Un poet îndrăgostit
(1921–1934)
CAPITOLUL 6
Buenos Aires
(1921–1923)
După o absenţă de şapte ani, întreaga familie privea cu teamă
apropiata vizită în Argentina. După cum îi scria Borges lui Adriano del Valle cu puţin înainte de plecare, erau cu toţii nefericiţi că
părăseau Spania; lui Guillermo de Torre îi compara experienţa spaniolă cu o haină multicoloră de care îi venea greu să se despartă; într-adevăr, cât încă mai era în Majorca, îi mărturisise lui Roberto Godel că în memoria lui nu îşi găsiseră locul decât 20–30 de imagini ale oraşului Buenos Aires230.
Când în sfârşit au sosit în Buenos Aires, pe 24 martie, Georgie şi sora lui au fost dezamăgiţi de aerul modest şi provincial al oraşului natal. Întrucât casa din Palermo, ca şi celelalte proprietăţi, încă mai erau închiriate, familia Borges a stat la Hotel du Helder pe calle Esmeralda, în centrul oraşului, căutând în acelaşi timp un alt loc în care să se mute. La începutul lunii iunie, închiriase deja un apartament pe calle Bulnes nr. 2216, într-o zonă sărăcăcioasă, plină
de conventillos, care cuprindea cartierele Palermo şi Recoleta, fiind cunoscută şi ca „Tierra del Fuego”. Această regiune fusese faimoasă
cândva pentru numărul ei mare de delincvenţi şi compadritos, şi încă
mai era dominată de masiva clădire cafenie a Penitenciaría, închisoarea de stat, care se afla, înconjurată de palmieri, în ceea ce astăzi se numeşte Parque Las Heras.
230 Referirile sunt la o scrisoare către Adriano del Valle, nedatată, în Bernès II, p.
1107; la o scrisoare către Guillermo de Torre, 1921, GDT 14; şi la o scrisoare către Godel 7, nedatată.
Buenos Aires i se părea dezolant de străin lui Georgie. Tânărul îi cutreiera străzile, revăzând locurile pe care le cunoscuse pe când era copil. S-a întors la Palermo, la casa de pe calle Serrano unde stătuse închis atâţia ani, şi a fost frapat de cât de nefamiliar îi părea chiar şi acest loc – câte ceruri şi apusuri de soare, şi luni noi vor mai trece
„înainte de a mă recunoaşte casa/ şi de a fi iarăşi o obişnuinţă!”
(Întoarcerea, La vuelta) 231 xiv. Se aventura în barrios pe care nu avusese niciodată ocazia să le vadă în copilărie: preumblările prin partea de sud, mondenă cândva, dar căzută în paragină acum, lăsa „un gust amar în sufletul meu” (Sudul, El Sur); un poem ultraist bogat în imagini despre docuri descrie „previzibilul miracol” al zorilor „care cad din cer” şi „se rostogolesc din suflet în suflet” (Zori ofiliţi, Alba desdibujada); o suburbie apare „ca o via crucis nemişcată de străzi aflate-n suferinţă” (Suburbie, Arrabal).
În timp ce colinda ca un străin străzile oraşului natal, „deprimat de insolenţa luminilor false”, gândurile lui se întorceau la iubită, a cărei amintire era „ca un tăciune viu/ căruia nu-i dau drumul niciodată/ chiar dacă-mi arde mâinile” (Oraş, Ciudad). Acea amintire ar fi putut fi despre fosta lui iubită, Emilie, din Geneva, sau poate despre o altă fată de care se îndrăgostise în Spania, dar cu siguranţă
nu exista niciuna în Buenos Aires căci, pe 21 iunie, Noaptea Sf. Ioan, când în mod tradiţional focurile în aer liber cheamă dragostea alungând întunericul, Georgie îşi descrie „singurătatea spunând toată noaptea/ rugăciunile stelelor împrăştiate” (La Noche de San Juan). Nici prieteni nu avea şi îi ducea dorul lui Jacobo Sureda.
Într-una din scrisori îi trimitea „milioane de calorii din dinamul 231 Dacă nu se dau alte detalii, poemele citate în acest capitol au fost incluse în prima ediţie a volumului Fervor de Buenos Aires, 1923. Titlurile vor fi specificate în textul principal.
inimii mele”, cum se exprima el, doar pe jumătate în glumă, fiindcă
semna acele prime scrisori către Sureda cu cuvinte pline de afecţiune
– „Fratele tău te îmbrăţişează cu mult drag” sau „Te îmbrăţişez cu inima deschisă” – şi îşi implora prietenul spaniol să-i răspundă
imediat: „Nu mă abandona în acest exil al meu, care este năpădit de arivişti, de tineri corecţi cărora le lipseşte înzestrarea ta mentală, şi de tinere decorative”232.
Familia Borges revenise în Argentina într-un moment de agitaţie şi nesiguranţă politică. O schimbare fundamentală avusese loc în anii pe care îi petrecuse în Europa: în 1916, radicalii în sfârşit ajunseseră la putere sub conducerea veteranului Hipólito Irigoyen.
După această mare victorie, Irigoyen a încercat să răspundă
exploziei de cereri de schimbare şi reformă sporind subvenţiile acordate de stat şi creând un mare număr de locuri de muncă. Aceste înlesniri au dus la creşterea inflaţiei şi la acutizarea acţiunilor organizate de sindicatele anarhiste, care au culminat în celebra Semana Trágica din ianuarie 1919, o „săptămână tragică” a tulburărilor de stradă reprimate brutal de poliţie. Politicile expansioniste ale lui Irigoyen şi încercările lui de a naţionaliza industria petroliferă au produs panică în oligarhia estanciero, care conducea economia pentru export, de o importanţă vitală, şi a creat tensiuni chiar în cadrul Partidului Radical. Următoarele alegeri prezidenţiale erau programate în martie 1922, dar, întrucât atât de hărţuitul Irigoyen nu avea voie din punct de vedere constituţional să
candideze la un al doilea mandat consecutiv, radicalii şi-au ales candidatul în persoana lui Marcelo T. De Alvear care, latifundiar 232 Vezi următoarele scrisori către Sureda în Cartas del fervor: scrisoare din 22 iunie, 1921 (p. 200); scrisoare nedatată, aprox. 30 august 1921 (p. 205); şi scrisoare din 22
iunie 1921 (p. 200).
fiind, răspundea mult mai bine intereselor exportatorilor.
La vremea când familia Borges se întorcea în Argentina, în 1921, era evident că Irigoyen nu reuşise să zdruncine oligarhia care conducea ţara din 1880. Familii criollo modeste precum cea a lui Borges păreau să fi ratat o şansă istorică. Nu-i de mirare că Georgie a văzut în Buenos Aires un loc plin de filistini în care domnea, aşa cum îi scria lui Sureda, „o deprimantă neînţelegere şi indiferenţă faţă de tot ceea ce ţine de artă, fiindcă această haită de milionari care conduc republica acum preferă să-şi etaleze avuţia cheltuind-o mai curând pe maşini şi pe haine decât pe tablouri şi cărţi” 233. Era vechea nemulţumire a familiei – lucrurile nu mai erau ca înainte, când vechile familii criollo reprezentau inima societăţii. Georgie i se plângea lui Guillermo de Torre că încă nu se simţea acasă în Argentina lui natală, care era un loc mult mai trist decât îşi putea închipui un spaniol234.
Dincolo de dislocarea socială a familiei, Borges simţea că
argentinienii sufereau o dezrădăcinare mult mai generală. A încercat să exprime acest lucru într-un eseu despre Buenos Aires, pe care i l-a trimis lui Guillermo de Torre în iunie pentru a fi publicat într-o revistă literară spaniolă numită Cosmópolis 235 . În Buenos Aires,
„liniile orizontale le întrec pe cele verticale”: era un oraş alcătuit din case la fel de mici, „timid, dar mândru”, care „exprimă prin cărămizi şi mortar” „fatalismul” locuitorilor, un fatalism care nu era
„individualist” sau „anarhic”, precum cel al spaniolului, ci
„fatalismul copleşit de ruşine al criollo care acum încearcă să fie 233 Scrisoare către Sureda, 22 iunie 1921, în Cartas del fervor, p. 199
234 Scrisoare către Guillermo de Torre, iunie 1922; GDT 13
235 Cosmópolis 33, 4 octombrie 1921. Retipărit în Textos recobrados, 1919–1929, pp.
202–204.
occidental şi nu poate”: „Sărmanii criollos! În adâncul sufletului nostru simţim izvoarele spaniole, şi totuşi vrem să ne transformăm în yanquis, în yanquis falşi, şi să ne momim cu fleacuri precum democraţia şi votul”. Eseul se încheie cu o evocare a lui Evaristo Carriego, care a murit într-una din acele case modeste din Buenos Aires, şi îşi exprimă speranţa că, odată şi-odată, va veni ziua când
