La vremea când familia Borges se întorcea în Argentina, în 1921, era evident că Irigoyen nu reuşise să zdruncine oligarhia care conducea ţara din 1880. Familii criollo modeste precum cea a lui Borges păreau să fi ratat o şansă istorică. Nu-i de mirare că Georgie a văzut în Buenos Aires un loc plin de filistini în care domnea, aşa cum îi scria lui Sureda, „o deprimantă neînţelegere şi indiferenţă faţă de tot ceea ce ţine de artă, fiindcă această haită de milionari care conduc republica acum preferă să-şi etaleze avuţia cheltuind-o mai curând pe maşini şi pe haine decât pe tablouri şi cărţi” 233. Era vechea nemulţumire a familiei – lucrurile nu mai erau ca înainte, când vechile familii criollo reprezentau inima societăţii. Georgie i se plângea lui Guillermo de Torre că încă nu se simţea acasă în Argentina lui natală, care era un loc mult mai trist decât îşi putea închipui un spaniol234.

Dincolo de dislocarea socială a familiei, Borges simţea că

argentinienii sufereau o dezrădăcinare mult mai generală. A încercat să exprime acest lucru într-un eseu despre Buenos Aires, pe care i l-a trimis lui Guillermo de Torre în iunie pentru a fi publicat într-o revistă literară spaniolă numită Cosmópolis 235 . În Buenos Aires,

„liniile orizontale le întrec pe cele verticale”: era un oraş alcătuit din case la fel de mici, „timid, dar mândru”, care „exprimă prin cărămizi şi mortar” „fatalismul” locuitorilor, un fatalism care nu era

„individualist” sau „anarhic”, precum cel al spaniolului, ci

„fatalismul copleşit de ruşine al criollo care acum încearcă să fie 233 Scrisoare către Sureda, 22 iunie 1921, în Cartas del fervor, p. 199

234 Scrisoare către Guillermo de Torre, iunie 1922; GDT 13

235 Cosmópolis 33, 4 octombrie 1921. Retipărit în Textos recobrados, 1919–1929, pp.

202–204.

occidental şi nu poate”: „Sărmanii criollos! În adâncul sufletului nostru simţim izvoarele spaniole, şi totuşi vrem să ne transformăm în yanquis, în yanquis falşi, şi să ne momim cu fleacuri precum democraţia şi votul”. Eseul se încheie cu o evocare a lui Evaristo Carriego, care a murit într-una din acele case modeste din Buenos Aires, şi îşi exprimă speranţa că, odată şi-odată, va veni ziua când

„se va naşte Mesia al nostru”, într-o altă locuinţă umilă din orillas.

Ca să-şi mai omoare timpul înainte de întoarcerea în Spania, Borges a început să frecventeze tertulia lui Macedonio Fernández, vechiul coleg de şcoală şi universitate al tatălui său. Macedonio devenise un excentric, un fel de vagabond care trăia la marginea societăţii. După eşecul comunei anarhiste din Paraguay, lucrase o vreme ca procuror districtual în Posadas, lângă graniţa cu Paraguay-ul, după care se întorsese la Buenos Aires, unde îşi deschisese un modest birou de avocatură pe avenida de Mayo.

Rămăsese

un

anarhist

filosof,

rezumându-şi

convingerile

fundamentale

în

formula

„maximalizarea

individului,

minimalizarea statului”, dar, după desfiinţarea sindicatelor anarhiste în acea Semana Trágica, îşi pierduse încrederea în politică.

Moartea soţiei, în 1920, îi dăduse o lovitură cumplită. Rămăsese cu patru copii mici, între 3 şi 11 ani, şi recunoscând că nu poate să aibă

grijă de ei cum trebuie, îi lăsase în seama a două surori măritate; după aceea se hotărâse să locuiască în pensiuni ieftine sau ca musafir temporar prin casele prietenilor lui.

Unul din fixurile existenţei altfel dezordonate a lui Macedonio era tertulia de sâmbătă seara la Café La Perla, pe calle Jujuy, într-o zonă

sărăcăcioasă de lângă pieţele din Plaza del Once. Acolo adunase în jurul lui un grup de tineri nu cu mult peste 20 de ani, care îşi petreceau timpul discutând îndeosebi despre literatură şi politică.

Deşi trist şi taciturn, Macedonio era o figură charismatică, înzestrată

cu un bizar simţ al umorului. Prefera să aducă în discuţie un subiect şi să-i lase pe tinerii lui tovarăşi să-l dezvolte, apoi să intervină fie pentru a-l orienta pe o nouă pistă, fie pentru a-i pune punct. Mereu un admirator al excentricilor, Borges era captivat de Macedonio.

Ceva din existenţa lui la periferia societăţii îl fascina pe Georgie, poate fiindcă era atât de departe de respectabilitatea scorţoasă a propriei familii. Dar cel mai mult îl atrăgeau ideile lui Macedonio fiindcă îl ajutau să filosofeze pe marginea tendinţei lui învederate spre solipsism.

Stilul de viaţă boem al lui Macedonio îşi avea rădăcinile într-o concepţie filosofică ce se caracteriza printr-un idealism extrem.

Macedonio respingea realitatea spaţiului sau a timpului, sau chiar a sinelui, pe care o considera o sumă tranzitorie de stări mentale fără

vreo legătură vizibilă între ele. Convingerea lui că lumea nu poate fi cunoscută şi că personalitatea individului este o iluzie trebuie să fi fost influenţată de două evenimente tragice din viaţa lui, moartea tatălui, când el avea numai 2–3 ani, şi moartea mai recentă a soţiei.

Macedonio nu accepta finalitatea morţii, fiind convins că realitatea supremă se află pe un palier impersonal al comunicării psihice, o interconexiune care transcende limitele subiecţilor şi ale corpurilor indivizilor. Această credinţă în „psihic fără corp” a dus la căutarea unei „poetici a gândirii speculative”, dar, întrucât Macedonio respingea continuitatea timpului, a spaţiului sau a sinelui, îi venea greu să dea o formă coerentă scrisului său. De obicei încerca să

rezolve această problemă divagând de la subiectul povestirii pentru a-l angaja pe cititor în discuţii despre ezitarea lui de a ajunge la o concluzie.

Deşi trăia ca să gândească şi să scrie, Macedonio nu era îndeajuns de organizat ca să poată publica ceva. De fapt, publicarea scrierilor lui nici nu prea îl interesa: obişnuia să-şi care hârtiile în cutii de

pantofi sau de biscuiţi, uneori lăsând în urmă teancuri de mâzgălituri şi notiţe neterminate când îşi schimba gazda. De ani de zile scria o carte despre metafizica idealistă şi chiar susţinea că

intrase în corespondenţă cu filosoful american William James, pe care îl admira mult, ca şi prietenul lui, doctorul Borges, dar era o carte pe care nu o va termina niciodată. Şi romanele lui au rămas neterminate – de-abia după ce Borges şi câţiva prieteni au alcătuit o culegere din scrierile lui, în 1928, Macedonio a început să-şi ofere opera spre publicare.

Tertulia lui Macedonio la Café La Perla, sâmbăta seara, a devenit pentru Borges punctul de atracţie al săptămânii, într-o existenţă

altfel destul de searbădă. Discuţiile de acolo, îşi va aminti el, se concentrau în mare măsură pe „utilizările metaforei sau pe inexistenţa sinelui” 236 . Borges participa la discuţii cu mare entuziasm. Pe 22 iunie, îi scria lui Sureda despre intriga unui roman fantastic la care se gândea de mai multă vreme şi pe care propusese să-l scrie împreună cu confraţii lui tertulianos. Titlul romanului era El hombre que será presidente (Omul care va fi preşedinte), un subiect bine-venit ţinând cont de apropiatele alegeri prezidenţiale. Intriga era susţinută de o conspiraţie menită să provoace căderea nervoasă a cetăţenilor oraşului Buenos Aires, înlesnind astfel alegerea lui Macedonio în funcţia de preşedinte al republicii şi „deschiderea drumului spre bolşevism”; revoluţionarii apelau la tot felul de trucuri ca să-i agaseze pe locuitori: „flaşnetele nu-şi terminau melodiile, oprindu-le la mijloc; oraşul era plin de obiecte inutile, precum barometrele; barele de susţinere din tramvaie erau slăbite etc.”; dar nu era „prea mare pericol” să scrie vreodată un astfel de 236 Vezi prologul lui Borges la „Santiago Dabove: La muerte y su traje” în Prólogo con un prólogo de prólogos, OC IV, p. 50.

roman – care „e un câmp de luptă util pentru confruntările noastre verbale”237.

Mai târziu Borges îl va considera pe Macedonio Fernández mult mai bun ca vorbitor decât ca scriitor. Chiar şi aşa, influenţa ideilor lui Macedonio asupra operei lui Borges a fost crucială, mai ales în privinţa a două teme fundamentale care se vor decanta de-abia în anii 1940 – „irealitatea” lumii materiale şi nonexistenţa „eului” sau a subiectului individual. Borges va aborda această ultimă idee într-una dintre temele lui cele mai frapante – arbitrariul identităţii personale, noţiune conform căreia, în principiu, individul poate fi oricine, o idee pe care o descoperise deja la Schopenhauer.

În afară de săptămânala tertulia, Borges s-a simţit singur şi deprimat în primele luni de la întoarcerea în Buenos Aires: aştepta cu nerăbdare să revină pe „bătrânul continent” care, după cum îi scria lui Sureda, „era mai nou decât acesta, decât această Americă, unde totul pare ofilit şi lipsit de viaţă” 238 . De fapt, tânărul se considera poet spaniol şi spera ca „exilul” lui în Argentina să dureze cel mult cinci-şase săptămâni. Dar, după aproximativ cinci luni de şedere în Buenos Aires, părinţii lui au hotărât să amâne cu un an întoarcerea în Spania. În august, Borges îi scria lui Sureda că va pleca în Elveţia împreună cu familia pe la mijlocul anului 1922 pentru ca tatăl lui să se opereze de cataractă fie la Zürich, fie la Geneva239.

Oricare ar fi fost motivul invocat de părinţii lui pentru a-şi amâna întoarcerea în Europa, Georgie se confrunta acum cu perspectiva 237 Scrisoare către Sureda, 22 iunie 1921, în Cartas del fervor, pp. 198–199. Borges a dezvoltat mai pe larg subiectul romanului în „Macedonio Fernández”, Prólogo con un prólogo de prólogos, OC IV, pp. 58–59.

238 Scrisoare către Sureda, 21 iunie 1921, în Cartas del fervor, p. 198

239 Scrisoare către Sureda, nedatată (aprox. 30 august 1921) în Cartas del fervor, p.

205

întunecată a rămânerii în Buenos Aires încă vreo 12 luni, urmate de o perioadă nedefinită în Geneva, înainte ca familia să se stabilească

undeva, lângă Madrid. De aceea nu este deloc surprinzătoare atracţia pe care a simţit-o faţă de idealismul radical al lui Macedonio.