Duşmănia dintre cele două tabere a fost amplificată de extraordinara decizie a lui Borges de a trage toate foloasele de pe urma dispariţiei de pe piaţă a revistei Martín Fierro prin publicarea scrisorii de demisie în ziarul Crítica, care a reprodus-o integral pe 25 ianuarie 1928:

409 „Jorge Luis Borges y la revolución literaria de Martín Fierro”, El Correo Literario, 1 ianuarie 1944. Citat în Rodríguez Monegal, Jorge Luis Borges: A Literary Biography, pp. 229–230.

410 Aceste acuzaţii au fost amintite într-un articol scris de fostul martinfierrist Luis Emilio Soto şi publicat în La Vida Literaria, octombrie-noiembrie 1930, sub titlul „La trahison des eleres”.

Buenos Aires, 4 ianuarie 1928

Señor Évar Méndez, director al revistei Martín Fierro. Noi, subsemnaţii, am hotărât să uităm de Martín Fierro din următoarele motive: a) Dezminţirea precaută – care nu a uitat în totalitate de serviciile pe care le aduceţi la Casa Rosada – prezentată de dumneavoastră în paginile revistei.

b) Gramofoanele, automobilele, maşinile de ras electrice, costumele de scafandru, patinele cu rotile şi toate celelalte prostii cu care vă umpleţi revista şi care ni se par la fel de retorice ca palatele de vis ale versificatorilor de modă veche.

c) Nu vrem ca opera noastră să fie supusă cenzurii şi dezminţirilor.

d) Nu înţelegem cu ce drept susţineţi că reprezentaţi revista Martín Fierro împotriva noastră, noi, care suntem adevăraţii ei reprezentanţi.

e) Activităţile noastre politice sunt oneste şi fundamentate, şi nu supuse acelei teribile manipulări pe care o trădează dezminţirea dumneavoastră.

f) Religia şi politica sunt probleme serioase, şi nu doar un pretext pentru rezolvarea unui interes meschin.

Urându-vă pe mai departe o viaţă plină de defăimări şi greşeli de tipar, vă

asigurăm din nou de despărţirea noastră definitivă şi lipsită de şovăială.

[Semnat de]: Jorge Luis Borges, Leopoldo Marechal, Francisco Luis Fernández

[ sic]

Editorii revistei Proa, care va reapărea în martie.

Scrisoarea era, desigur, un virulent atac personal la adresa lui Évar Méndez, căci Borges trebuie să fi ştiut că lui Méndez i se interzicea prin contract, ca funcţionar public, să ia parte la activităţi politice. Mai mult decât atât, Méndez lucra în biblioteca biroului particular al preşedintelui Alvear şi îl cunoştea personal pe preşedinte, prin urmare a-şi anunţa sprijinul pentru Irigoyen, marele duşman al lui Alvear, tocmai în revista pe care o edita i-ar fi periclitat cariera. De asemenea, scrisoarea respingea poetica şi stilul retoric al martinfierriştilor, după cum reiese din ironia lui Borges la adresa imagisticii banale, obsedate de maşinării, a adversarilor lui.

Iar punerea sub semnul întrebării a dreptului lui Méndez de a

reprezenta revista Martín Fierro, împreună cu afirmaţia arogantă

despre religie şi politică, dezvăluia lupta acerbă pentru putere care bulversa avangarda din Buenos Aires de la revenirea lui Borges din cea de a doua lui vizită în Europa.

De fapt, cred că Borges a provocat această ceartă ca să termine revista Martín Fierro o dată pentru totdeauna. Doar nu degeaba se prezenta, alături de cei doi prieteni ai lui, drept editor al revistei Proa, „care va reapărea în martie”. Într-adevăr, acest episod trebuie să fi fost opera lui Borges, în ultimă instanţă, ca să se răzbune pe Oliverio Girondo, care fusese stâlpul lui Martín Fierro şi dăduse o lovitură mortală revistei Proa în 1925 cu propunerea lui de fuziune.

Răzbunarea lui se datora nu numai disensiunilor pe teme literare, ci şi suferinţelor sufleteşti, căci Borges trebuie să fi forţat dispariţia revistei Martín Fierro şi de ciudă că a fost respins de Norah Lange.

Este bizar că această ceartă a izbucnit în aceeaşi lună în care Évar Méndez a publicat romanul lui Norah, Voz de la vida, la Editorial Proa; este bizar şi că dezminţirea lui Méndez a apărut în acelaşi număr al revistei Martín Fierro ca şi anunţul iminentei plecări a lui Norah în Norvegia411.

Activităţile literare şi politice ale lui Borges erau strâns legate de necazurile personale. Ca şi cum umilinţa de a fi fost respins de către Norah Lange în favoarea rivalului său Girondo şi plecarea ei la Oslo nu ar fi fost de ajuns, munca i-a fost afectată şi de vederea din ce în ce mai slabă. Suferea de miopie acută încă din copilărie, dar în ultimul an făcuse cataractă, o boală de care nu era străin nici tatăl lui şi care se pare că era ereditară. La începutul lunii martie 1928, a făcut o operaţie, prima din cele opt pe care le va suporta înainte de a orbi, 411 Martín Fierro, 31 august-15 noiembrie 1927, p. 376

peste aproximativ 25 de ani. Din nefericire, această operaţie a avut loc cu doar câteva săptămâni înainte de numirea candidatului Partidului Radical pentru alegerile prezidenţiale, pe 24 martie 1928.

Borges şi prietenii lui se hotărâseră să publice o broşură unde fiecare membru al Comitetului Tinerilor Intelectuali pentru Irigoyen să-şi expună motivele pentru care îşi sprijineau candidatul. Însă Borges era în convalescenţă după operaţia la ochi şi i-a dictat mamei lui o scrisoare ce reprezintă în mod aproape cert contribuţia lui la această

broşură. Avem aici cea mai completă descriere a opiniilor politice ale lui Borges cunoscută până acum:

Tocmai am suferit o operaţie şi, de câteva zile (zile care nu merită onoarea de a fi evocate), îmi duc viaţa în întuneric, fapt ce nu-mi permite niciun fel de elaborare retorică sau investigaţie detaliată pe hârtie.

De aceea vă scriu cu mâna altuia şi cu simplitatea născută din grabă…

Îmi vine uşor să-mi expun motivele pentru care sunt un susţinător convins al lui Irigoyen. E ca şi cum aş gândi în faţa altora ceea ce deja am gândit pentru mine.

Irigoyen reprezintă continuitatea argentiniană. El este gentlemanul porteño care a cunoscut vehemenţa acelor alsinistas [susţinătorii autonomiei Provinciei Buenos Aires] şi marea revoltă patriotică de la El Parque [Revoluţia din 1890, din care s-a născut Partidul Radical] şi care continuă să trăiască într-o casă modestă din partea de sud (un cartier care respiră patria chiar şi pentru cei care nu locuim acolo), el este omul care îşi aminteşte cel mai bine viitorul nostru cu o memorie profetică şi plină de speranţă. El este acel caudillo care a decretat, cu toată autoritatea unui caudillo, moartea necondiţionată a tuturor formelor de caudillism; el reprezintă

prezentul care, fără a uita trecutul şi descoperindu-i onoarea, se schimbă în viitor.

Încercarea lui eroică, vocaţia lui civică au fost (folosesc cuvântul intenţionat) susţinute de un comportament despre care pe drept cuvânt se poate spune că e demn de un om de geniu. Descoperirea facilă şi ereditară a politicienilor constă în următoarele: publicitate, logoree, francheţe, vorbire fără ocolişuri, provocare a compasiunii. Descoperirea lui Irigoyen este tocmai opusul inspirat al acestora şi poate fi exprimat astfel: omul sobru, prudent, omul circumspect, omul parolist, omul care îşi ţine părerile pentru sine poate fi şi popular. Această intuiţie a fost de ajuns pentru a-l face să nu se mulţumească doar cu spectacolele publice obligatorii

ale politicii. Irigoyen, acest conspirator atât de nobil în slujba Binelui, nu a simţit nevoia să ne ofere alt spectacol decât existenţa lui pătimaşă, dedicată patriei cu o fidelitate temătoare412.

Stilul plin de efuziune este similar celui din scrisorile pe care Borges avea tendinţa să le adreseze femeilor de care era îndrăgostit, iar aceasta este, într-adevăr, o scrisoare de dragoste pentru Irigoyen compusă în timp ce zăcea în pat, legat la ochi după operaţie, în culmea deprimării şi părăsit, după cum am văzut, de Norah Lange.

În acele zile negre, Borges descria Argentina ca pe o amantă

enigmatică pe care Irigoyen o slujea cu o „fidelitate temătoare”, atitudine pe care o adoptase şi el faţă de Norah, după ce tânăra îşi întorsese faţa spre Oliverio Girondo.

Starea de spirit a lui Borges nu s-a ameliorat deloc după operaţie, chiar dacă Irigoyen a fost pe drept numit candidatul Partidului Radical şi a repurtat o victorie zdrobitoare în alegerile prezidenţiale din 1 aprilie. Dimpotrivă, scriitorul a început să fie obsedat de moarte, în ajunul alegerilor, de pildă, a ieşit cu un prieten ca să

„simtă oraşul” şi, în timp ce treceau pe lângă cimitirul Chacarita, cei doi au auzit acordurile unei chitare răzbătând dintr-o filială locală a Partidului Radical; intrând acolo, au dat peste un tânăr care cânta o milonga ce includea şi versul „Viaţa nu e decât văpaia morţii”413.

Borges a fost atât de impresionat de cântec, încât l-a evocat într-un poem despre cimitirul Chacarita pe care l-a scris în acea perioadă414.

Apoi, doar o lună mai târziu, a fost zguduit de sinuciderea unui 412 Scrisoare în manuscris consultată prin bunăvoinţa lui Eduardo Alvarez Tuñón, Buenos Aires.

413 Vezi nota de final a lui Borges la secţiunea intitulată „Muertes de Buenos Aires”

în prima ediţie a volumului Cuaderno San Martín, pp. 56–57.

414 Vezi „La Chacarita” în Cuaderno San Martín, OC I, pp. 90–91.

prieten apropiat care şi-a zburat creierii în WC-ul din subsolul unui club din oraşul La Plata.

Depresia lui Borges era atât de serioasă încât scriitorul pare să fi tras prea puţine foloase de pe urma impresionantei victorii a lui Irigoyen – Comitetul Tinerilor Intelectuali s-a desfiinţat după

alegeri, iar de planul lui de a relansa Proa în martie nu s-a mai ales nimic. Motivul insuccesului său cu Proa poate să fi fost că Leopoldo Marechal şi Francisco Luis Bernárdez, cei doi asociaţi din comitetul editorial, se înscriseseră la Cursos de Cultura Católica (Cursuri de cultură catolică), un program care aduna la un loc tineri intelectuali şi preoţi pentru a studia împreună doctrinele sociale ale Bisericii.

Din întâmplare, primul număr al unei noi reviste literare numite Criterio, sponsorizate de Cursos de Cultura Católica, a fost publicat pe 8 martie a acelui an – în aceeaşi lună în care Borges sperase să

relanseze Proa –, iar prietenii lui, Marechal şi Bernárdez, urmau să

scrie pentru această nouă revistă catolică.

Borges, după câte se pare, s-a lăsat convins o vreme de Marechal şi Bernárdez, colaborând cu câteva recenzii de carte, articole şi poeme la Criterio. Probabil spera să-i influenţeze pe membrii acelor Cursos de Cultura Católica recent instituite în direcţia criollismului pro-Irigoyen, fiindcă în septembrie s-a folosit de ocazie ca să-şi descrie viziunea politică la vernisajul unei expoziţii a pictorului folclorist Pedro Figari, organizate de Cursos. În această cuvântare i-a îndemnat pe criollos să-şi uite mândria faţă de onorabila lor origine şi să devină „conspiratori” (conjurados) împreună cu imigranţii pentru a crea „un om nou” într-o Argentină ospitalieră, tolerantă, unde oameni din toată lumea să-şi poată găsi un cămin415. Aceasta a 415 „Página relativa a Figari”, Criterio 30, 27 septembrie 1928. Vezi şi Textos recobrados, 1919–1929, pp. 362–364. Vezi şi Capitolul 1.