Restul numărului conţinea poeme ale unor ultraişti din Buenos Aires
– González Lanuza, vărul Willie, Norah Lange şi Roberto Ortelli – şi 255 Scrisoare către Sureda, 26 mai 1922, în Cartas del fervor, p. 221
ale câtorva dintre prietenii lui spanioli. În sfârşit, mai erau şi câteva texte excentrice compuse de celălalt maestru, Macedonio Fernández.
De fapt, Proa se situa undeva la mijlocul distanţei dintre avangarda din Madrid şi cea din Buenos Aires.
În tot acest timp pe Georgie l-a frământat o nouă problemă.
Părinţii lui încă mai voiau să părăsească Argentina în a doua jumătate a anului 1922 – spre sfârşitul lunii martie, tânărul îi spusese lui Sureda că vor pleca în septembrie 256 –, dar, întâlnind-o pe Concepción Guerrero, Georgie nu mai era nerăbdător să se întoarcă
în Spania. Practic din momentul în care s-a îndrăgostit de Concepción, în martie, se întreba ce va face când va sosi vremea plecării. Îşi făcea griji şi pentru că nu terminase liceul – îl întrebase pe Torre, în martie, dacă pentru admiterea la o universitate spaniolă
era valabil un baccalauréat francez sau elveţian, minţind că terminase cinci ani de liceu în Geneva257. În lipsa unei diplome i-ar fi venit şi mai greu să-şi sfideze părinţii, dacă era nevoie, şi să se însoare cu Concepción. Şi totuşi, se pare că a încercat într-un fel să repare acest lucru. S-a hotărât să devină profesor de limba engleză şi, într-o scrisoare către Sureda, din 25 iulie, spunea că învaţă, chiar dacă fără
tragere de inimă, pentru examenul de limba engleză (foarte probabil Certificatul de Competenţă Cambridge) pe care spera să-l susţină în luna aceea; în aceeaşi scrisoare mărturisea că era mai îndrăgostit ca niciodată de Concepción, dar părea să se teamă mult de viitor:
„Numai Dumnezeu ştie cum se va termina totul”258.
E foarte posibil ca neliniştea lui să fi fost accentuată şi de faptul că
256 Scrisoare către Sureda, nedatată (probabil 29 martie 1922), în Cartas del fervor, p.
215
257 Scrisoare către Guillermo de Torre, martie 1922; GDT 19
258 Scrisoare către Sureda, 25 iulie 1922, în Cartas del fervor, pp. 223 şi 224
familia încă nu se hotărâse asupra datei plecării spre Europa. În scrisorile expediate prietenilor spanioli din martie până la mijlocul lunii august 1922, plecarea lor este fixată în august, apoi amânată
pentru septembrie. Aş spune că aceste fluctuaţii se datorau divergenţelor dintre doctorul Borges şi soţia lui, Leonor: este foarte posibil ca Leonor, ca o bună criolla, să fi abandonat ideea stabilirii în Spania, în timp ce soţul ei trebuie să fi vrut să-şi reia existenţa de
„om invizibil” în Europa. Până în septembrie însă hotărârea fusese luată – aveau să rămână în Argentina. George i-a scris lui Guillermo de Torre că intenţionau să se mute înapoi, în vechea lor casă de pe calle Serrano, în Palermo, până la sfârşitul anului259.
Probabil că lui Georgie i s-a luat o piatră de pe inimă când a aflat că vor rămâne în Buenos Aires; era liber să-şi continue legătura cu Concepción şi putea să amâne ziua în care avea să-şi înfrunte părinţii pe acest subiect. Însă pentru doctorul Borges decizia trebuie să fi fost o cruntă dezamăgire fiindcă semnala eşecul tuturor planurilor pe care şi le făcuse atunci când hotărâse să-şi ducă familia în Europa, în 1914. Dorise ca ambii copii să aibă parte de o educaţie aleasă, dar nici Georgie, şi nici Norah nu terminaseră liceul; sperase să facă o carieră
de scriitor, dar romanul lui, El Caudillo, nu avusese niciun impact în Buenos Aires, primind doar una sau două cronici politicoase, şi acelea de la amici de-ai lui Georgie. Se pare şi că Leonor, revenită în mediul ei, redevenise obsedată de gloria strămoşilor ei. Din acest moment, doctorul Borges a trecut în planul doi, căci hotărârea de a rămâne în Buenos Aires provocase o schimbare decisivă în raportul de putere dintre el şi soţia lui, în favoarea lui Leonor Acevedo care, practic, preluase şefia familiei. Pasivitatea pe care Georgie o percepuse la tatăl lui încă de mic devenise o realitate palpabilă. În 259 Scrisoare către Guillermo de Torre, 20 noiembrie 1922; GDT 24
piesa lui despre Bernardo del Carpio, tânărul Georgie îşi imaginase că îşi salvează tatăl de regele cel rău care îl ţinea prizonier; salvarea tatălui de la pasivitate ar fi însemnat acum să se revolte împotriva mamei, căci ea era cea care, mai mult decât oricare altul, ţinea sus spada onoarei lăsată moştenire de strămoşii ei.
Şi totuşi, dacă exista ceva care să-l poată întări pe Borges, aceea era dragostea pe care i-o purta lui Concepción Guerrero. Cam tot acum tânărul Georgie a scris câteva poeme în care pare că îşi face curaj pentru inevitabila confruntare cu mama lui în privinţa relaţiei cu Concepción. Există două poeme, fiecare intitulat Inscripţie pe un mormânt (Inscripción sepulcral), unde se adresează vitejilor lui strămoşi, colonelul Suárez şi colonelul Borges, cu un fel de veneraţie rece – gloria lui Suárez este comparată cu o insulă înconjurată „de uitare”, iar poetul „se roagă” pios ca celălalt erou, Borges, să
primească „nemurirea”. Dar chiar dacă îi omagiază pe aceşti eroi ai familiei, este clar că scriitorul vrea să le ţină amintirea la distanţă.
Într-un alt poem numit Inscripţie pe orice mormânt (Inscripción en cualquier sepulcro), poetul condamnă încercarea de a căuta „guralive transgresiuni spre atotputernicia uitării”, comemorând pe marmură
funerară „numele, opinia, evenimentele, patria”xvii. Ideea centrală a poemului derivă din metafizica sinelui în accepţia lui Macedonio – la fel cum o persoană are aceeaşi valoare ca orice altă persoană, un mormânt merită amintit la fel ca orice alt mormânt.
Pe măsură ce dragostea lui Georgie pentru Concepción devine din ce în ce mai profundă, creşte şi ostilitatea lui faţă de mamă şi strămoşii lui. În poemul Rosas, Georgie descrie camera de zi din casa familiei, numind-o „un loc lipsit de dragoste” „al cărui orologiu auster toarnă un timp lipsit de aventuri sau de miracol”; şi îşi aduce aminte cum numele tiranului Juan Manuel de Rosas, omul care l-a dezmoştenit pe colonelul Suárez şi a provocat declinul social al
familiei, a fost pomenit în acea cameră de zi, declanşând un potop de
„amintiri şi speculaţii” pline de ură, una după alta, „la fel cum o singură lovitură este urmată de o luptă”. Cu siguranţă, acest potop de ocări venea dinspre Doña Leonor, pentru care vechiul conflict dintre civilizaţie şi barbarie încă mai constituia o preocupare vitală.
Şi totuşi, paradoxul poemului este că Rosas îi pare mai viu lui Borges decât strămoşii lui. Deodată, „imaginea tiranului” prinde viaţă prin
„milostenia urii” pe care familia lui o arată stafiei lui şi Rosas umple încăperea „ca umbra unui munte îndepărtat”.
În economia afectivă a imaginaţiei lui Borges, ura mamei lui faţă
de Rosas era atât de puternică, încât a i te opune însemna să fii plin de viaţă, iar a-i căuta aprobarea echivala într-un fel cu a te supune oprimării. Astfel, „civilizaţia” era asociată cu un conformism letal;
„barbaria” însemna pasiune, energie, împlinire. Cea mai frapantă
imagine din Rosas este descrierea „albului jalnic” al unei feţe de masă care „învăluie ca un giulgiu pasiunea înflăcărată a mahonului”
Aici culoarea roşie nu este un simplu clişeu căci roşul era culoarea partidului lui Rosas, o culoare pe care mama o interzisese în casă
fiindcă îi aducea aminte de federales, de gauchos şi, prin urmare, de infamie şi barbarie.
Din această perspectivă, dragostea lui Georgie pentru Concepción era indiscutabil de partea tiranului Rosas şi a colorados, a „roşilor”.
Dragostea lui era, într-un fel, politizată de inflexibilitatea prejudecăţilor mamei. Şi, în contrast cu obsesia mamei faţă de vitejii ei strămoşi, Georgie avea să o transforme pe Concepción într-un simbol al unei Argentine mai contemporane, mai egalitare, care să-l facă să scape de străvechea spadă a onoarei. Cel mai agresiv dintre aceste poeme este Cameră de zi, pustie (Sala vacía), unde scriitorul evocă atmosfera funebră a casei, cu mobilierul din mahon şi fotoliile vechi, cu portretele eroilor, cu medaliile şi spadele lor. Borges se
simte apăsat de dagherotipurile care „mint” în legătură cu
„apropierea” strămoşilor şi sunt la fel de „inutile” ca şi „datele aniversărilor confuze”. Chiar şi aşa, nu poate înăbuşi „vocea ştearsă, chinuită” a strămoşilor care pare să-l urmărească de-a lungul anilor.
