, lăudându-şi prietenul şi anunţându-l că