Până la sfârşitul anului 1921, tânărul îşi va petrece timpul jonglând cu gândurile sumbre ale nonexistenţei lui ca individ şi încercând să
dea glas fanteziilor idealiste în poemele pe care le concepea. În Plimbare (Caminata) scria: „Sunt singurul spectator al acestei străzi; /
de-aş înceta s-o privesc, aş muri”xv, un gând pe care îl va extinde în Revărsat de zori (Amanecer) unde, pornind de la „cumplita ipoteză/ de Schopenhauer şi Berkeley avansată”, îşi imaginează că zorii zilei reprezintă momentul în care „i-ar fi uşor lui Dumnezeu/ să-şi năruie cu totul lucrarea”xvi.
Până în luna noiembrie, filosofia începuse deja să-i eclipseze interesul faţă de poezie, căci teoria lui Macedonio despre noneu submina poetica ultraistă a lui Georgie, bazată pe un individualism extrem în care fiecare poet trebuie să se străduiască să devină
absolut diferit de toţi ceilalţi. Într-o scrisoare către Sureda, Borges expedia poezia ca pe „ceva limitat, închistat – un simplu accident al literaturii” şi îşi rezuma „poziţia ideologică” astfel: „Eul nu există, viaţa este un talmeş-balmeş de momente incomplete, Arta (hai să o scriem cu literă mare, sărmana) trebuie să fie fără egal şi să aibă
propria viaţă, elementul autobiografic trebuie înecat pentru mai marea fericire a individului şi a celorlalţi etc…”; confuzia lui este evi dentă în propunerea pe care i-o făcea lui Sureda de a colabora în cursul anului următor, în Spania, la o carte despre „un nihilism vesel şi definitiv, în care să găseşti tot felul de lucruri – metafizică, ultraism, greguerías şi, la sfârşit, o dezminţire a cărţii, planul şi
egoismele ei”240.
Spre sfârşitul anului, interesul lui Georgie faţă de poezie aproape că se evaporase şi, în următoarele luni, va scrie trei eseuri pe subiecte metafizice inspirate de discuţiile cu Macedonio. Destul de rebarbative ca ton şi stil, aceste texte nu au o importanţă prea mare, cu excepţia faptului că arată cum acest tânăr obsedat de propria persoană a descoperit în câteva principii de bază ale idealismului mijlocul de a-şi exprima interiorizarea din ce în ce mai acută. În Neantul personalităţii (La nadería de la personalidad), cuvintele „Eul nu există” reprezintă laitmotivul pe care se sprijină argumentaţia lui241.
În ianuarie 1922, aflat în vacanţă cu familia în Patagonia, şi-a petrecut lungile ore în acel ţinut sălbatic presărat de dealuri golaşe şi răvăşit de vânturi scriind un alt eseu căruia i-a dat un titlu stângaci –
Cerul albastru este cer şi este albastru (El cielo azul, es cielo y es azul), în care susţinea că nu există „lucruri în sine” şi nici esenţe, dat fiind că
„realitatea”, în cuvintele lui Macedonio, „funcţionează ca într-un mister deschis”242. Mai târziu a scris Fondul problemei la Berkeley (La encrucijada de Berkeley), în care considera că în conştiinţă nu există
nimic care să garanteze un sens durabil al identităţii personale – nici Dumnezeu, nici „Reprezentarea” lui Schopenhauer, şi nici „Energia materialiştilor”243. Prin urmare, nici sinele, şi nici realitatea nu au
„esenţă”. Acesta este, desigur, un raţionament marca Macedonio; la fel este şi figura narcisistă pe care o foloseşte autorul pentru a descrie 240 Scrisoare către Sureda, 24 noiembrie 1921, în Cartas del fervor, p. 208
241 „La nadería de la personalidad”, publicat pentru prima dată în Proa (primera época), 1 august 1922 şi ulterior în Inquisiciones, pp. 93–104.
242 „El cielo azul, es cielo y es azul”, Cosmópolis 44, august 1922. Retipărit în Textos recobrados, 1919–1929, pp. 154–158.
243 „La encrucijada de Berkeley”, publicat prima dată în Nosotros 43, 1923, şi în Inquisiciones, p. 117–127.
relaţia sinelui cu lumea: „Realitatea este ca o imagine a noastră care apare în fiecare oglindă, un simulacru care există datorită nouă, care ne însoţeşte, gesticulează şi dispare, dar care niciodată nu ezită să
apară de îndată ce avem nevoie de ea”.
Chiar dacă Borges se arăta mai interesat de filosofie decât de poezie, era atât de plictisit de viaţă încât, prin octombrie 1921, s-a hotărât să întemeieze o filială a mişcării Ultra în Buenos Aires, la fel cum făcuse şi în Majorca. Primul lui recrut a fost, probabil, vărul lui, Guillermo Juan Borges, fiul unchiului Frank, un tânăr extrem de sensibil, căruia i se spunea „Willie” în familie. Willie era student la Colegiul Naval din Buenos Aires şi locuia cu mătuşa lui văduvă, Berta Erfjord de Lange, şi cu cei şase copii ai ei – cinci fete şi un băiat
– în casa lor încăpătoare din Villa Mazzini, un cartier situat între Buenos Aires şi ceea ce pe atunci era oraşul Belgrano, la câţiva kilometri spre nord-vest. Familia Borges era înrudită prin alianţă cu familia Lange, prin mama lui Willie, Estela Erfjord, care era sora Bertei. Atât familia Erfjord, cât şi familia Lange, fiind de origine norvegiană, atrăgeau atenţia prin înfăţişarea lor scandinavă.
Datorită trăsăturilor lor nordice şi a concepţiei despre viaţă relativ moderne, cele cinci surori Lange, deşi născute în Argentina, rămâneau nişte apariţii exotice, fiind considerate prea „liberale” de către doamnele mai puritane din Buenos Aires.
Într-adevăr, lui Leonor Acevedo nu-i surâdea deloc ca fiica ei, Norah, sau chiar Georgie, să petreacă prea mult timp în compania familiei Lange, dar, întrucât Berta Erfjord era sora soţiei lui Frank Borges, nu le putea interzice să-şi vadă „verişoarele” şi, oricum, soţul ei era un musafir constant în casa cumnatei. De fapt, doctorul Borges a fost cel care a descoperit talentul poetic al tinerei Norah Lange. Deşi fata începuse să scrie poezii încă de mică, nu îndrăznea să-şi arate opera nimănui, până când „unchiul” ei, Jorge Guillermo
Borges, a îndemnat-o să scrie o glosă pe marginea cuvintelor „încă
nu e vremea”; Norah s-a descurcat excelent şi i-a oferit în scurt timp poezia propusă. Aşa a îndeplinit Norah Lange, care avea doar 16 ani pe atunci, condiţiile de intrare în grupul Ultra pe care tânărul Georgie îl forma în Buenos Aires.
Hotărârea lui Borges de a înfiinţa o filială Ultra în Buenos Aires va revoluţiona scena literară din Argentina. Până atunci avangarda europeană nu avusese absolut niciun efect, literatura argentiniană
aflându-se încă sub influenţa modernismului, o mişcare bazată pe simbolismul şi parnasianismul francez, care fusese iniţiată de marele poet nicaraguan Rubén Darío în anii 1890 şi care cuprinsese toate ţările vorbitoare de limba spaniolă. Discipolul lui Darío în Argentina, Leopoldo Lugones, era considerat poetul reprezentativ al ţării, iar Lunario sentimental, scris în 1909, o operă modernistă târzie, se bucura de un prestigiu imens. Existaseră însă şi încercări răzleţe de depăşire a modernismului; cu deosebire cea a lui Ricardo Güiraldes, care scrisese într-un idiom mai simplu pe teme specific argentiniene, dar renunţase după ce critica tradiţională îl neglijase complet. Mai exista şi un grup marginal de tineri poeţi, conduşi de un peruvian agresiv pe nume Alberto Hidalgo şi cunoscuţi sub numele de sencillistas fiindcă erau adepţii unui limbaj mai simplu (sencillo) decât al moderniştilor. Altceva nu prea se întâmpla în Buenos Aires la vremea aceea; oraşul era ca o apă stătătoare în care atotputernicul Lugones rămânea peştele cel mare.
Borges nu avea niciun fel de contacte literare mai serioase în Argentina, de aceea problema lui era să găsească o modalitate prin care să anunţe apariţia avangardei. Curând i-a venit ideea înfiinţării unei „reviste murale”, un afiş mare pe care să apară câteva poeme ultraiste şi un manifest al principiilor estetice ale mişcării Ultra. S-a hotărât să o numească Prisma, potrivit ideii că imaginaţia poetului
trebuie să fie o „prismă activă” în timp ce prelucrează experienţa de viaţă. I-a rugat pe câţiva dintre prietenii lui – Jacobo Sureda, Adriano del Valle, Pedro Garfias, Isaac del Vando Villar şi José Rivas Panedas
– să contribuie fiecare cu câte un poem ultraist şi şi-a încurajat noii confraţi din Buenos Aires, mai precis pe vărul lui, Guillermo Juan, şi pe Eduardo Gonzáles Lanuza, să scrie şi ei ceva. Pe lângă aceste scurte poeme, apărea şi o gravură în lemn de Norah Borges – un fel de colaj geometric stilizat al caracteristicilor arhitecturii din Buenos Aires –, iar sub ea venea o „Proclama” scrisă numai de Borges, dar care era semnată şi de Guillermo de Torre, Guillermo Juan (Borges) şi Eduardo González Lanuza. Cea mai mare parte a acestei
„Proclama” era o tiradă împotriva retoricii răsuflate şi a „inimilor uscate” ale adepţilor lui Rubén Darío şi se încheia cu afirmaţia conform căreia ultraiştii voiau să „învingă paralizia artei”
dezvăluind „faţetele nebănuite ale lumii” prin metaforă, „elementul primordial” al poeziei: „Fiecare vers al poemelor noastre are propria viaţă şi reprezintă o viziune nemaiîntâlnită până acum. Ultraismul tinde astfel spre crearea unei mitologii variabile şi emoţionale”244.
Aşa se face că, în noaptea de 25 noiembrie 1921, când Borges şi cei patru prieteni ai lui au ieşit cu pensule şi găleţi cu clei ca să lipească
Prisma pe pereţii oraşului Buenos Aires, s-a născut avangarda argentiniană (deşi cinci dintre cei opt poeţi prezentaţi în revistă se întâmplau să fie spanioli). Timp de două nopţi au lipit vreo mie de afişe pe avenida Santa Fe şi în împrejurimi. Dar această ciudată
„revistă murală” a fost întâmpinată cu o indiferenţă crasă de către cetăţenii clasei de mijloc din Barrio Norte, iar filiala argentiniană a mişcării Ultra ar fi putut muri subit dacă unul dintre afişe nu i-ar fi atras privirea lui Alfredo Bianchi, redactor la prestigiosul jurnal 244 „Proclama”, retipărită în Textos recobrados, 1919–1929, pp. 122–124.
literar Nosotros, care a luat legătura cu Borges şi l-a invitat să scrie un articol în care să le explice cititorilor ce este ultraismul. În acest articol, care a apărut în Nosotros în decembrie 1921, Borges a oferit propria versiune expresionistă despre obiectivele mişcării Ultra, la care a adăugat un element nou: în „Proclama” pe care o scrisese pentru Prisma se referise la „superstiţia sinelui”; acum dezvolta acest concept explicând că este „o eroare psihologică” să crezi că poetul trebuie să-şi exprime „personalitatea”, fiindcă „eul” poetului cuprinde „pluralitatea tuturor stărilor conştiinţei” şi este „inutil” să
încerci să „exprimi în cuvinte un sine vagabond care se transformă
în fiecare clipă”; ultraismul voia să schimbe „realitatea palpabilă a lumii într-o realitate interioară şi emoţională” 245 . Versiunea expresionistă a mişcării Ultra dădea semne că se subordonează
teoriei lui Macedonio despre nulitatea sinelui, dar această influenţă
nu va dura prea mult, după cum vom vedea mai încolo.
După un început modest, revista murală Prisma s-a bucurat de o mare atenţie – noi prieteni, scrisori, multe colaborări nesolicitate şi multe atacuri din partea unor jurnalişti care nu înţelegeau ce se întâmplă, îl informa Borges pe Guillermo de Torre 246 . Acum scriitorul se putea baza pe şapte-opt membri ai grupului Ultra, de aceea îşi pusese în gând să scoată un nou număr al Prismei la sfârşitul lunii ianuarie. Dar, în decembrie, acest al doilea număr a fost amânat fiindcă Georgie trebuia să-şi însoţească familia într-o vizită în Patagonia, la unchiul Frank, care era comandantul bazei navale de la Comodoro Rivadavia, în Chubut. La întoarcere, o lună
