79 Vaccaro, Georgie, pp. 64–65
80 Vezi „Los sueños y la poesía” în Borges en la Escuela Freudiana de Buenos Aires, Agalma: Buenos Aires, 1993, p. 37
…Contopit cu pumnalul, în care presimţea puteri miraculoase, coborî abruptul povârniş ce dădea ocol casei şi alergă spre ţărmul mării, visându-se şi Aiax, şi Perseu şi populând de răni şi bătălii săratul întuneric81xii.
„Mireasma exactă a acelei clipe” conta cu adevărat acum; „restul n-avea nicio însemnătate: sfidările şi provocarea, neîndemnatica înfruntare, întoarcerea cu lama însângerată”. Şi totuşi, rămânea faptul că fusese învins de ceilalţi băieţi; părinţii îl retrăseseră de la şcoală; se aventurase în lume, dar fusese împins înapoi şi silit să-şi găsească refugiu din nou în lumea ireală a bibliotecii tatălui.
După ce a părăsit şcoala de pe calle Thames, Georgie nu a mai călcat în altă şcoală până la intrarea în liceu, în martie 1913. Nu există
niciun fel de informaţie despre ce s-a întâmplat în această perioadă, dar este aproape sigur că băiatul a stat acasă, probabil luând lecţii de la un profesor particular, căruia i-a dat o mână de ajutor şi tatăl lui.
Borges, de pildă, îşi amintea cum tatăl îi împărtăşea ideile lui anarhiste: „Odată mi-a spus să mă uit bine la soldaţi, uniforme, cazărmi, steaguri, biserici, preoţi şi măcelării fiindcă toate acestea aveau să dispară şi aşa puteam să le spun copiilor mei că le văzusem cu adevărat”82. Dar mai mult decât politică ceea ce îl învăţa doctorul Borges pe fiul lui erau câteva idei de bază ale filosofiei. Borges îşi aducea aminte cum tatăl lui l-a făcut pentru prima oară să se întrebe în ce constă miracolul vieţii: „«Ce ciudat, a spus el, că eu trăiesc, ca să spun aşa, în spatele ochilor mei, în capul meu; mă întreb dacă e un sens în asta.»”83 Georgie, care îşi petrecuse cea mai mare parte din viaţă privind lumea prin poarta grădinii, „a acceptat imediat” ideea 81 „El hacedor”, OC II, p. 160
82 „An Autobiographical Essay”, p. 206
83 Burgin, Conversations, 1969, p. 24
fiindcă „ştiam ce vrea să spună”. Îşi mai amintea şi cum tatăl lui îi demonstra paradoxul lui Ahile şi al broaştei ţestoase folosindu-se de piesele de şah. Celebrul paradox al lui Zenon, care dovedea că
sprintenul Ahile nu va ajunge niciodată din urmă broasca ţestoasă, conţinea pentru Borges „primele temeri şi minuni” ale copilăriei –
„fiindu-mi frică de oglinzi, fiindu-mi frică de mobila de mahon, fiindu-mi frică de a mă repeta”84. Tot tatăl lui l-a familiarizat şi cu noţiunile de bază ale idealismului filosofic. Doctorul Borges i-a arătat o portocală şi i-a demonstrat cum niciuna dintre însuşirile ei nu-l putea duce pe privitor la certitudinea existenţei ei obiective.
Tatăl i-a explicat şi teoria formelor aşa cum o concepuse Platon, potrivit căreia dincolo de simţurile noastre există o lume mai adevărată, unde obiectele sunt arhetipuri pure.
Astfel de noţiuni probabil că i-au confirmat lui Georgie impresia preexistentă a „irealităţii” lumii din jurul lui. Iar dacă realitatea lumii era de neatins în prezent, la fel era şi în trecut. Tatăl i-a spus că
îi era imposibil să-şi aducă aminte când, copil fiind, se mutase în Buenos Aires şi şi-a ilustrat ideea punând câteva monede una peste alta: „Moneda de jos ar fi prima imagine, casa copilăriei mele, de exemplu. Cea de deasupra ar fi amintirea acelei case în care am stat în Buenos Aires. Apoi cea de a treia ar fi o altă amintire şi aşa mai departe”85. Ceea ce însemna că nu există amintiri adevărate ale tinereţii, fiindcă fiecare amintire este deformată de o repetare succesivă şi, „dacă fiecare repetare produce o cât de mică deformare, atunci vei sfârşi prin a fi departe de ceea ce a fost cu adevărat”.
Pentru micul Georgie, acesta era „un lucru extrem de deprimant”.
Doctorul Borges devenea o figură contradictorie pentru fiul lui. Pe 84 Ibid., p. 34
85 Ibid., pp. 28–29
de o parte îi dăduse lui Georgie un pumnal, îndemnându-l să fie bărbat, în timp ce pe de altă parte îl împiedica pe băiat să se lupte cu lumea, închizându-l între cei patru pereţi ai bibliotecii. Enigma reprezentată de tatăl lui a devenit motivul central al unei scurte piese pe care Georgie a scris-o cam pe atunci, despre legendarul cavaler spaniol Bernardo del Carpio86. Scrisă de mână pe cinci foi de hârtie, piesa este alcătuită din trei scene foarte scurte. În prima, Bernardo del Carpio îşi cere sabia înainte de a pleca să plătească
răscumpărarea pentru tatăl lui, care este ţinut prizonier de un rege hain. În scena 2, Bernardo este de acord să cedeze vechiul Castel Carpio în schimbul libertăţii tatălui său. În scena finală, Bernardo predă cheile castelului, oferindu-i regelui tot ce este în el, mai puţin un pumnal vechi şi un petic de hârtie îngălbenită. Regele întreabă ce valoare au aceste lucruri; Bernardo îi răspunde că pumnalul i-a aparţinut tatălui său şi că pe hârtia îngălbenită sunt ultimele rânduri scrise de acesta. Regele îl invită pe Bernardo să-şi întâmpine tatăl la uşă; Bernardo aleargă în întâmpinarea lui strigând: „Tată!”, dar nu 86 Am consultat o copie dactilografiată a acestei piese. Manuscrisul este păstrat într-o colecţie particulară în Buenos Aires. E foarte posibil ca acesta să fi fost primul text literar scris de Borges. Borges susţinea că a început să scrie „când aveam şase-şapte ani”, primul lui text fiind „un fel de compendiu despre mitologia greacă” conceput „într-o engleză destul de aproximativă” („Un eseu autobiografic”, p. 221). La vârsta de nouă ani, Borges a tradus în spaniolă Prinţul fericit de Oscar Wilde, redactorul-şef al ziarului El País considerând traducerea îndeajuns de bună ca să o publice în numărul din 25 iunie 1910. Prima povestire a lui Borges „a fost un text destul de ilogic, în maniera lui Cervantes, o aventură
romantică demodată intitulată La visera fatal («Coiful fatal»)” („An Autobiographical Essay”, p. 211). Alejandro Vaccaro sugerează că Borges s-ar fi putut referi la această piesă despre Bernardo del Carpio, care nu are titlu în manuscris şi a fost scrisă într-o spaniolă pseudoarhaică. (Vezi Vaccaro, Georgie, p.
57.)
vede decât doi servitori care poartă cadavrul tatălui său. Înfuriat la culme de această trădare, Bernardo îşi scoate spada, îl provoacă pe rege la duel şi, în cele din urmă, îl omoară.
În această mică piesă, Georgie a încercat să explice comportamentul contradictoriu al tatălui faţă de el, imaginându-l în rolul de captiv al unui rege perfid. Anumite idei fundamentale prinseseră deja rădăcini în imaginaţia lui Borges – duelul, opoziţia dintre pumnal şi spadă şi, cel mai ciudat dintre toate, motivul treimii nimicitoare care apare pentru prima dată în această piesă în triada tată, fiu şi rege. Notabilă este şi disponibilitatea fiului de a preda totul regelui pentru a-şi elibera tatăl, cu excepţia, curioasă, a pumnalului şi a unui eşantion cu scrisul lui. Ca şi cum Georgie ar fi intuit că pumnalul şi condeiul reprezentau împreună o legătură
deosebită cu tatăl lui, pe care nu suporta să o piardă. Relaţia dintre pumnal şi scris, încă destul de vagă în acest text, va avea o mare însemnătate pentru Borges. Pumnalul devenise un simbol al energiei şi pasiunii prin analogia cu tigrul, aici însă era juxtapusă cu un petic de hârtie îngălbenită pe care tatăl lui îşi scrisese ultimele cuvinte.
Aşa cum reiese din această piesă, Georgie nu mai credea că tatăl lui îl putea ajuta să redobândească puterea magică a pumnalului. De aceea va apela la Evaristo Carriego ca să-l scoată din biblioteca tatălui şi să-l conducă în realitatea lumii de dincolo de zidurile ei, căci Carriego realizase ceea ce tatălui lui Borges nu-i stătuse în putere – devenise un autor de succes, scriind despre lumea în care trăia şi atrăgându-şi admiraţia unui public entuziast. Într-adevăr, în 1912, exact în momentul în care micul Borges era retras de la şcoală, Carriego se bucura de o mare reputaţie ca autor de poeme despre cartierele proletare din Buenos Aires. Schiţele lui poetice despre viaţa obişnuită din orillas au apărut în Caras y Caretas, o revistă
extrem de populară în zilele acelea, iar piesa lui, Los que pasan
(Trecătorii), se juca la Teatrul Naţional chiar în acel an.
Exista, totuşi, o anumită disperare în felul în care se îngrijea Carriego de reputaţia lui literară. Se folosea de orice ocazie ca să-şi recite poemele în cafenelele din Buenos Aires şi se referea mereu la
„talentul meu” în orice discuţie, minimalizând opera altor poeţi şi susţinând că numai poezia lui va dăinui fiindcă erau un „document”
al vieţii de zi cu zi87. Pentru Lugones avea un dispreţ deosebit, o ostilitate care nu este exclus să fi fost legată de faptul că volumul lui, Las misas herejes, fusese eclipsată de cartea rivalului. Adevărul este că
poetul adulat de Georgie era atât de însetat de glorie fiindcă suferea de tuberculoză şi ştia că nu are mult de trăit. A murit pe 13
octombrie 1912, când încă nu împlinise 30 de ani, lăsând în urmă o culegere de poeme simboliste şi mai multe poeme despre oamenii din orillas, pe care fratele lui le va aduna într-un volum postum intitulat La canción del barrio (Cântecul celor din barrio).
Dar această mică moştenire va avea consecinţe neaşteptate peste vreo 14 ani, când tânărul admirator al lui Carriego, Jorge Luis Borges, va găsi o bogată sursă de inspiraţie în modul în care poetul folosise orillas ca subiect literar. Influenţa lui Carriego asupra lui Borges a fost însă, cred eu, mai subtilă şi mai profundă. Revelarea de către Carriego a „magiei” poeziei a fost cea care l-a încurajat pe Borges să surprindă cu condeiul lui forţa magică pe care o simţise
„chiar în clipa” în care apucase pumnalul oferit de tatăl lui.
Condeiul, pe scurt, va deveni înlocuitorul pumnalului, arma acelor gauchos şi compraditos pe care Carriego îi admira atât de mult.
Datorită acestei legături seminale, Borges va privi scrisul, în ipostaza lui ideală, ca pe ceva ce exprimă fiorul simţit de omul-tigru sau de un compadrito atunci când îşi împlântă cuţitul într-un adversar; o 87 Vezi Evaristo Carriego, OC I, p. 118.
formă a extazului înrudită cu bucuria simplă, lipsită de reflecţie, a faptului că trăieşti.
În martie 1913, la mai puţin de cinci luni după moartea lui Carriego, Georgie a fost trimis la liceu, după ce luase examenul de admitere la prestigiosul Colegio Nacional Manuel Belgrano. Băieţii din clasa lui erau cam de o vârstă cu el şi, spre deosebire de cei din şcoala primară, mulţi dintre ei făceau parte din clasa de mijloc. Chiar şi aşa, Georgie nu se va descurca foarte bine la această şcoală; notele lui vor fi mediocre, cele mai mici fiind la franceză, desen şi geometrie88. Absenţa performanţei poate fi pusă pe seama faptului că a fost dat la şcoală mai târziu sau a întreruperii cursurilor.
La scurt timp după ce a început să meargă la Colegio Nacional, Georgie a publicat o povestire numită El rey de la selva (Regele Junglei) în revista şcolii 89 . Scrisă între martie şi august în acelaşi an, povestirea începea cu uciderea unei pantere negre de către un tigru puternic (regele junglei din titlu). Impunătorul tigru este „înnebunit de mirosul de sânge” dar, puţin mai târziu, este surprins în ascunzătoarea lui de o creatură „îndrăzneaţă” care îi străpunge
