„blana vărgată” cu o săgeată:

Regele Junglei se ghemui la pământ, îşi aţinti privirea feroce asupra intrusului, îşi adună toate puterile şi sări. Zece paşi îi despărţeau pe cei doi adversari – o nouă

săgeată se afundă în pieptul lat al Regelui Junglei care scoase un răget înspăimântător; răgetul animalului înfrânt. Şi se prăbuşi… un leş însângerat, la picioarele omului.

88 Vaccaro, Georgie, p. 67

89 Vezi o reproducere fotografică a versiunii originale a „El rey de la selva” în Vaccaro, Georgie, p. 163.

În mod evident Georgie recrea povestea tatălui său despre tigrero într-o fantezie despre autoafirmare. Şi în frenezia tigrului însetat de sânge băiatul încerca să exprime forţa pe care o simţea atunci când ţinea în mână pumnalul pe care i-l dăduse tatăl după ce venise bătut de la şcoală.

Chiar şi aşa, în text există momente în care autorul se îndoieşte de sine. Borges stăruie asupra setei de sânge extatice a tigrului după

uciderea panterei, în vreme ce descrierea victoriei omului asupra tigrului este, prin comparaţie, expediată; aproape că iese din cadrul povestirii, iar arma folosită de om nu este un pumnal, ci un arc cu săgeţi, reducându-se astfel contactul fizic al vânătorului cu prada, în sfârşit, tigrero nu are nume şi acest anonimat este întărit de faptul că, atunci când povestirea a fost publicată în revista şcolii, Georgie a semnat-o cu pseudonimul „Nemo”, ca şi cum această fantezie romantică a autoafirmării ar fi fost subminată de temerile autorului de a sfârşi prin a fi un nimeni.

După părerea mea, Regele Junglei a fost omagiul închinat de Georgie lui Evaristo Carriego, dat fiind că a fost scrisă la puţin timp după moartea celui care îi deschisese ochii asupra legăturii dintre magia pumnalului şi condei. Dar în text indiciile cu privire la îndoiala de sine ar putea fi şi o dovadă a temerii lui Georgie că

moartea eroului său îl făcuse vulnerabil în faţa pasivităţii misterioase care îl afectase pe tatăl lui. Şi poate că reflectau şi dificultatea cu care se adapta la viaţa de şcolar. Într-adevăr, întreaga perioadă în care a urmat Colegio Nacional este învăluită de mister.

Borges nu a menţionat-o niciodată; cele câteva referiri la această

perioadă vin dinspre mama şi sora lui şi sunt legate de un accident pe care se pare că Georgie l-a suferit în drum spre şcoală, prin 1913.

Colegio Nacional se afla la o depărtare de vreo trei kilometri şi ceva, pe avenida Santa Fe, de casa din Palermo în care locuia familia

Borges, de aceea Georgie mergea acolo cu tramvaiul, fiind adesea însoţit de Roberto Godel, prietenul lui din şcoala primară. Norah Borges va scrie mai târziu cum la uşa lor a apărut un poliţist care le-a spus despre accidentul în care fusese implicat Georgie90. Fratele ei a apărut două ore mai târziu, cu capul bandajat şi abia stăpânindu-se să nu plângă. Se pare că alunecase în timp ce încerca să se urce în tramvai, fiind cât pe-aci să fie călcat de vagonul următor. În căzătură

îşi spărsese ochelarii, îşi rupsese doi dinţi şi se tăiase la tâmplă91.

Ochelarii sparţi, dinţii rupţi şi rana de la tâmplă ar fi putut fi şi rezultatul unei bătăi cu alţi băieţi – ţinând cont de experienţele lui nefericite din şcoala primară se prea poate ca unii elevi să fi avut aceeaşi atitudine răuvoitoare faţă de el şi la Colegio Nacional, ceea ce poate explica implicarea poliţiei şi refuzul lui de a vorbi despre această perioadă din viaţa lui de elev.

Accidentul lui Georgie (sau un al doilea episod în care a fost maltratat, dacă s-a întâmplat cu adevărat aşa ceva) a adus în discuţie o problemă la care doctorul Borges pare să fi cugetat de ceva vreme.

Borges père traversa o perioadă tulbure. În martie 1913, chiar în luna în care Georgie începuse să meargă la Colegio Nacional, a publicat trei sonete în onorabilul jurnal literar Nosotros92. Sub titlul comun Momentos (Momente), aceste poezii abordează progresiv tema dragostei pierdute datorită trecerii timpului. Prima exprimă

suferinţa pricinuită autorului de „tăcerea neînduplecată” a iubitei lui, care rămâne „insensibilă” la rugăminţi, scriitorul meditând în 90 Vezi Vaccaro, Georgie, p. 67.

91 Vezi María Esther Vázquez, Borges: esplendor y derrota, Tusquets: Barcelona, 1996, p. 34. Şi Leonor Acevedo s-a referit la acest accident în Cahiers de L’Herne, p.

11.

92 „Momentos” în Nosotros 47, martie 1913, pp. 147–148. Retipărit în Vaccaro, Georgie, pp. 45–46.

acelaşi timp la viaţa lui privită „în dureroasa oglindă a trecutului”.

În cea de a doua, autorul deplânge faptul că „noaptea albastră, grădina tăcută”, „iasomiile mai albe decât luna” au fost spulberate de timp şi se întreabă dacă fericirea poate fi „reînviată”. Temându-se că „trecutul nu se va întoarce niciodată”, autorul încheie chinuit de îndoială: „Te-am iubit? A fost aievea sau fost-a doar un vis?” În cel de-al treilea sonet, autorul conchide că, întrucât totul este schimbător pe lumea asta, „Şi eu ar trebui să mă retrag în alte locuri”, dar întinde mâna spre iubita lui, „de dragul nopţii făr’ de flori portocalii/

şi pentru-acel sărut ce buzele nu ţi-au găsit nicicând”.

Regretul încercat de doctorul Borges la trecerea timpului poate fi explicat de faptul că se apropia de 40 de ani şi, pe măsură ce se instala vârsta de mijloc, vedea cum nu mai rămâne nimic din pasiunea pe care o împărtăşise cândva cu tânăra lui mireasă, Leonor.

Neliniştea la gândul că i se duce vremea trebuie să fi fost accentuată

şi de alţi factori. Moartea recentă a tânărului său prieten Carriego, la atât de puţin timp după ce îşi câştigase reputaţia de scriitor, probabil că îl făcuse să reflecteze la propriile aspiraţii literare neîmplinite.

Neliniştea lui era sporită şi de faptul că vederea i se deteriora rapid, rezultat al unei cataracte la ambii ochi netratate la timp. La momentul respectiv, ochii îi erau atât de slăbiţi, încât de-abia mai putea desluşi scrisul din documentele la care lucra prin tribunale.

Existau motive şi pentru deziluzia pe care o încerca faţă de situaţia politică. O lege electorală aprobată în 1912 era menită să

consolideze votul pentru coaliţia partidelor conservatoare aflate la putere, ca şi influenţa electorală a conducerii politice a oligarhiei.

Dacă un anarhist ca doctorul Borges sperase într-o schimbare radicală în Argentina datorită intensificării agitaţiei politice din primul deceniu al secolului, momentul revoluţionar părea să fi trecut acum. Reînnoita mulţumire de sine a oligarhiei îşi găsea

expresia cea mai elocventă în conferinţele despre gauchos ţinute la Teatro Odeón de Leopoldo Lugones la doar câteva luni de la moartea lui Carriego. Jorge Borges trebuie să fi reflectat la ironia faptului că Lugones îi fusese amic şi îi împărtăşise ideile anarhiste în anii de studenţie pentru ca mai târziu acelaşi personaj să devină

favoritul clasei conducătoare. Pe doctorul Borges trebuie să-l fi încercat o mare amărăciune văzând cum Lugones încearcă să-l impună pe gaucho ca simbol naţional al liberalismului aflat la putere şi să eclipseze concepţia nefericitului Carriego, mai populistă, despre gaucho ca răzvrătit social şi erou al poporului. În aceste condiţii, Argentina trebuie să fi părut un loc neprielnic străinilor şi intruşilor sociali ca Jorge Borges, care era pe jumătate englez, un

„punct nevralgic” care i-a dat mereu dureri de cap, făcându-l să

pună sub semnul întrebării relaţia lui cu ţara de baştină. Ca şi Carlos Dubois în El Caudillo, probabil că deja îl tenta gândul de a-şi părăsi ţara cu totul şi de a se stabili cu Leonor undeva în Europa, unde putea să trăiască în anonimat, cu cărţile lui, şi chiar să scrie „o carte foarte personală”, numai a lui.

În 1913 s-a hotărât să-şi ducă familia în Europa pentru o perioadă

nedefinită de timp şi poate pentru totdeauna. Probabil că luase această hotărâre nu mai târziu de noiembrie, dat fiind că planul presupunea pregătiri complexe: trebuia să obţină un concediu prelungit de la Şcoala de Limbi Moderne înainte de sfârşitul anului şcolar care era în decembrie, să facă cerere de ieşire la pensie înainte de termen de la tribunale şi să aranjeze închirierea pe termen lung a casei din Palermo.

În Eseu autobiografic, Borges a menţionat următoarele motive care au stat la baza deciziei familiei de a părăsi Argentina:

Ideea era ca eu şi sora mea să mergem la o şcoală din Geneva; aveam să locuim

cu bunica din partea mamei, care a mers cu noi şi, într-un sfârşit, a murit acolo, în timp ce părinţii mei călătoreau prin Europa. Iar tatăl meu urma să fie tratat de un celebru oftalmolog din Geneva93.

Această relatare, cred eu, rezumă retrospectiv o serie mult mai complexă de factori. Principalul motiv al călătoriei, după cum spune şi Borges, a fost să li se asigure copiilor o educaţie europeană.

Doctorul Borges avea o părere proastă despre şcolile argentiniene:

„Tata spunea mereu că istoria Argentinei luase locul catehismului, de aceea trebuia să venerăm tot ce era argentinian. Ni se preda istoria Argentinei înainte de a ni se permite să cunoaştem numeroasele ţinuturi şi veacurile care contribuiseră la naşterea ei”94.

Borges va spune că tatăl lui intenţionase ca el „să devină un cetăţean al lumii, un mare cosmopolit”, ca în cazul lui Henry şi William James, care fuseseră trimişi la şcoală în Europa „ca să rămână…

într-un fel provinciali”95. Este, totuşi, improbabil ca Geneva să fi fost prima opţiune a doctorului Borges în acest scop. În primul rând fiindcă cei doi copii nu ştiau franceza aproape deloc, în timp ce toţi membrii familiei vorbeau engleza fluent, iar copiii fuseseră instruiţi acasă, câţiva ani buni, de o guvernantă englezoaică. Oricum, doctorul Borges „era mândru de sângele lui englez” 96, mărturie stând mai ales impresionanta colecţie de cărţi englezeşti pe care o adunase de-a lungul anilor. Dacă scopul era să le ofere copiilor o educaţie aleasă, cea mai potrivită destinaţie, în opinia lui Miguel de Torre, nepotul lui Borges, ar fi fost Anglia, şi probabil Londra97.

93 „An Autobiographical Essay”, p. 214

94 Ibid., p. 212

95 Carrizo, p. 21

96 Ibid., p. 22