Borges a avut şansa să sosească în Madrid la începutul unei perioade excepţionale de efervescenţă şi reînnoire în lumea literelor spaniole care, la timpul cuvenit, va produce o seamă de scriitori de prima mână, câţiva dintre ei ajungând personalităţi de renume internaţional. Era o vreme când o nouă generaţie începea să
asimileze tendinţele literare şi artistice care apăruseră în Europa la începutul secolului. Până în 1918, spaniolii ştiuseră prea puţine lucruri despre avangardă, în ciuda faptului că în 1909 un tânăr scriitor pe nume Ramón Gómez de la Serna publicase primul manifest futurist al lui Marinetti într-o revistă madrilenă la doar câteva luni după apariţia lui în Italia. În 1916, poetul chilian Vicente Huidobro, care trecea prin Spania în drum spre Paris, a încercat să
trezească interesul scriitorului Rafael Cansinos-Asséns faţă de noile idei ale avangardei, dar, din nou, nu a ieşit nimic din asta. Ajuns la Paris, Huidobro s-a împrietenit cu pictorul spaniol Juan Gris şi s-a simţit atras de cercul confratelui spaniol al lui Gris, Pablo Pirasen,
unde l-a întâlnit pe Guillaume Apollinaire. Luând exemplul lui Appolinaire, Huidobro, un poet cu resurse extraordinare, împreună
cu francezul Pierre Reverdy, a început să aplice principiile cubismului în poezie. În 1917, cei doi au fondat Nord-Sud, revista care a lansat „cubismul literar”. La mijlocul anului următor, Huidobro s-a dus la Madrid unde a încercat să convertească mai mulţi scriitori la cauza cubismului, de data aceasta găsind un auditoriu mult mai receptiv în Cansinos-Asséns şi tinerii lui acoliţi.
Scriitorii spanioli au prins de la Huidobro cele două principii cardinale ale poeticii avangardei – autonomia poemului şi întâietatea imaginii, dar, spre mâhnirea înfocatului chilian, nu au acceptat cubismul fără rezerve, rămânând deschişi şi altor idei care erau la modă în Paris şi prin alte părţi.
Cansinos-Asséns, şi nu Huidobro a fost cel care avea să devină
părintele noii generaţii de poeţi în Spania. Fapt datorat mai mult sau mai puţin întâmplării, ca rezultat al unui interviu în care Cansinos vorbea despre nevoia de a fi „ultraromantic”. Termenul „ultra” a fost preluat ca un fel de strigăt de război de către un mic grup de poeţi tineri pentru ca, până în decembrie 1918, să existe deja planuri de înfiinţare a unei reviste de avangardă care urma să fie numită
Ultra. Dar va fi nevoie de mai bine de doi ani pentru ca această
revistă să apară, deşi excentrica mişcarea spaniolă cunoscută drept
„Ultra” sau ultraísmo se născuse deja sub tutela maestrului Rafael Cansinos-Asséns.
Cansinos avea să-şi promoveze mişcarea atât în Madrid, cât şi în Sevilla lui natală. După preluarea revistei literare Cervantes, Cansinos a orientat-o într-o direcţie ultraistă, încurajându-şi discipolul, pe Isaac del Vando Villar, să facă la fel cu Grecia în Sevilla. De fapt, ultraiştii din Sevilla au fost cei care, pe 2 mai 1919, vor ţine primul recital public al noii poezii de avangardă din Spania
la Ateneul din oraş. Câţiva dintre tinerii scriitori cu care Borges se va împrieteni nu peste mult timp au luat parte la acest eveniment istoric
– Isaac del Vando Villar, Adriano del Valle, Pedro Garfias, Gerardo Diego, Tomás Luque, Xavier Bóveda şi Pedro-Luis de Gálvez. Pe lângă propriile creaţii, aceştia au citit poezii de Apollinaire, Marinetti şi, bineînţeles, de Cansinos-Asséns, care acum era numit cu mult respect „Apostolul Ultra” sau „Conetabilul Ultra”. Cu toate acestea, Ultra va rămâne o mişcare foarte eclectică, coagulată doar de dorinţa de a explora noi idei în artă şi de pornirea maliţioasă de a irita grupul ce controla literele spaniole.
La sosirea în Madrid, familia Borges s-a instalat într-o pensión, aproape de Puerta del Sol, piaţa zgomotoasă din chiar inima oraşului. Curând, Pedro Garfias, persoana de contact a lui Borges în capitală, l-a dus pe acesta în locul preferat de ultraiştii din Madrid, o berărie germană în Plaza de Santa Ana numită El Oro del Rhin (Aurul Rinului), aflată la doar câţiva paşi de Puerta del Sol. Dintre numeroşii scriitori tineri pe care i-a cunoscut Borges în acea primăvară – Pedro Garfias, fraţii Humberto Rivas şi José Rivas Panedas, Gerardo Diego, Eugenio Montes, Xavier Bóveda, Tomás Luque – cel de care se va lega mai mult a fost Guillermo de Torre, student la drept cu aspiraţii de poet. Amândoi se arătau interesaţi de teoria literară ca şi de noile tendinţe în literatură; în plus, Torre şi Norah Borges, o pictoriţă al cărei stil faux-naïf va fi admirat de ultraişti, se vor îndrăgosti, fapt care îl va aduce pe Torre mai aproape de Borges.
Ca de obicei, viaţa literară din Madrid gravita în jurul acelei instituţii specific spaniole cunoscute sub numele de tertulia – mai mulţi prieteni care se adună de obicei într-un bar sau o cafenea, ca să
discute subiecte de interes comun. Rafael Cansinos-Asséns, marele reprezentant al mişcării Ultra, organiza întrunirile o dată pe
săptămână, la Café Colonial, un local mare şi aerisit, mobilat cu canapele din pluş roşu şi luminat de globuri care se reflectau straniu în oglinzile masive de pe pereţi. Colonial „nu era un loc numai al scriitorilor fiindcă, trebuie s-o spunem, în primele ore ale dimineţii devenea un adevărat refugiu pentru jurnalişti, actori de mâna a şaptea, proxeneţi şi alte creaturi asemănătoare; acolo însă îşi instalase «divanul liric» maestrul Cansinos-Asséns”172. Până la 20–30
de discipoli ai mişcării Ultra se adunau în jurul Maestrului în fiecare sâmbătă ca să vorbească şi să se certe pe teme legate de poezie, de la miezul nopţii până în zorii zilei. După cum îşi va aminti Borges:
„Cansinos propunea un subiect – metafora, versul liber, formele tradiţionale ale poeziei, poezia narativă, adjectivul, verbul. În felul lui liniştit de a fi era, totuşi, un dictator, care nu permitea niciun fel de aluzie răutăcioasă la adresa scriitorilor contemporani şi încerca să
menţină discuţiile la un nivel elevat”; grupul „dispreţuia tot ceea ce avea culoarea locală spaniolă” şi „admira jazzul american”; „era mai interesat să fie european decât spaniol”173.
Pedro Garfias l-a dus pe Borges la una din aceste întruniri şi, la sfârşitul ei, când tocmai se mijea de ziuă, Cansinos-Asséns l-a invitat pe tânărul argentinian, alături de alţi câţiva poeţi, acasă la el. Pe drum, Borges s-a străduit să capteze atenţia maestrului declarând că, peste câteva sute de ani, când toţi cei de faţă vor fi uitaţi, numele lui Pedro-Luis de Gálvez încă va mai fi amintit, o opinie care, după cum îi va spune mai târziu Borges lui Adriano del Valle, nu a primit imediat un răspuns de la Apostolul mişcării Ultra, dar a reuşit să
172 Guillermo de Torre, „Para la prehistoria ultraísta de Borges”, Cuadernos Hispano-americanos, 169 (1964), pp. 5–15 (p. 9)
173 „An Autobiographical Essay”, pp. 221–222
stârnească tipul de dezbatere care l-a atras întotdeauna pe Borges174.
Cansinos-Asséns, aşa cum va descoperi Borges, trăia „numai pentru literatură, fără să se sinchisească de bani sau de faimă”; într-adevăr, toată casa lui era o bibliotecă: „Era ca şi cum ţi-ai croi drum prin pădure. Era prea sărac ca să-şi cumpere rafturi, cărţile stăteau claie peste grămadă până la tavan, silindu-te să te strecori printre nişte adevărate coloane”175.
Toată viaţa lui, Borges îşi va manifesta slăbiciunea faţă de excentrici, iar Cansinos era o rara avis pentru Spania acelor vremuri.
Un bărbat chipeş, înalt şi smead – nu degeaba era văr cu Rita Hayworth (născută Cansinos) – avea un aer ciudat, melancolic, un fel apatic de a fi, accentuat de un mod plat de a vorbi. În tinereţe studiase seminarul teologic ca să devină preot, în Sevilla natală, dar
„descoperind numele Cansinos în arhivele Inchiziţiei, ajunsese la concluzia că era evreu. Ceea ce l-a făcut să studieze ebraica, iar, mai târziu, chiar să se lase circumcis”176. În 1915, îşi sublimase frustrările într-o culegere de „psalmi” erotici numită El candelabro de los siete brazos (Candelabrul cu şapte braţe), dar scria mai ales eseuri şi critică
literară şi, fiindcă vorbea fluent mai multe limbi străine – îi plăcea să
se laude că poate saluta stelele în 14 limbi, – a devenit un traducător neostenit a numeroşi scriitori, printre care Thomas de Quincey, Marcus Aurelius, Henri Barbusse, Marcel Schwob, Goethe, Dostoievski şi al cărţii O mie şi una de nopţi. Tânărul Borges a ajuns să-l considere pe Cansinos „un simbol al întregii culturi, occidentale 174 Scrisoare nedatată către Adriano del Valle. Vezi Jean Pierre Bernès, Jorge Luis Borges: Oeuvres complètes, Bibliothèque de la Pléiade, Gallimard: Paris, 1993,1999, vol. II, pp. 1105–1106. În notele următoare, această ediţie în două volume va apărea ca Bernès, urmată de numărul volumului.
175 „An Autobiographical Essay”, p. 222
176 Ibid., p. 221
şi orientale” şi va imita stilul în proză al Maestrului care „scria fraze lungi şi fluente cu un puternic parfum ebraic, dar şi cu un iz antispaniol”177.
Inutil să mai spunem că Borges a devenit un membru activ al acestei tertulia de la Café Colonial. Scena literară a capitalei era însă
foarte scindată în aceste momente. Mai exista o tertulia condusă de Ramón Gómez de la Serna (cel care publicase manifestul futurist al lui Marinetti în spaniolă încă din 1909) care se întâlnea la Café Pombo, tot sâmbăta şi tot la miezul nopţii. Rivalitatea dintre cele două grupuri era acerbă – „vehementísima”, potrivit lui Borges:
„Cele două tertulias se excludeau reciproc: cine o frecventa pe una era exclus din cealaltă, doar Eugenio Montes reuşind, printr-o demonstraţie de dexteritate intelectuală care pur şi simplu şi-a uimit tovarăşii, să alterneze prezenţa lui controversată între cele două
tabere”178.
Între Gómez de la Serna şi Cansinos era o deosebire ca de la cer la pământ. Autor de eseuri, romane şi piese de teatru, Gómez de la Serna era scund şi îndesat, lat în spate şi cu nişte perciuni lungi care îi dădeau un aer agresiv de matador de mâna a doua. Era animat de aceeaşi pasiune pentru tot ce este nou ca şi futuriştii, iar prestigiul lui în cadrul avangardei spaniole se datora inventării termenului greguería care iniţial se referea, spunea el, la guiţatul pe care îl scot purceluşii când aleargă după mama lor. Ramón, cum îi spuneau prietenii şi acoliţii, definea greguería ca pe o ecuaţie –
umor+metaforă =greguería. Rezultatul era o metaforă echivocă, în 177 Ibid., p. 222
