294 Interviu cu fiica lui Concepción Guerrero, Mercedes Gini de Mills, Edinburgh, 1 aprilie 1996

295 A apărut în prima ediţie a volumului Luna de enfrente, dar a fost omis în ediţiile ulterioare.

296 Scrisoare către Guillermo de Torre, 11 august 1924; GDT 39

câţiva paşi de locuinţa lui Concepción pe calle Pampas, şi astfel vila de pe calle Tronador a redevenit un loc al fericirii tainice unde Borges se simţea susţinut în dragostea iubitei lui.

Pe lângă problema cu Concepción, Borges trebuia să facă faţă altei dezamăgiri la întoarcerea în Buenos Aires. Din întâmplare, sosise în aceeaşi lună în care Oliverio Girondo plecase în „misiunea lui intelectuală” spre alte grupuri avangardiste. Cei doi nu s-au întâlnit, dar Borges va afla curând efectele activităţii lui Girondo în lipsa lui.

Cu numai un an înainte fusese liderul incontestabil al ultraiştilor argentinieni ca să afle acum că acest embrion de avangardă ajunsese o Nouă Generaţie, asociată cu Martín Fierro, şi avea şi propria editură, care îşi însuşise numele revistei lui, Proa. Practic, Borges fusese detronat de Oliverio Girondo şi, mai rău, rivalul lui ducea avangarda într-o direcţie opusă celei în care îşi propunea Borges să

meargă – Girondo lansase o chemare energică la revoltă şi înnoire, şi stabilea relaţii internaţionale pentru avangarda argentiniană chiar în momentul în care Borges îşi reevalua ataşamentul la avangardă şi propunea întreruperea legăturilor cu Madridul pentru a dezvolta o versiune pur argentiniană a Ultrei. Pe scurt, Borges a descoperit că

disputa dintre Gómez de la Serna şi Cansinos-Asséns traversase Atlanticul, iar războiul dintre greguería şi „psalm” va trebui purtat chiar în Buenos Aires.

Borges nu a trebuit să aştepte mult ca să înceapă contraofensiva.

Chiar înainte de a se muta din Garden Hotel, Brandán Caraffa i-a propus să readucă la viaţă revista Proa. Caraffa fusese în legătură cu Ricardo Güiraldes şi un alt tânăr scriitor, Pablo Rojas Paz, ambii certaţi cu Évar Méndez de la Martín Fierro şi interesaţi de o nouă

aventură. Prima Proa fusese doar o foaie de hârtie împăturită în trei –

intenţia celor patru tineri scriitori era mai mult decât ambiţioasă: o publicaţie lunară de aproximativ 70 de pagini, tipărită pe hârtie de

calitate şi legată sub formă de carte.

Primul număr al noii Proa a apărut la trei săptămâni după ce familia Borges s-a mutat, la mijlocul lunii august, din Garden Hotel într-un apartament închiriat, şi ca semn clar al atitudinii lui Borges, de proprietar al revistei, adresa menţionată chiar sub titlu era cea a noii lui locuinţe, avenida Quintana nr. 222. Proa a avut un început promiţător: Borges îi va spune lui Guillermo de Torre, câteva luni mai târziu, că avea în jur de 200 de abonaţi, primea donaţii generoase de la doamne din înalta societate cu înclinaţii vag literare şi încasa 260 de pesos din publicitate pentru fiecare număr 297 .

Contribuţia lui la primul număr a fost aleasă cu grijă: a tradus un eseu de Herwarth Walden, editorul revistei expresioniste germane Der Sturm; a făcut o evaluare critică a evoluţiei mişcării Ultra în Argentina sub forma unei recenzii la o nouă carte semnată de tovarăşul lui ultraist de odinioară, Eduardo González Lanuza, a cărui preferinţă pentru metaforă o privea acum cu scepticism; şi, în fine, a publicat trei noi poeme sub titlul comun Psalmi, semn al influenţei constante a lui Cansinos-Asséns asupra operei lui.

Apariţia revistei Proa ameninţa să scindeze avangarda din Buenos Aires, căci noua publicaţie se născuse într-o opoziţie clară cu Martín Fierro – nu numai că poetica lui Borges era în conflict cu cea a lui Girondo; Güiraldes şi Rojas Paz veniseră la Proa tocmai fiindcă se certaseră cu Évar Méndez. Mai mult de atât, Borges a omis să-i trimită lui Méndez un exemplar din Proa, o lipsă de politeţe care a fost taxată imediat în Martín Fierro 298 . Dar controversa care avea toate şansele să învrăjbească cele două facţiuni era cea iscată de intenţia lui Girondo, Méndez şi Güiraldes de a-şi numi editura „Proa”, nume 297 Scrisoare către Guillermo de Torre, 26 octombrie 1924; GDT 40

298 Martín Fierro, august-septembrie 1924, p. 63

pentru care Borges şi González Lanuza deţineau copyright-ul.

Evident că Editorial Proa nu putea porni până când nu se rezolva această chestiune spinoasă.

Disensiunile care apăreau în cadrul Noii Generaţii erau un motiv de îngrijorare pentru Ricardo Güiraldes care se temea că vor slăbi mişcarea modernistă din Argentina. Îngrijorarea lui s-a dovedit justificată fiindcă, în octombrie, expoziţia unui pictor de inspiraţie cubistă, Emilio Pettoruti, deschisă la Galeria Whitcomb, a iscat un adevărat scandal – opera lui a fost luată în răspăr şi criticată de presă, iar adversarii artei noi chiar au demonstrat în faţa galeriei.

Evenimentele de la Whitcomb i-au convins pe cârcotaşii membri ai Noii Generaţii de nevoia de a consolida Frente Único şi de a-l transforma într-un bastion în calea forţelor reacţionare. Până la urmă

s-a ajuns la un compromis în privinţa Editurii Proa – Évar Méndez a fost de acord ca prima carte pe care o va tipări să fie o culegere de eseuri de Borges şi să-i publice, tot lui Borges, cea de a doua culegere de poeme, Luna de pe cer (Luna de enfrente) în anul următor. Ironia a făcut ca Editorial Proa să fie mereu interfaţa în relaţiile adesea conflictuale dintre cele două aripi ale avangardei din Buenos Aires, căci Borges va rămâne rezervat în privinţa grupului Frente Único şi, chiar dacă va colabora la Martín Fierro, o va face doar cu texte minore care nu se vor alinia viziunii generale îmbrăţişate de martinfierrişti.

Deşi Borges era acum mai aproape de a-şi recăpăta poziţia de conducător al avangardei din Buenos Aires, rămâneau de surmontat dificultăţile legate de Concepción. Într-un bilet scris probabil în luna august, i se plângea lui Norah Lange: „Îmi petrec timpul jucând solitaire cu amintirile mele din Villa Urquiza. Vineri trebuie să

vorbesc cu Concepción despre o chestiune serioasă şi nefericită”299.

Este imposibil de spus care era această chestiune. Adevărul e că cei doi se aflau într-un impas: pe de o parte dragostea lui Concepción îi insufla lui Borges încrederea de care avea nevoie ca să scrie; pe de altă parte Borges trebuia să se revolte împotriva mamei şi să-l sfideze pe tatăl fetei dacă voia ca relaţia să evolueze. E clar că

neputinţa lui de a-şi înfrunta mama cu un an în urmă nu prevestea nimic bun, prin urmare, Borges se confrunta cu perspectiva de a renunţa la Concepción, situaţie în care avea să-şi piardă chiar sursa de inspiraţie.

Pesimismul şi lipsa de încredere în sine sunt evidente într-un eseu intitulat Protestul fiecărui criollo (Queja de todo criollo), unde încerca să

găsească o soluţie controversei legate de identitatea criollo.

Caracterul criollo prinsese contur în primii ani ai republicii, progresul economic însă provocase „tragedia criollo”: apariţia căilor ferate, înlocuirea creşterii animalelor cu agricultura „aducătoare de profit”, „împrejmuirea” pampasului cu sârmă ghimpată, supunerea gauchos contribuiseră toate la a-l transforma pe criollo într-un străin în ţara lui natală, iar Buenos Aires-ul într-un Babel veritabil; dar criollos trebuiau să înveţe „să moară cu demnitate”, să moară fără să

se plângă prea mult, să moară „cu un cântec” pe buze300.

Desigur, aceasta era o viziune îngustă a istoriei Argentinei şi chiar Borges va scrie un cântec de lebădă pentru criollos, un poem pe care l-a caracterizat drept „cântecul de final al unui criollo” şi căruia i-a dat titlul Dulcía linquimus arva, un citat din primele versuri ale Bucolicelor lui Vergilius, în care poetul latin regretă că şi-a părăsit 299 Bilet nedatat către Norah Lange, scris cu puţin înainte de 11 august 1924.

Consultat prin bunăvoinţa Susanei Lange, Buenos Aires.

300 „Queja de todo criollo”, Inquisiciones, pp. 139–146 (pp. 145–146)

ţinuturile ancestrale, „câmpurile dulci”, pentru a merge la Roma301.

Din nou Borges îi preamărea pe întemeietorii naţiunii, „soldaţii şi fermierii” care „făcuseră ca pampasul „să se supună dorinţei lor precum femeia”. Nu ştia nimic despre „acele zile nobile şi strălucite”; era „un om al oraşului, al cartierului, al străzii”, a cărui tristeţe se regăsea în tânguirea tramvaielor îndepărtate din noapte.

Era clar că poetul nu depăşise sentimentele deja exprimate în Câmpiile, cu câteva luni înainte, doar că acum Buenos Aires era prezentat ca un pustiu spiritual, un loc al înstrăinării. Impasul în care se afla relaţia cu Concepción avea drept efect stagnarea creativă, după cum scria chiar el într-un bilet trimis lui Norah Lange: „Am primit poemele tale, care sunt tristeţi preschimbate în frumuseţe, spre deosebire de alte tristeţi care, fiindcă persistă, devin obositoare, epuizante, ca ale mele”302.

Prin octombrie însă lucrurile au început să se schimbe. Borges a citit Ulise de James Joyce, care fusese publicat la Paris cu un an în urmă, şi a scris o cronică în Proa, jubilând că era, după propriile cuvinte, „primul aventurier hispanic care a descoperit cartea lui Joyce”. Joyce era un spirit înrudit cu Borges şi făcuse pentru irlandezi ceea ce Borges, până acum nu cu foarte multă claritate, se gândise să facă pentru argentinieni. Irlandezul fusese capabil să

redea specificitatea timpului şi a spaţiului, dar şi să le exprime universalitatea şi, cu toate că acoperea doar o singură zi petrecută în Dublinul contemporan, romanul oferea o varietate de episoade comparabilă cu Odiseea; mai mult de atât, impresiona bogăţia 301 Vezi epigraful la „Dulcía linquimus arva”, publicat pentru prima dată în Revista de América 4,26 iulie 1925, şi ulterior în Luna de enfrente, 1925, şi OC I, p. 68.

302 Bilet nedatat către Norah Lange, scris cu puţin înainte de 11 august 1924.

Consultat prin bunăvoinţa Susanei Lange, Buenos Aires.

lexicală, procedeele retorice şi multitudinea de stiluri, iar

„irlandismul” lui Joyce justifica, într-un fel, dorinţa lui Borges de a crea o literatură criollo, căci irlandezii „sunt celebri pentru agitaţia pe care o fac împotriva literaturii Angliei”, poetul dând de înţeles că

relaţia dintre ei şi „detestaţii lor maeştri” este asemănătoare cu cea dintre argentinieni şi spanioli303.

Influenţa lui Joyce asupra gândirii lui era deja evidentă în eseul Dincolo de imagini (Después de la imágenes), unde scriitorul îşi reitera convingerea că avangarda spaniolă şi cea argentiniană erau prea limitate de obsesia lor faţă de metaforă. Borges susţinea că poetul trebuie să facă mai mult decât să creeze metafore, trebuie să

„imagineze oraşe şi spaţii dintr-o realitate unificată”; oraşul pe care îl avea în vedere era Buenos Aires, care încă nu fusese imortalizat în poezie: „În Buenos Aires încă nu s-a întâmplat nimic, iar măreţia lui nu este acreditată de niciun simbol, de nicio poveste extraordinară, de nici măcar un destin individual comparabil cu Martín Fierro”304 .

Şi totuşi, ca să faci pentru Buenos Aires ce făcuse Joyce pentru Dublin era nevoie de o interpretare imaginativă a lumii omogenă

din toate punctele de vedere. Aceasta era una dintre ideile care îl preocupau pe Borges în ultimele luni ale anului 1924. O găsim într-un eseu despre poetul baroc Francisco de Quevedo, ale cărui opinii le admirase cândva, dar pe care acum le găsea inferioare celor exprimate de Cervantes: „În locul viziunii atotcuprinzătoare pe care Cervantes o creează prin dezvoltarea amplă a unei idei, Quevedo multiplică intuiţiile printr-un soi de canonadă a unor priviri 303 „El Ulises de Joyce”, Proa 6, ianuarie 1925, şi Inquisiciones, pp. 23–28 (pp. 23 şi 24)

304 „Después de la imágenes”, Proa 5, decembrie 1924, şi Inquisiciones, pp. 29–32 (p.

31)

fugare”305. Ideea a reapărut într-o recenzie a memoriilor lui Ramón Gómez de la Serna în care Borges observa că „entuziasmul omnivor”