Simt teroarea frumuseţii: cine ar îndrăzni să mă condamne când am fost iertat de această măreaţă lună a singurătăţii mele?317

315 Scrisoare către Jacobo Sureda, 27 noiembrie 1924, în Cartas del fervor, p. 234

316 „Último sol en Villa Ortúzar” în Luna de enfrente, 1925, şi OC I, p. 69

317 „Casi Juicio Final” în Luna de enfrente, 1925, şi OC I, p. 69

Acea lună, cu siguranţă, făcea aluzie la misterioasa Norah Lange, iar frumuseţea ei, deşi încă o promisiune îndepărtată, întărea încrederea poetului în forţa imaginaţiei.

La urma urmelor, Borges căuta o ieşire din stagnarea creativă în care intrase de la întoarcerea din Europa, iar planurile lui de a crea o versiune criollo a Ultrei se aflau în mare pericol. Ajunsese într-un impas cu Concepción: fata reprezentase cândva dorinţa de revoltă

împotriva trecutului şi în favoarea realităţilor contemporane ale Argentinei, dar Borges nu reuşise să ducă la îndeplinire acea revoltă

şi, departe de a înăbuşi vocea străbunilor lui, aceasta ameninţa să o înăbuşe pe a lui. Avea nevoie de un punct de echilibru, de o sinteză, de un Aleph care să-l ajute să împace tradiţionalul cu modernul, trecutul cu prezentul, pampasul cu oraşul.

În fine, undeva către sfârşitul anului 1924 sau, poate, la începutul lui 1925, Borges s-a hotărât să pună capăt relaţiei cu Concepción. Un act teribil de trădare, fără nicio îndoială, dat fiind că sărmana fată

îndurase un an întreg absenţa lui Borges şi se şi pregătise ca, la revenirea acestuia, să-şi înfrunte tatăl de dragul lui. E de la sine înţeles că tânăra a suferit mult – după despărţirea de Borges s-a despărţit şi de prietena ei, Norah Lange, nemaivorbindu-i niciodată.

Pe de altă parte Borges credea că tocmai Norah ar putea fi sursa lui alternativă de inspiraţie, prin care să transmită mai multă energie scrierilor lui. În ianuarie 1925, Borges a publicat propria versiune a ultimei pagini din Ulise, prima traducere din James Joyce în limba spaniolă318. Pasajul reprezintă celebrul monolog în care Molly Bloom îşi aduce aminte de vremea în care era gata să se dăruiască iubitului ei. Faptul că Borges a ales unul dintre cele mai erotice episoade din 318 „La última hoja del Ulises”, Proa 6, ianuarie 1925. Retipărit în Textos recobrados, 1919–1929, pp. 201–202

tot romanul – un flux liric al conştiinţei punctat de cuvântul „da” –

sugerează că, la începutul anului 1925, scriitorul era foarte sensibil la forţa cu care Molly Bloom îşi afirma dorinţa.

La scurtă vreme după ce a abandonat-o pe Concepción, Borges a scris un eseu în care îşi exprima dorinţa de sinteză a tradiţiei şi inovaţiei. L-a numit Aventură şi ordine, fiindcă lua în discuţie celebrul poem de Guillaume Apollinaire, în care marele precursor al avangardei literare din Franţa dezaproba în parte rolul jucat de el în revolta împotriva tradiţiei şi pleda pentru o reconciliere a

„aventurii” avangardei cu „ordinea” tradiţională a literaturii319. Un obiectiv pe placul lui Borges, dar, spre deosebire de Apollinaire, scriitorul argentinian punea mai mare preţ pe „ordine” decât pe

„aventură” – puţine aventuri pot fi găsite în exerciţiul artei, susţinea el, şi asta nu în ultimul rând fiindcă aventura este „o normă a viitorului”. Şi totuşi, Borges declara că este mulţumit şi de aventură, şi de ordine, atâta vreme cât cei care le vor o fac cu „eroism”.

Destul de ciudat, Borges nu a menţionat nici măcar o dată titlul poemului lui Apollinaire în eseul lui. Poate a crezut că astfel ar dezvălui prea mult, căci poemul se numea La jolie rousse (Frumoasa roşcată), o aluzie la noua iubită a lui Apollinaire, Madeleine Kolb, fata care, spera poetul, îl va inspira să aplaneze „străvechea ceartă

dintre tradiţie şi inovaţie”:

Iată că vine vara, cumplitul anotimp,

Iar tinereţea mea e moartă ca şi primăvara

319 Titlul iniţial al eseului lui Borges a fost „Sobre un verso de Apollinaire”, Nosotros 190, martie 1925, dar a apărut ca „La Aventura y el Orden” în El tamaño de mi esperanza, Proa: Buenos Aires, 1926. Vezi El tamaño de mi esperanza, Espasa Calpe/ Seix Barral: Buenos Aires, 1993, pp. 6972. În următoarele note, paginile menţionate vor fi cele din ediţia 1993.

O, Soare, e timpul Raţiunii arzătoare

Şi eu aştept

Ca mereu s-o urmăresc întruchiparea aleasă şi dulce

Ce-o îmbracă să o iubesc şi eu singur

Ea vine şi m-atrage ca fierul un magnet

Ea are înfăţişarea fermecătoare

A unei minunate roşcatexxiii

Şi Borges trebuie să fi sperat că roşcata Norah Lange va deveni într-o zi „Raţiunea arzătoare” la care visase Apollinaire. Voia să se realizeze deplin ca poet, voia să facă pentru argentinieni ceea ce făcuse Joyce pentru irlandezi şi mai voia ca opera lui să aibă întreaga splendoare pasională a unui Walt Whitman, dar, pentru aceasta, trebuia să găsească intuiţia unificatoare, Alephul, care să dezvăluie adevărul despre sine şi legătura lui vitală cu realitatea pământului natal.

CAPITOLUL 8

Aventuri în avangardă

(1925)

Până la sfârşitul anului 1924 avangarda din Buenos Aires atrăsese deja un număr apreciabil de recruţi, majoritatea tineri de-abia trecuţi de 20 de ani, nerăbdători să se alăture cauzei artei moderne, împotriva vechilor susţinători ai tradiţiei. Condiţia acceptării în Noua Generaţie o constituia publicarea unui poem sau a unui articol fie în Martín Fierro, fie în Proa. Dintre cele două reviste, Martín Fierro era cea mai accesibilă: o publicaţie deschisă unei game largi de curente literare, atâta timp cât acestea serveau interesele avangardei.

Pe lângă eseuri despre artă şi literatură, includea o mare varietate de ştiri literare, cronici mondene şi texte satirice sau umoristice. O

rubrică mult gustată era „epitaful” burlesc în versuri care ataca scriitori mai în vârstă precum Leopoldo Lugones sau lua în zeflemea alţi martinfierristas. Proa era mai sobră, mai selectivă în acceptarea colaborărilor şi reflecta în primul rând preocupările lui Borges –

literatura şi ideile, cu o preferinţă vădită pentru poezie.

În jurul celor două reviste viaţa era destul de agitată. La început, se ţinea o tertulia la librăria lui Manuel Gleizer, care juca şi rolul de editor pentru aceşti noi poeţi. Un alt loc de întâlnire era librăria lui Samet, care ocupa un subsol pe avenida de Mayo, sub un teatru specializat în spectacole de flamenco, motiv pentru care rafturile şubrede se clătinau bine în timpul unor zapateados mai viguroase ale dansatorilor de deasupra. Alte locuri frecventate de Noua Generaţie erau confiterías precum Richmond pe calle Florida şi La Cosechera pe avenida de Mayo, ca şi mai multe restaurante ieftine de pe calle Corrientes, preferatul fiind un birt soios pe calle Cangallo căruia îi

spuneau El Puchero Misterioso („Tocana misterioasă”), fiindcă era un adevărat mister cum puteau mânca acolo o tocană, cu pâine şi vin, numai pentru 20 de cenţi. Membrii Noii Generaţii îşi petreceau nopţile prin taverne, într-un arrabal dărăpănat sau la cârciumile din centrul oraşului, iar când banii erau de ajuns mergeau la Cabaret Tabaris, unde dansau cu fetele şi beau şampanie ieftină. La ocazii mai deosebite – lansarea unei cărţi sau vizita unui oaspete din străinătate – dădeau un „banchet”, de obicei la Hotel Marconi în Plaza del Once, şi acolo de cele mai multe ori se îmbătau toţi criţă.

Într-adevăr, se punea mare preţ pe onorarea scriitorilor străini cu multă mâncare şi băutură – Marinetti, Pirandello şi Ortega y Gasset s-au numărat printre celebrităţile care au vizitat Buenos Aires-ul la mijlocul anilor 1920 – şi, după obişnuitul banchet, distinsul musafir era tratat cu o repriză de tangouri la Café Tortoni pe avenida de Mayo. Acolo l-au dus pe Luigi Pirandello, un eveniment cu atât mai memorabil cu cât Ricardo Güiraldes l-a invitat pe Carlos Gardel, un cântăreţ care încă nu devenise cunoscut în lumea întreagă, ca să-i cânte celebrului scriitor320.

Dar locul care servea drept cartier general neoficial al Noii Generaţii era Royal Keller, o cârciumă de la subsol, la întretăierea străzilor Corrientes şi Esmeralda, care după lăsarea întunericului se îngrijea de nevoile femeilor nopţii şi ale clienţilor lor solitari. Aici îşi avea sediul scandaloasa Revista Oral, invenţia poetului peruvian Alberto Hidalgo, nu de mult iniţiator al sencillismo, acum însă

convertit la avangardă. În calitate de editor, Hidalgo rezerva mai multe mese sâmbăta pentru ediţia săptămânală a revistei lui şi, la ora stabilită, se ridica în picioare şi anunţa noul număr: „ Revista Oral, 320 Alfredo Andrés, Palabras con Leopoldo Marechal, Carlos Pérez Editor: Buenos Aires, 1968, p. 24

anul unu, numărul cinci” şi, după ce îşi declama editorialul, orchestra prezentarea unor articole, poeme şi cronici de carte321.

În pofida acestui dezvoltat spirit de camaraderie, anumite disensiuni ideologice şi financiare vor duce la tensiuni şi certuri frecvente în cadrul Frente Único. Cea mai serioasă şi mai persistentă

dintre acestea s-a produs atunci când un grup de tineri scriitori s-au hotărât să scoată o revistă literară numită Extrema Izquierda (Extrema stângă) care să susţină principiile realismului socialist şi angajarea literaturii în slujba poporului. Primul număr trebuia să apară în august 1924 şi, poate ca un truc menit să atragă atenţia cititorilor, unul dintre socialişti, Roberto Mariani, a scris un articol în Martín Fierro în care îi critica pe martinfierrişti pentru „scandalosul respect”

pe care îl arătau scrierilor şi convingerilor politice ale lui Leopoldo Lugones322. Mariani punea sub semnul întrebării şi legitimitatea preluării de către revista Martín Fierro a numelui din cel mai cunoscut poem al Argentinei, Gaucho Martín Fierro, în condiţiile în care colaboratorii ei afişau „o eleganţă franţuzească” şi negau faptul că argentinienii aveau „calităţi generice sau comune”.

Scrisoarea lui Mariani îi va împărţi pe tinerii scriitori din Buenos Aires în două tabere: socialiştii se autointitulau „grupul Boedo”, după strada din cartierul muncitoresc unde îşi avea birourile Extrema Izquierda; adversarii lor au devenit cunoscuţi drept „grupul Florida” deoarece „cosmopoliţii” de la Martín Fierro se întâlneau în confitería Richmond pe calle Florida din centrul oraşului. Scriitorii Boedo îi acuzau pe cei de la Martín Fierro că îi imitau pe străini, în timp ce grupul Florida declara că socialiştii sunt de fapt şi în termeni literari de „extremă dreaptă” deoarece caută să reînvie naturalismul 321 Ibid.

322 „ Martín Fierro y yo”, Martín Fierro, 25 iulie, 1924, p. 46

lui Zola „în forma lui cea mai grosolană şi mai sordidă”323.

Disputa Boedo-Florida va face valuri multe luni, în ciuda faptului că Extrema Izquierda şi-a încetat apariţia în decembrie 1924; deşi pare neînsemnată acum, această dispută a avut importanţa ei fiindcă a reflectat criza gravă privind identitatea criollos. Mariani nu a atacat în mod gratuit atitudinea faţă de Lugones a martinfierriştilor fiindcă

Lugones fusese cel care îl preamărise pe gaucho ca pe un simbol al identităţii argentiniene şi ridicase poemul Martín Fierro la statutul de epopee criollos. De la susţinerea celebrelor prelegeri despre gauchos în 1913, Lugones se deplasase spre extrema dreaptă şi se dedicase fascismului. În 1924, îndemna forţele armate să ia puterea ca să apere ordinea stabilită şi modul tradiţional de viaţă împotriva hoardelor de imigranţi care, se temea el, aveau să distrugă Argentina.