Duminica mergeau la curse pe hipodromul din Palermo şi apoi veneau cu toţii acasă la Borges ca să cineze şi să stea la taifas, adesea până dimineaţa. La început, Georgie nu a văzut cu ochi buni faptul că tatăl îşi aducea amicii acasă după curse, ştiind că mama nu-i simpatiza pe Macedonio Fernández şi pe Charles de „Sans Sous”, dar într-o seară de duminică atitudinea lui se va schimba dramatic 54 Milleret, p. 24

55 Carrizo, p. 182; Milleret, p. 22

56 „An Autobiographical Essay”, p. 209

când îl va auzi pe un tânăr pe nume Evaristo Carriego recitând un lung poem „într-o manieră exagerată”: „N-am înţeles nimic, dar atunci mi s-a revelat poezia fiindcă am înţeles că vorbele nu sunt doar un mijloc de comunicare, ci conţin şi un fel de magie”57. După

ce a avut această revelaţie, lui Georgie a început să-i placă să stea până târziu ca să-l asculte pe Carriego cum îşi recită poeziile – mama îşi va aminti că băiatul „stătea acolo, cu ochii larg deschişi…”58

Micul Georgie va ajunge să-l idolatrizeze pe Carriego, considerându-l chiar un al doilea tată.

Neavând nici 30 de ani, Carriego era cu mult mai tânăr decât doctorul Borges şi amicii lui. Prin 1908, căzuse sub influenţa lui Charles de Soussens care fusese impresionat de talentul lui de poet.

De fapt, Carriego era un personaj cu o reputaţie proastă, care se abandonase băuturii, drogurilor şi unei vieţi de desfrâu. Se închipuia un fel de poète maudit şi, la vremea când se alăturase grupului de prieteni ai doctorului Borges, tocmai publicase sau era pe cale să-şi publice prima carte, pe care o intitulase blasfemator, dar pe drept cuvânt, Las misas herejes (Liturghiile eretice) şi în care preamărea deliciile fructului oprit într-o manieră voit baudelaireiană.

Carriego a lucrat ca jurnalist pentru La Protesta Humana şi la alte câteva publicaţii anarhiste. Ca anarhist, a fost tentat să glorifice rebeli sociali precum gaucho Juan Moreira, un fel de Robin Hood care cutreierase, mai mult ca bandit, pampasul în secolul precedent.

De asemenea, a rămas ataşat dintr-un impuls romantic provinciei lui natale, Entre Ríos, chiar dacă familia lui se mutase în Buenos Aires când el avea doar patru ani, fiindcă fusese ultima provincie 57 Roberto Alifano, Conversaciones con Borges, Torre Agüero: Buenos Aires, 1994, pp. 34–35

58 „Propos de Mme. Leonor Acevedo de Borges”, Cahiers de L’Herne p. 10

care cedase autorităţii politice din Buenos Aires. Într-una din zile, Carriego a exclamat în maniera lui bombastică: „Iată, amândoi suntem din Entre Ríos!” La care doctorul Borges a replicat cu dezgust: „Mda, şi ca toţi cei din Entre Ríos care au putut pleca, iată-ne tot în Buenos Aires”59.

Tocmai acest idealism romantic l-a atras pe micul Georgie spre înflăcăratul Carriego, care locuia în apropiere, într-o casă modestă, cu un singur nivel, de pe calle Honduras. Şi tot prin intermediul lui Carriego băiatul îşi va face o idee despre viaţa din afara proprietăţii familiei lui. Carriego era un aficionado al culturii populare cultivate în suburbiile (arrabales) oraşului Buenos Aires. Aceste zone erau cunoscute sub numele de orillas sau „coaste” ale marii metropole şi aici ţăranii se amestecau cu masele de imigranţi din Lumea Veche.

Până la începutul secolului al XX-lea, orillas produseseră deja o cultură proprie plină de vigoare, dar practic necunoscută claselor de mijloc. Vorbirea populară se îmbogăţise cu noi cuvinte pentru a crea dialecte urbane distincte care au dat argoul lunfardo specific oraşului.

Sainetes, piese de teatru despre personaje din partea locului sau eroi legendari precum gaucho Juan Moreiro se jucau în corturi la târgurile ţinute într-un cartier sau altul. Cântece şi povestiri populare proslăveau isprăvile unor cuţitari ca Juan Muraña, cel mai de temut cuchillero din Palermo. Şi apoi, desigur, mai era şi tangoul.

Muzica preferată de gauchos continua să prospere în orillas, dar, cu timpul, genuri neaoşe ca milonga au început să interacţioneze cu stiluri cultivate de imigranţi pentru ca, până la începutul anilor 1890, tangoul primitiv să se nască deja în bordelurile şi sălile de dans improvizate din orillas. Versurile lui erau pigmentate cu aluzii la cele mai ordinare practici sexuale, în timp ce dansul părea să imite însăşi 59 Alifano, Conversaciones, p. 32

copulaţia. Nicio femeie respectabilă, indiferent de clasa din care făcea parte, nu-şi permitea să aibă de-a face cu tangoul, căci aceasta era muzica prostituatelor şi a clienţilor lor, şi nu era deloc ieşit din comun ca doi bărbaţi să danseze împreună în timp ce îşi aşteptau rândul la bordel sau în faţa tavernelor de la colţul străzii, cunoscute drept esquinas şi care erau tipice pentru arrabales.

Încă de mic copil Carriego fusese fascinat de cuchilleros din Palermo care erau angajaţi de şefii de partide fie ca gărzi de corp, fie ca să-i forţeze pe alegători să le dea votul. Cel mai pitoresc dintre aceşti indivizi era compadrito, un gaucho ajuns şmecher de oraş, pus la patru ace, cu o slăbiciune pentru costume elegante şi bijuterii scumpe, şi care vorbea pe un ton efeminat şi zeflemitor, în deplină

contradicţie cu ferocitatea manifestată atunci când îşi ieşea din fire.

Carriego nu împlinise 15 ani când l-a căutat pe Don Nicolás Paredes, naşul lumii interlope din Palermo. Potrivit lui Borges, şi-a făcut loc

„printre gangsterii cu joben care serveau drept gardă pretoriană pe lângă caudillo” şi i s-a prezentat lui Paredes care i-a urat bun venit şi mai târziu „l-a iubit şi l-a îngrijit ca pe propriul fiu”; aşa a ajuns Carriego să aibă de a face „cu compadritos şi cu delincvenţi de tot felul, vorbindu-le în cel mai apropiat mod cu putinţă”60.

Pentru Georgie, lumea descrisă de Carriego avea aura fructului oprit. Una dintre cărţile lui preferate era romanul Juan Moreira de Eduardo Gutiérrez, care relata aventurile banditului gaucho cu acelaşi nume şi care îl pomenea şi pe bunicul lui, colonelul Borges, spaima tuturor gauchos şi a indienilor. Dar, aşa cum Borges îi va spune Victoriei Ocampo, „aş fi preferat să fiu nepotul lui Moreira, şi nu al lui Borges”61. Băiatul s-a apucat să citească Gaucho Martín Fierro 60 Ibid., p. 33

61 Ocampo, Diálogo, p. 50

pe ascuns şi să devoreze poezia de stânga, a devenit un aficionado al tangoului şi al milonga, pe care vărul tatălui său, Álvaro Melián Lafinur, le cânta la chitară duminica seara după curse şi a aflat cam totul despre compadritos din Palermo, descoperind că până şi domnişoara Tink, îndrăgita lui guvernantă, avea un văr recunoscut drept scandalagiu sub numele de Juan Tink, el inglés.

„Cultul vitejiei” propovăduit de Carriego, interesul lui faţă de isprăvile acelor compraditos şi gauchos îi evocau lui Georgie o lume la fel de captivantă ca şi cea din cărţile de aventuri găsite în biblioteca tatălui său, mai puţin faptul că şi-o putea imagina de jur-împrejurul lui, dincolo de zidurile grădinii. Şi atunci când i se permitea să se aventureze dincolo de bibliotecă, mai ales în vacanţele pe care familia lui şi le petrecerea pe moşia verilor din Uruguay, Georgie pornea în căutarea adevăraţilor gauchos. A văzut pentru prima oară

câţiva în timp ce stătea la vila de vară a familiei Haedo, în Paso del Molino. Până atunci nu-i văzuse decât în fotografii, „dar am fost profund impresionat când am întâlnit gauchos adevăraţi” 62 . A încercat să călărească la estancia unchiului său, lângă Fray Bentos, şi o dată chiar a fost lăsat să meargă pe cal împreună cu câţiva gauchos în timp ce aceştia îşi adunau cireada lângă un râu63. Susţinea că a devenit un „călăreţ bunicel”, dar recunoştea că mai şi căzuse de pe cal, ceea ce era de aşteptat de la un băiat atât de puţin înzestrat fizic64.

Prin urmare, Carriego a fost cel prin care Georgie a aflat prima dată despre folclorul din orillas, dar, inutil să mai spunem, entuziasmul manifestat de băiat faţă de oamenii obişnuiţi nu era 62 Carrizo, p. 152

63 „An Autobiographical Essay”, p. 213

64 Sorrentino, p. 33

deloc împărtăşit de mama lui. Aristocrata Leonor Acevedo nu avea timp de gauchos şi compraditos, ca să nu mai vorbim de tangou, care avea conotaţii atât de neplăcute. Mama lui Georgie nu era impresionată nici de talentul poetic al lui Carriego, chiar dacă

tânărul bard atât de plin de efuziune fusese îndeajuns de galant încât să-i dedice poemul Vulgar Sinfonía („Simfonie populară”), lăudând în dedicaţia lui versificată aspiraţiile literare ale fiului ei, „care deja simte pe frunte/ primele urme ale coroanei de lauri” 65 . Dar dezaprobarea mamei nu făcea decât să sporească şi mai mult admiraţia lui Georgie faţă de Carriego fiindcă el era cel care îi oferea ceea ce aşteptase de la tatăl lui: mijloacele prin care să-şi învingă

neputinţa de a răspunde măreţelor aşteptări ale mamei. Carriego valida ceea ce s-ar putea numi logica emoţională a imaginaţiei lui Borges: tot ceea ce îi era interzis de mamă – tigri, gauchos, compadritos – era cu atât mai plin de vitalitate; şi tot ceea ce recomanda ea – spada onoarei – era apăsător şi „ireal”. Urmând această logică, revolta împotriva mamei îi deschidea drumul spre independenţă şi împlinire.

A sosit în sfârşit şi timpul ca doctorul Borges să-l trimită pe Georgie la şcoală. Borges va vorbi mereu în termeni evazivi despre anii de şcoală: va susţine că a fost trimis la şcoală când avea nouă ani, ceea ce plasează momentul în martie 1909 66 . De fapt, singura însemnare care atestă frecventarea şcolii primare de către Borges arată că acesta a fost înscris la şcoala locală de pe calle Thames nr.

2321 din Palermo, pe 2 martie 191167. Cam atunci a fost trimisă la 65 Alifano, Conversaciones, p. 34

66 „An Autobiographical Essay”, pp. 211–212

67 Vaccaro, Georgie, p. 63, nota de subsol

şcoală şi Norah Borges care „tocmai împlinise vârsta de zece ani”68.

Dacă Georgie ar fi început şcoala în 1909, pare imposibil ca Norah, care împlinise şi ea vârsta pentru a fi dată la şcoală, să fi învăţat acasă împreună cu domnişoara Tink încă doi ani. De aceea este aproape sigur că Borges a fost trimis la şcoală de abia în martie 1911, când avea 11 ani şi jumătate. Mai întâi a fost înscris în clasa a V-a, dar, după câteva zile, a fost transferat în clasa a IV-a69, ceea ce sugerează că direcţiunea şcolii îi descoperise lacune în pregătire, datorate, fără îndoială, faptului că fusese ţinut acasă atâta timp.

Au fost 45 de elevi în clasa a IV-a din anul acela, majoritatea băieţi proveniţi din familiile nevoiaşe ale acelui cartier mărginaş. Georgie era, desigur, una dintre puţinele excepţii, de aceea mama lui, conştientă cât de deosebit era fiul ei de restul turmei, a vrut să se asigure că toată lumea va recunoaşte acest lucru imediat şi l-a trimis pe Georgie la şcoală în costum şi cu cravată. Nu-i de mirare că acest băiat foarte sfios, care se bâlbâia şi care purta ochelari cu lentile groase şi „guler şi cravată Eton”, cum se va descrie el mai târziu, se simţea intimidat de ceilalţi băieţi70. Cum era de aşteptat, Georgie s-a confruntat cu realitatea nemiloasă din afara bibliotecii tatălui. Mai era un singur băiat în clasa a IV-a care provenea din aceeaşi categorie socială ca şi Georgie, Roberto Godel, iar ceilalţi băieţi, după

cum îşi amintea Borges, „nu-i iertau deloc” pe cei doi intruşi71, făcându-i să plătească „un preţ destul de piperat” pentru pretinsa lor superioritate 72 . Georgie şi Roberto erau mereu „luaţi în râs şi 68 Ibid., p. 56

69 Ibid., p. 64

70 „An Autobiographical Essay”, p. 212

71 Alifano, Biografía verbal, p. 26

72 Vaccaro, Georgie, p. 64

bătuţi” 73 , Georgie făcând cunoştinţă cu „primele noţiuni de lunfardo”, argoul plebeu, şi cu „10–15 sinonime obscene” pe care „nu le auzise niciodată acasă”74.

Cu toate acestea, Georgie a reuşit să promoveze clasa a IV-a şi, la începutul următorului an şcolar, în martie 1912, a fost înscris în clasa a V-a B, în vreme ce Roberto Godel, singurul lui prieten, a fost trimis de părinţi la altă şcoală, lăsându-l pe Georgie să-i înfrunte pe ceilalţi băieţi de unul singur75. Iar băieţii nu i-au dat nicio clipă de răgaz; Georgie s-a „bătut de câteva ori”, dar „numai din laşitate, fiind forţat de ceilalţi băieţi”76. La câteva săptămâni de la începerea anului şcolar probabil că a fost implicat într-un incident violent, acesta fiind motivul de inspiraţie, cred, al povestirii Făuritorul (El hacedor):

…Îl umilise pe băiat şi el venise alergând la tatăl său şi-i povestise cele întâmplate. Acesta îl lăsase să vorbească, de parcă n-ar fi auzit sau n-ar fi înţeles, şi desprinsese din perete un pumnal de bronz, frumos şi încărcat de tărie, la care deseori băiatul râvnise pe furiş. Acum îl avea în propriile mâini şi uimirea de a-l stăpâni ştersese umilinţa îndurată, dar glasul tatălui rosti: „Să ştie oricine că tu eşti un bărbat”, iar în glas răsuna o poruncă77xi.

Această relatare pare a fi o amintire din copilăria lui Borges: este descrisă ca o „amintire pierdută care strălucea ca o monedă în ploaie”.

Tatăl lui transformase lupta cu taurul într-o probă a onoarei bărbăteşti şi poate că de aceea, mulţi ani mai târziu, Borges a conferit 73 „An Autobiographical Essay”, p. 212

74 Carrizo, p. 256