49 „Propos de Mme. Leonor Acevedo de Borges”, Cahiers de L’Herne, p. 10
50 Vezi „Simón Carbajal” în La rosa profunda, 1975, OC III, p. 93.
tigrul trebuia să aibă o mare încredere în propriile forţe, exact opusul nenumăratelor îndoieli care îl bântuiau pe Georgie. Ceea ce făcea şi mai interesantă povestea tatălui era că nimeni nu-l considera pe omul-tigru un erou; „era un muncitor calificat”51. Un astfel de curaj prozaic contrasta în mod evident cu faptele pline de eroism ale strămoşilor lui Georgie, care îl apăsau atât de mult, convingându-l de nevrednicia şi defectele lui. Astfel, ca să compenseze măreţia de neatins a simbolului strămoşilor lui, spada onoarei, Georgie va fetişiza pumnalul omului-tigru, văzându-l ca pe un simbol al unei forţe vitale capabile să o depăşească până şi pe cea a tigrului însuşi.
Asocierea tatălui cu tigrii era accentuată şi de un pumnal spaniol vechi pe care acesta îl ţinea într-un sertar al biroului său. Această
armă îl atrăgea pe Georgie ca un adevărat magnet. Şi-l imagina printre hârtiile tatălui, „visând simplul său vis de a-şi ucide tigrul”.
Ori de câte ori vedea cum tatăl lui îl arăta prietenilor, tânjea să-l ia şi el în mână: „E ca şi cum de multă vreme l-ar fi căutat; mâna se grăbeşte să strângă mânerul care o aşteaptă; lama ascultătoare şi puternică are un joc precis în teacă”52x.
Când Georgie avea şase sau şapte ani, Jorge şi Leonor au considerat că sosise vremea să ia o hotărâre în privinţa educaţiei fiului lor. Cea mai apropiată şcoală primară era pe calle Thames, dar nu se bucura de un renume prea bun, cei mai mulţi dintre elevi fiind băieţii săraci din Palermo. Georgie era atât de bolnăvicios, încât părinţii lui îşi făceau griji că băiatul lor s-ar putea expune numeroaselor boli contagioase, cea mai periculoasă fiind 51 Richard Burgin, Conversations with Jorge Luis Borges, Holt, Rinehart and Winston: New York, 1969, p. 86
52 „El puñal” în El otro, el mismo, 1969, OC II, p. 327
tuberculoza, foarte răspândită la vremea aceea. Până la urmă
doctorul Borges a hotărât că cel mai bine ar fi ca odraslele lor să fie educate acasă cât mai mult posibil, drept care a angajat o englezoaică, pe domnişoara Tink, să vină acasă şi să facă ore cu Georgie şi cu sora lui, Norah.
Oricât de bine intenţionată ar fi fost, această hotărâre de a-l împiedica pe Georgie să meargă la şcoală l-a izolat pe băiat de cei de o seamă cu el aproape toată copilăria. În loc de prieteni, Georgie va primi cărţi, căci doctorul Borges i-a acordat fiului său privilegiul accesului nelimitat la biblioteca lui personală de peste o mie de volume. Această bibliotecă alcătuită în cea mai mare parte din cărţi englezeşti şi franţuzeşti era aranjată pe rafturi protejate de geamuri şi ocupa o cameră de sine stătătoare, unde Georgie va deveni un cititor vorace, bucurându-se de libertatea pe care i-o ofereau cărţile de a se aventura în ţinuturi stranii, îndepărtate – Anglia, Scoţia, India, Africa, China, Arabia. Biblioteca tatălui a devenit, de fapt, terenul lui de joacă, toate energiile unui copil aflat în creştere fiind canalizate spre o lume imaginară, care va deveni curând mai reală
pentru el decât mica lume mărginită din jurul lui. Miopia îi întărea această iluzie – ochii lui erau atât de slabi încât vedeau mai bine
„lucrurile mici, mărunte”, precum litera tipărită, decât alţi oameni53.
Pe de altă parte băiatul descoperea că volumele pe care le citea îi reflectau uneori cele mai înspăimântătoare coşmaruri. Omul cu masca de fier de Alexandre Dumas îl îngrozea. Dintr-una din ilustraţiile ediţiei pe care o citea a reţinut imaginea emoţionantă a omului care trecea trist prin faţa unei terase care dădea spre mare, purtându-şi masca de fier. Imaginea îi aducea aminte de Lalla Rookh, un poem de Thomas Moore despre Profetul din Khorassan care îşi acoperea faţa 53 Burgin, Conversations, 1969, p. 21
cu un văl ca să-şi ascundă semnele de lepră. „Cele două imagini se asociau în mintea mea şi mă umpleau de groază.”54 Romanul Primii oameni pe Lună de H.G. Wells îi provoca şi el o spaimă pe care o resimţea în coşmarurile lui: ceea ce-l înfricoşa cel mai mult era că
povestitorul îşi trădase prietenul şi îl părăsise pe Lună55. Poate că
băiatul făcea aici o analogie cu propria situaţie, căci tatăl îi dăduse mână liberă în privinţa bibliotecii, dar îl şi lăsase în voia valurilor, cum s-ar spune, în lumea-satelit a cărţilor.
„Dacă mi s-ar cere să spun care a fost cel mai important eveniment din viaţa mea aş răspunde fără ezitare biblioteca tatălui meu”, va scrie Borges în Eseu autobiografic56. Într-adevăr, scriitorul va ajunge să vadă în biblioteca tatălui o metaforă a solipsismului care i-a afectat cea mai mare parte din viaţă. Biblioteca, până la urmă, a fost o binecuvântare discutabilă – pe de o parte l-a ajutat să păstreze o anumită libertate a imaginaţiei faţă de autoritatea tiranică a spadei onoarei, iar pe de altă parte lecturile lui prodigioase i-au agravat preocuparea faţă de sine şi subiectivitatea onirică de care voia să
scape cu atâta disperare.
În vreme ce Georgie lâncezea acasă în compania cărţilor, doctorul Borges îşi petrecea o mare parte din timp în compania amicilor.
Duminica mergeau la curse pe hipodromul din Palermo şi apoi veneau cu toţii acasă la Borges ca să cineze şi să stea la taifas, adesea până dimineaţa. La început, Georgie nu a văzut cu ochi buni faptul că tatăl îşi aducea amicii acasă după curse, ştiind că mama nu-i simpatiza pe Macedonio Fernández şi pe Charles de „Sans Sous”, dar într-o seară de duminică atitudinea lui se va schimba dramatic 54 Milleret, p. 24
55 Carrizo, p. 182; Milleret, p. 22
56 „An Autobiographical Essay”, p. 209
când îl va auzi pe un tânăr pe nume Evaristo Carriego recitând un lung poem „într-o manieră exagerată”: „N-am înţeles nimic, dar atunci mi s-a revelat poezia fiindcă am înţeles că vorbele nu sunt doar un mijloc de comunicare, ci conţin şi un fel de magie”57. După
ce a avut această revelaţie, lui Georgie a început să-i placă să stea până târziu ca să-l asculte pe Carriego cum îşi recită poeziile – mama îşi va aminti că băiatul „stătea acolo, cu ochii larg deschişi…”58
Micul Georgie va ajunge să-l idolatrizeze pe Carriego, considerându-l chiar un al doilea tată.
Neavând nici 30 de ani, Carriego era cu mult mai tânăr decât doctorul Borges şi amicii lui. Prin 1908, căzuse sub influenţa lui Charles de Soussens care fusese impresionat de talentul lui de poet.
De fapt, Carriego era un personaj cu o reputaţie proastă, care se abandonase băuturii, drogurilor şi unei vieţi de desfrâu. Se închipuia un fel de poète maudit şi, la vremea când se alăturase grupului de prieteni ai doctorului Borges, tocmai publicase sau era pe cale să-şi publice prima carte, pe care o intitulase blasfemator, dar pe drept cuvânt, Las misas herejes (Liturghiile eretice) şi în care preamărea deliciile fructului oprit într-o manieră voit baudelaireiană.
Carriego a lucrat ca jurnalist pentru La Protesta Humana şi la alte câteva publicaţii anarhiste. Ca anarhist, a fost tentat să glorifice rebeli sociali precum gaucho Juan Moreira, un fel de Robin Hood care cutreierase, mai mult ca bandit, pampasul în secolul precedent.
De asemenea, a rămas ataşat dintr-un impuls romantic provinciei lui natale, Entre Ríos, chiar dacă familia lui se mutase în Buenos Aires când el avea doar patru ani, fiindcă fusese ultima provincie 57 Roberto Alifano, Conversaciones con Borges, Torre Agüero: Buenos Aires, 1994, pp. 34–35
58 „Propos de Mme. Leonor Acevedo de Borges”, Cahiers de L’Herne p. 10
care cedase autorităţii politice din Buenos Aires. Într-una din zile, Carriego a exclamat în maniera lui bombastică: „Iată, amândoi suntem din Entre Ríos!” La care doctorul Borges a replicat cu dezgust: „Mda, şi ca toţi cei din Entre Ríos care au putut pleca, iată-ne tot în Buenos Aires”59.
Tocmai acest idealism romantic l-a atras pe micul Georgie spre înflăcăratul Carriego, care locuia în apropiere, într-o casă modestă, cu un singur nivel, de pe calle Honduras. Şi tot prin intermediul lui Carriego băiatul îşi va face o idee despre viaţa din afara proprietăţii familiei lui. Carriego era un aficionado al culturii populare cultivate în suburbiile (arrabales) oraşului Buenos Aires. Aceste zone erau cunoscute sub numele de orillas sau „coaste” ale marii metropole şi aici ţăranii se amestecau cu masele de imigranţi din Lumea Veche.
Până la începutul secolului al XX-lea, orillas produseseră deja o cultură proprie plină de vigoare, dar practic necunoscută claselor de mijloc. Vorbirea populară se îmbogăţise cu noi cuvinte pentru a crea dialecte urbane distincte care au dat argoul lunfardo specific oraşului.
Sainetes, piese de teatru despre personaje din partea locului sau eroi legendari precum gaucho Juan Moreiro se jucau în corturi la târgurile ţinute într-un cartier sau altul. Cântece şi povestiri populare proslăveau isprăvile unor cuţitari ca Juan Muraña, cel mai de temut cuchillero din Palermo. Şi apoi, desigur, mai era şi tangoul.
Muzica preferată de gauchos continua să prospere în orillas, dar, cu timpul, genuri neaoşe ca milonga au început să interacţioneze cu stiluri cultivate de imigranţi pentru ca, până la începutul anilor 1890, tangoul primitiv să se nască deja în bordelurile şi sălile de dans improvizate din orillas. Versurile lui erau pigmentate cu aluzii la cele mai ordinare practici sexuale, în timp ce dansul părea să imite însăşi 59 Alifano, Conversaciones, p. 32
copulaţia. Nicio femeie respectabilă, indiferent de clasa din care făcea parte, nu-şi permitea să aibă de-a face cu tangoul, căci aceasta era muzica prostituatelor şi a clienţilor lor, şi nu era deloc ieşit din comun ca doi bărbaţi să danseze împreună în timp ce îşi aşteptau rândul la bordel sau în faţa tavernelor de la colţul străzii, cunoscute drept esquinas şi care erau tipice pentru arrabales.
Încă de mic copil Carriego fusese fascinat de cuchilleros din Palermo care erau angajaţi de şefii de partide fie ca gărzi de corp, fie ca să-i forţeze pe alegători să le dea votul. Cel mai pitoresc dintre aceşti indivizi era compadrito, un gaucho ajuns şmecher de oraş, pus la patru ace, cu o slăbiciune pentru costume elegante şi bijuterii scumpe, şi care vorbea pe un ton efeminat şi zeflemitor, în deplină
contradicţie cu ferocitatea manifestată atunci când îşi ieşea din fire.
Carriego nu împlinise 15 ani când l-a căutat pe Don Nicolás Paredes, naşul lumii interlope din Palermo. Potrivit lui Borges, şi-a făcut loc
