lui Fritz Mauthner, „o adevărată culegere de eseuri pe diferite subiecte cum ar fi sufletul, lumea, mintea, conştiinţa etc.” pe care îl consulta „cu cea mai mare plăcere”113.

În primii trei ani petrecuţi în Elveţia, tânărul Borges şi sora lui au dus o existenţă izolată, familia ţinându-le companie cea mai mare parte din timp. Norah, care începuse să meargă la École des Beaux-Arts în 1915, a evocat programul zilnic: „Ne culcam devreme fiindcă trebuia să ne sculăm în zori ca să mergem la şcoală. Trebuia să fim acolo la ora opt şi iarna era foarte frig… Seara stăteam acasă, ne făceam temele sau ne jucam împreună, iar Georgie mereu inventa câte ceva ca să mai treacă timpul”114.

Insuficienţa contactelor sociale afecta întreaga familie. Elveţienii manifestau un „anumit dispreţ faţă de străini”, îi va declara Borges unui jurnalist, Antonio Carrizo, „care rămâneau un fel de turişti”115.

Tocmai plictisul acestei existenţe retrase trebuie să fi influenţat în mod negativ relaţia dintre doctorul Borges şi soţia lui. După o vreme chipeşul Jorge Guillermo Borges a revenit la vechile lui apucături: se pare că frecventa prostituatele şi că agăţa femei frumoase pe stradă, şi este foarte posibil să fi avut una sau două amante cât a stat în Geneva – Borges îi va spune unui prieten că tatăl lui avusese o legătură cu soţia unui pictor care locuia într-unul din apartamentele de deasupra lor116. Într-adevăr, Leonor Acevedo obişnuia să spună o poveste ciudată despre aventurile năbădăiosului ei soţ prin Geneva.

Un bărbat a acostat-o odată pe stradă şi i-a propus să meargă cu el; Leonor s-a întors şi a văzut că era chiar soţul ei, a cărui vedere era 113 „Entretiens avec James E. Irby”, Cahiers de L’Herne, p. 400

114 Vaccaro, Georgie, p. 99

115 Carrizo, p. 90

116 Interviu cu Donald Yates, St. Helena, California, 27 martie 1999

aşa de slabă, încât nu-şi recunoscuse propria soţie. „Vai, Jorge, a exclamat ea, nici măcar eu nu ţi-am scăpat!”117

În 1917, după aproape trei ani petrecuţi în Elveţia, existenţa izolată a lui Georgie a luat sfârşit odată cu întâlnirea cu un tânăr de vârsta lui, Maurice Abramowicz. Prietenia lor a pornit de la interesul manifestat de amândoi faţă de literatură şi se prea poate ca Abramowicz să-l fi familiarizat pe Georgie cu poeţii simbolişti francezi, pe care Borges i-a citit prima oară într-o antologie publicată

de Le Mercure de France. Scriitorul susţinea că a învăţat pe de rost Le Fleurs du mal de Baudelaire împreună cu Abramowicz, ca şi Le Bateau ivre de Rimbaud, pe care o recita aproape cuvânt cu cuvânt decenii mai târziu118.

Cam tot acum le-a spus părinţilor că voia să devină scriitor şi a început să scrie poezie, mai ales sonete, în franceză şi engleză. Una dintre primele lui compoziţii a fost un mic poem simbolist intitulat Pièce pour être récité avec un accent russe, care includea şi versul „La petite boîte noire pour le violon cassé” ; Georgie a scris şi câteva

„nevolnice imitaţii după Wordsworth”119. A încercat să scrie chiar şi versuri în latină, cu ajutorul cărţii Gradus ad Parnassum de Guicherat120. Dar, din câte ştim, nu a scris nimic în spaniolă, ceea ce ar putea fi interpretat ca un semn al dezrădăcinării lui după mai bine de trei ani petrecuţi departe de ţara natală. A încercat să stabilească o legătură cu tatăl lui prin interesul pe care îl împărtăşeau amândoi pentru literatură, dar doctorul Borges a manifestat din nou o 117 Alifano, Biografía verbal, p. 36 şi interviu cu Donald Yates, St. Helena, California, 27 martie 1999

118 Vezi Carrizo, p. 155, şi Milleret, p. 25.

119 „An Autobiographical Essay”, p. 218

120 Alifano, Conversaciones, p. 124

indiferenţă ciudată faţă de aspiraţiile fiului. „Am vrut să-i arăt manuscrisele tatălui meu, dar el mi-a spus că nu crede în sfaturi şi că

trebuie să-mi găsesc singur drumul învăţând din greşeli”121.

Probabil prin intermediul lui Abramowicz, Georgie a cunoscut un alt băiat, Simón Jichlinski, care era şi el atras de scris. Aceşti doi tineri, care erau cam de seama lui, au devenit primii lui prieteni adevăraţi şi faptul că amândoi erau evrei explică poate afecţiunea lui constantă faţă de evrei şi cultura lor. Georgie se ducea la scăldat şi recita poezii pe malurile Ronului cu noii lui prieteni, rămânând pe străzi până noaptea târziu, intrând în berării şi „discutând vrute şi nevrute”, un obicei pe care îl va păstra aproape tot restul vieţii122.

Şi-a învăţat prietenii elveţieni să joace truco, un joc de cărţi argentinian, iar cei doi au deprins aşa de bine regulile, încât l-au lăsat fără nicio centimă chiar de prima dată.

Tovărăşia cu Abramowicz şi Jichlinski l-a ajutat să se mai distanţeze de familia lui exagerat de grijulie. În 1917, Georgie a devenit mai conştient de războiul european. A citit romanul antirăzboinic Le Feu de Henri Barbusse despre viaţa din tranşee şi carnagiul care avea loc pe Frontul de Vest. Prin discuţiile pe care le purta cu cei doi prieteni, Georgie putea să-şi facă o idee despre problemele politice mai ample create de teribilul război european.

Un alt autor pe care l-a citit a fost Romain Rolland, prin intermediul căruia e foarte posibil să fi întâlnit pentru prima dată ideile socialiste. Îşi amintea că în 1917 se spunea că romanul Jean Christophe de Rolland era „cuvântul de ordine al noii generaţii”123. Tocmai acest 121 „An Autobiographical Essay”, p. 218

122 După cum i-a relatat Simon Jichlinski lui Emir Rodríguez Monegal, Jorge Luis Borges: A Literary Biography, Dutton: New York, 1978, p. 115.

123 El Hogar, 25 iulie 1937, p. 30, citat în Rodríguez Monegal, Jorge Luis Borges: A

sentiment al apartenenţei la o nouă generaţie l-a făcut să respingă

societatea care declanşase devastatorul război. Un cuvânt care apare din când în când în corespondenţa lui din aceşti ani este occidentalismo – Georgie şi prietenii lui se declarau împotriva sistemului capitalist din Occident şi se simţeau atraşi de ideile revoluţionare, îndeosebi de convingerea că tocmai generaţia lor trebuia să pună capăt unei ordini sociale nedrepte şi corupte.

Priveau spre răsărit – spre Rusia: abdicarea ţarului în februarie 1917

părea să vestească naşterea unei noi societăţi. Georgie şi prietenii lui urmăreau cu mare interes evenimentele revoluţionare şi se autointitulau „maximalişti” căci, la fel ca Lenin şi bolşevicii lui, credeau în răsturnarea totală a capitalismului.

Opoziţia lui Borges faţă de militarism şi simpatia arătată

socialismului revoluţionar îl vor duce la una dintre cele mai importante descoperiri literare ale tinereţii lui: expresionismul german, al cărui impact asupra ideilor lui estetice va fi decisiv şi de lungă durată. Expresionismul era o mişcare de avangardă apărută în Germania în primul deceniu al secolului. Expresioniştii respingeau convenţiile reprezentării naturaliste în literatură sau arte vizuale şi căutau să transmită propria reacţie la lumea fizică refractând experienţa senzorială prin sentiment şi imaginaţie. Mişcarea a luat avânt în timpul Primului Război Mondial ca răspuns la carnagiul absurd şi a ajuns să fie asociată cu spiritul revoluţionar, antiburghez.

A rezistat în ţările de limbă germană după război şi s-a răspândit în Europa, exercitând o influenţă complexă asupra artei moderne din secolul al XX-lea. Expresionismul german l-a atras pe Borges, în calitatea lui de scriitor în devenire, fiindcă era în acord cu anumite intuiţii profunde pe care le avusese în copilărie. Caracterul intens Literary Biography, p. 120

emoţional al expresioniştilor corespundea modului în care percepea el magia poeziei, a scrisului ca extaz. Şi, întrucât vedea arta ca pe o interacţiune între individ şi lume, expresionismul valida şi ideea lui potrivit căreia condeiul este o armă, la fel ca pumnalul omului-tigru, prin care scriitorul se putea conecta la realitate.

Spre sfârşitul anului 1917, Georgie i-a scris lui Roberto Godel în Buenos Aires că îi citea pe tinerii scriitori ai Germaniei – Johannes v.

Becher, Franz Pfemfert, Otto Ernst Herre, Max Pauluer, Gustav Meyrink, Franz Werfel, Hasenclever şi mulţi alţii, care se opuneau militarismului, la fel de mult ca şi Godel124. Abandonându-l pe Thomas Carlyle, Borges l-a adoptat pe expresionistul german Johannes Becher ca erou literar, descriindu-l astfel: „Cel mai mare poet din Germania şi unul dintre poeţii de frunte ai poemului epic european pluricordial (pluricorde). Răstignit pe trunchiul mutilat al Europei, a cântat, în imnuri pline de rezonanţe oceanice, epopeea războiului şi a revoluţiei, a agoniei şi a reînvierii… Poemele lui ajung la noi de pe baricadele Berlinului – punţi flexibile din oţel luminate de cele mai măreţe stindarde ale metaforei”125. Dar preeminenţa lui Becher în panteonul literar al lui Georgie nu va dura mult: poetul german a fost curând înlocuit de Walt Whitman, pe care Borges l-a descoperit prin expresionişti. A citit prima oară Fire de iarbă într-o traducere germană, dar a scris la Londra să-i fie trimis originalul englez. Apoi Whitman va deveni tipul ideal de scriitor pentru Borges, considerând poezia acestuia exemplul suprem al scrisului ca extaz, cu o pasiune şi o vitalitate pe care va încerca să le transmită şi scrisului său aproape tot restul vieţii.

124 Scrisoare către Godel 3, 4 decembrie 1917

125 Antologia expresioniştilor publicată în Cervantes (Madrid), octombrie 1920.

Retipărită în Textos recobrados, 1919–1929, pp. 62–63.

1917 va fi un an de cumpănă pentru Georgie. Prietenia lui cu Abramovicz şi Jichlinski, interesul lui faţă de socialism şi expresionism îl îndemnau să iasă din coconul protector pe care familia îl ţesuse în jurul lui. Nerăbdarea de a se elibera reiese şi din hotărârea lui de a abandona liceul după cel de-al treilea an, cu doi ani înainte de a-şi termina baccalauréat- ul. În august urma să

împlinească 18 ani şi, dacă rămânea la Collège de Genève, nu avea cum să absolve liceul înainte de a împlini 20 de ani. În consecinţă, s-a hotărât să se înscrie la un institut în septembrie şi, după cum îi explica lui Godel, să facă cei doi ani într-unul singur126.

Toamna aceasta va fi de neuitat pentru Georgie. În octombrie, bolşevicii au preluat puterea în Rusia, în timp ce situaţia din Germania părea că se îndreaptă şi ea spre o altă criză revoluţionară, pe măsură ce agitaţia politică, revoltele şi tulburările de stradă

ameninţau să răstoarne monarhia. Chiar şi în viaţa lui personală

avea să se producă un fel de revoluţie. La scurtă vreme după ce a început cursurile la institut, a întâlnit o tânără cehoaică din Praga pe nume Adrienne, care, în ciuda faptului că avea 25 de ani, deci era cu câţiva ani mai mare decât el, l-a făcut să descopere „Marea Temă”, prin care scriitorul înţelegea minunatul sentiment al dragostei, chiar dacă neîmpărtăşit în acest caz127. Această „criză” amoroasă, cum a numit-o el, va dura vreo trei luni, răstimp în care Georgie îl va întreba pe Roberto Godel dacă a fost vreodată îndrăgostit, dacă s-a zvârcolit vreodată în pat gândindu-se la o fată, dacă a pregătit complimente pe care nu le-a putut rosti, dacă s-a înroşit la faţă ori de câte ori a văzut-o 128 . Combinaţia întâmplătoare de dragoste şi 126 Scrisoare către Godel 3, 4 decembrie 1917

127 Scrisoare către Godel 4, 23 mai 1918

128 Ibid.

revoluţie l-a ameţit de tot astfel încât, într-o scrisoare din 4

decembrie 1917 adresată lui Godel, va deborda de optimism în privinţa posibilităţii unei revoluţii în Germania129. Speranţele lui fuseseră întărite de câteva evenimente recente – tentativa de revoltă

în cadrul flotei, tulburările de stradă din Berlin şi, desigur, glorioasa Revoluţie din Rusia. Îşi dorea o revoluţie cu toată fiinţa lui, îi spunea el lui Godel, şi îşi asigura prietenul că tinerii intelectuali germani vor întâmpina o astfel de revoluţie cu mare entuziasm.

Angajarea politică pe care Georgie şi prietenii lui au simţit-o în 1917 nu avea să-i părăsească niciodată. Abramowicz şi Jichlinski vor rămâne comunişti, în vreme ce traiectoria lui Borges va fi mai sinuoasă, în parte datorită educaţiei primite acasă, dar şi datorită

istoriei politice atât de schimbătoare a Argentinei în timpul vieţii lui.

Chiar şi aşa, nu s-a îndepărtat niciodată de moştenirea anului 1917: va avea mereu un puternic sentiment al responsabilităţilor politice ale scriitorului şi nu va renunţa aproape niciodată la credinţa în nevoia unei transformări radicale a societăţii. Într-adevăr, acea credinţă va renaşte dramatic chiar la sfârşitul vieţii lui, când va îmbrăţişa din nou spiritul antimilitarist şi revoluţionar al anilor petrecuţi în Geneva.