Întâlnirea cu femeia din place du Bourg-de-Four îi subminase încrederea în sine. Punând la cale iniţierea fiului său, tatăl îi dăduse din nou pumnalul lui Georgie, poruncindu-i, ca şi în cazul bătăuşilor de la şcoală, „arată-le că eşti bărbat”. Mai târziu, Borges le va spune prietenilor lui că, în timp ce se îndrepta spre locul stabilit, i-a trecut prin cap că, dacă tatăl lui îi dăduse adresa femeii, se prea poate ca şi el să fi avut relaţii cu ea146. Astfel întâlnirea i-a creat un blocaj psihologic, Borges neputând reconcilia dragostea cu dorinţa. De la accesele de furie din faţa cuştii tigrului de la Grădina Zoologică, tânărul văzuse în sfidarea autorităţii mamei cheia spre propria libertate, dar întâlnirea cu femeia din Geneva pare să-l fi făcut să

creadă că a pactizat cu tatăl în trădarea indirectă a mamei. Revolta şi trădarea erau două lucruri complet diferite. De aici încolo, revolta împotriva mamei va avea gust de infamie şi dezonoare, ca şi în 146 Vezi Canto, p. 116. Potrivit lui Donald Yates (interviu, St. Helena, California, 7

martie 1999), femeia în cauză se prea poate să fi fost o fostă amantă a doctorului Borges.

relaţiile cu sexul opus.

Într-adevăr, Borges va avea o atitudine profund ambivalentă faţă

de femei. Pe de o parte va vedea dragostea ca pe o deschidere spre împlinirea personală, ceea ce presupunea o revoltă împotriva autorităţii oprimante a spadei onoarei: drept rezultat, va fi atras de femei pe care mama lui nu le vedea cu ochi buni, iar aceste femei vor fi privite ca nişte „zeiţe” care aveau puterea, îşi imagina el, de a-i aduce fericirea supremă. Pe de altă parte se va feri să-şi încerce norocul cu aceste „zeiţe” interzise, fiindcă dorinţa era atât de strâns legată de degradare şi ruşine, încât activitatea sexuală putea fi dusă

numai în obscuritatea ilegală a bordelului. Această disociere extremă

a dragostei şi sexului îl va plasa într-o dilemă fără ieşire – dacă iubea fără oprelişti, îşi trăda mama, iar dacă n-o făcea, îşi trăda dorinţa inimii.

Starea de indispoziţie nu l-a părăsit pe Georgie pe durata întregului sejur al familiei în Lugano. Se încuia în cameră ca să

citească, în loc să se bucure de aerul proaspăt şi să se plimbe. Din când în când ai lui îl convingeau să-şi scoată sora la o plimbare pe lac, Norah amintindu-şi cum declama el versuri din Baudelaire şi Rimbaud în timp ce trăgea la vâsle147. În cele din urmă, în noiembrie au aflat că războiul se încheiase. Georgie ieşise la plimbare cu tatăl lui când au văzut un afiş care anunţa capitularea Germaniei. S-au întors în grabă la hotel ca să-i anunţe şi pe ceilalţi şi întreaga familie s-a bucurat că războiul se sfârşise cu victoria Aliaţilor. În sfârşit erau liberi să călătorească unde voiau. S-au hotărât să petreacă mai multe luni într-un tur al Spaniei, după care aveau să se întoarcă în Elveţia pentru ca Georgie să termine liceul, iar doctorul Borges să-şi reia tratamentul oftalmologic. Dar mai întâi familia s-a întors la Geneva 147 Vázquez, Borges: esplendor y derrota, p. 51

ca să se pregătească de călătorie şi, în ianuarie sau februarie 1919, a plecat în Spania cu un tren care a dus-o prin sudul Franţei la Barcelona, unde a stat două sau trei luni.

Georgie a părăsit Elveţia cu inima grea. Nu mai voia să meargă în Spania: i-a scris lui Godel din Barcelona cu câtă tristeţe părăsise Geneva – şi când îşi luase rămas-bun de la Emilie, sărmana fată

arătase la fel de tristă148. În aceeaşi scrisoare spunea că cea mai obişnuită privelişte în Geneva era cea oferită de cuplurile care se plimbau prin parcuri, la braţ sau îmbrăţişate, sărutându-se cu o minunată îndrăzneală149. Nimeni nu considera acest lucru scandalos, nimeni nu râdea, nimeni nu se plângea; oamenii pur şi simplu îşi vedeau de ale lor. În schimb, de când sosise în Barcelona, încă nu văzuse nici măcar o pereche de îndrăgostiţi.

Tânărul Borges trebuie să fi reflectat la faptul că, dacă tatăl lui nu-i deranjase cu nimic legătura, încă nu foarte serioasă, cu Emilie, dacă

el însuşi putuse să îmbrăţişeze şi să sărute fata cu îndrăzneala celorlalte cupluri din Geneva, era foarte posibil să fi găsit împlinirea emoţională pe care şi-o dorise atât de mult. Gustul acelei prime dragoste inocente şi mult prea scurte pentru Emilie nu va fi uitat niciodată. Geneva va rămâne în amintirea lui Borges ca un loc al promisiunii neonorate, un loc în care zărise şi apoi pierduse şansa fericirii.

148 Scrisoare către Godel 6, nedatată, dar compusă probabil în primele luni ale anului 1919.

149 Scrisoare către Godel 6

CAPITOLUL 5

Spania

(1919–1921)

Barcelona nu l-a impresionat prea mult pe Borges – tânărul a fost dezamăgit de murdăria şi zgomotul de acolo150. Familia probabil că a rămas în oraş vreme de câteva luni pentru ca apoi să viziteze Majorca, „fiindcă insula era ieftină, frumoasă şi nu prea avea turişti în afară de noi”151. Din nou, nu se cunosc prea multe despre această

primă şedere a familiei Borges în Majorca în 1919, nici măcar despre durata ei, care se prea poate să se fi prelungit până la şase luni. Cert este că insula i s-a părut foarte atrăgătoare după ce îndurase anii lungi ai războiului în atmosfera umedă şi rece a Genevei, ca să nu mai pomenim de şocul mai recent produs de moartea lui Leonor Suárez. În Palma, familia Borges s-a cazat la un hotel vizavi de mica Biserică San Miguel, în inima oraşului vechi. Oraşul a fermecat-o, mai ales cartierul istoric, cu maiestuoasa lui catedrală şi vechiul castel maur La Almudaina cu vedere la mare. Şi, spre deosebire de Geneva, a cunoscut mai uşor alţi oameni. În frumosul sat de munte Valldemosa a întâlnit familia Sureda, una dintre cele mai înstărite de pe insulă, care locuia într-un palat maur, lângă mănăstirea unde George Sand îşi petrecuse iarna cu Chopin. Don Juan Sureda şi soţia lui, Pilar Montaner, o pictoriţă de prestigiu, erau întotdeauna bucuroşi de oaspeţi din străinătate. Aveau 12 copii, cel mai mare, Jacobo, care stătea acasă, fiind nevoit să-şi abandoneze studiile la Universitatea din Madrid după ce se îmbolnăvise de tuberculoză.

150 Scrisoare către Godel 6

151 „An Autobiographical Essay”, p. 219

Pictor ca şi mama lui şi poet în devenire, Jacobo era cam de aceeaşi vârstă cu Georgie, motiv pentru care cei doi tineri s-au împrietenit foarte repede.

Tatăl lui Borges a rămas încântat de plăcerile senzuale ale vieţii pe această insulă mediteraneeană. Majorca cu siguranţă i-a declanşat un impuls creativ, doctorul Borges începând să tălmăcească în spaniolă

Rubaiyat-ul lui Omar Khayyam după clasica traducere în engleză a lui Edward Fitzgerald. Hedonismul poetului persan îl atrăgea mult pe doctorul Borges: „Atitudinea filosofică a lui Omar este foarte simplă. Totul aparţine clipei de faţă, care este umbra trecutului şi se avântă în neant. De aceea trebuie să te bucuri acum de scurtele plăceri pe care ţi le îngăduie timpul”152. Tot acum doctorul Borges a început să lucreze şi la El Caudillo, romanul pe care îl va considera opera vieţii lui. Într-adevăr, există mărturii care sugerează că, în cursul acestei primăveri petrecute în Majorca, a redescoperit împreună cu soţia lui, Leonor, pasiunea pe care o căuta în momentul în care a părăsit Buenos Aires în 1914. Într-un poem care glosează pe marginea Cântării Cântărilor, doctorul Borges se prezintă drept îndrăgostitul la care se întoarce Sulamita după ce l-a respins pe însuşi Regele Solomon. Frumuseţea ei este întunecată ca noaptea şi în răsuflarea ei arde un „cânt nupţial”; gura ei este „tăciunele” pe care dragostea l-a aprins „ca să aclame triumful ceasurilor de siestă

preapline de pasiune”153.

Şi Georgie s-a simţit inspirat în Majorca, elaborând primele poeme în care a crezut îndeajuns ca să le publice. Ca şi tatăl lui, a 152 Jorge Guillermo Borges, „Del poema de Omar Jaiyám”, Gran Guignol (Sevilla), 1, 10 februarie 1920. Citat în Vaccaro, Georgie, p. 144.

153 Jorge Guillermo Borges, „El cantar de los cantares”, Gran Guignol 1, 10 martie 1920. Retipărit în Vaccaro, Georgie, pp. 148 – 151.

scris despre deşteptarea simţurilor, folosind termeni şi imagini care se fac ecoul hedonismului extatic al capului familiei. Bucuria apoteotică ce încheie Cântarea cântărilor (El cantar de los cantares) scrisă de tatăl lui – „O, turn de ivoriu! O, flamă de aur…! O, felinar de argint în noaptea mea!” – va răsuna în amintirea fiului de-a lungul anilor. Jumătate de secol mai târziu, acea exclamaţie repetată

– „O!… O!… O!!” – va reapărea în Congresul ( El Congreso), o nuvelă

scrisă de Borges ca să marcheze încheierea conflictelor pe care tatăl lui se străduise atât de mult să le provoace. Pe de altă parte visurile erotice ale tânărului Georgie se încăpăţânau să nu se împlinească în Majorca. Poemul scris acolo, Flacăra ( La llama), este o lamentaţie pentru cei care ca şi el jinduiesc „să fim orbiţi şi să ne pierdem în deliciile pasiunii – în răstignirea trupurilor tremurânde”, dar pentru care viaţa este ca „un tăciune dintr-un foc ce se va fi stins cu veacuri în urmă – un ultim ecou al unui glas pierit pe veci”154.

Georgie îşi căuta alinare în înot, o activitate mereu reconfortantă

pentru acest băiat atât de dificil. Mai mult de-atât, în Majorca îi

„uimea pe localnici” cu „stilul lui eficient de a înota”, deprins în

„fluvii repezi precum Uruguay şi Ron, în timp ce majorcanii erau obişnuiţi doar cu marea liniştită, fără valuri”155. Dar tocmai în mare se va apropia cel mai mult de uitarea de ai săi. În Imn mării (Himno del mar), se descrie ca fiind „atletic şi gol”, abandonându-se „surorii lui, Marea” şi savurând o „clipă de măreaţă plenitudine” pe care se străduieşte să o surprindă în imagini de abandon total – soarele 154 „La llama” a apărut pentru prima dată în revista sevillană Grecia 41, 29

februarie 1920. Vezi Textos recobrados, 1919–1929, p. 36. A fost inclus, cu modificări, cu titlul „Llamarada” în prima ediţie a volumului Fervor de Buenos Aires (1923), dar omis în ediţii ulterioare ale acestei culegeri.

155 „An Autobiographical Essay”, p. 219

„flutură ca un steag stacojiu pe deasupra apelor”, marea sărută

„sânii aurii ai plajelor virginale”, împroşcând „vântul cu sudalme”; el şi marea „se cunosc de veacuri”: el a „apărut din mare” şi se aruncă în ea din nou ca să retrăiască acea glorioasă „clipă” în care poate uita tot ce ţine de trecut, pentru ca „numai tu să exişti” – „Soră, Mamă, Iubită!”156 După mulţi ani, Borges va spune despre Imn mării că în el încercase din toate puterile să fie Walt Whitman, respingând acum acest stil care, după expresia lui Arnold Bennett, era „grandios de mâna a treia”157. Chiar şi aşa, era pentru prima dată când reuşea să exprime în cuvinte ceea ce, de fapt, reprezenta forţa motrice a voinţei şi imaginaţiei lui: dorinţa de a-şi depăşi conflictele cronice şi a deveni una cu lumea în dulcea uitare a trăirii adevărate.

Familia Borges a părăsit Majorca la începutul toamnei, moment în care prietenia lui Georgie cu Jacobo Sureda devenise atât de apropiată încât scriitorului i-a venit foarte greu să se despartă de el.

Cel mai dureros era gândul că tuberculoza lui Jacobo se afla în fază

terminală, neexistând perspectiva unei revederi. Georgie bănuia că

„sufletul” tânărului spaniol era „atât de plin de porniri sinucigaşe”

şi, cu un simţ melodramatic tipic adolescenţilor, ajunsese să

„invidieze” acea dorinţă de a muri, fiindcă şi el se simţea teribil de nefericit158.

Înainte de a porni în a doua etapă a turului Spaniei, familia Borges a vizitat Ibiza, a ajuns pe continent la Valencia, pentru a călători apoi 156 „Himno del mar”, Grecia 37, 31 decembrie 1919. Retipărit în Textos recobrados, 1919–1929, pp. 24–26.

157 „An Autobiographical Essay”, p. 220

158 „Motivos del espacio y del tiempo (1916–1919)”, Gran Guignol, 1, 24 aprilie 1920. Retipărit în Textos recobrados, 1919–1929, pp. 40–41.