convertit la avangardă. În calitate de editor, Hidalgo rezerva mai multe mese sâmbăta pentru ediţia săptămânală a revistei lui şi, la ora stabilită, se ridica în picioare şi anunţa noul număr: „ Revista Oral, 320 Alfredo Andrés, Palabras con Leopoldo Marechal, Carlos Pérez Editor: Buenos Aires, 1968, p. 24
anul unu, numărul cinci” şi, după ce îşi declama editorialul, orchestra prezentarea unor articole, poeme şi cronici de carte321.
În pofida acestui dezvoltat spirit de camaraderie, anumite disensiuni ideologice şi financiare vor duce la tensiuni şi certuri frecvente în cadrul Frente Único. Cea mai serioasă şi mai persistentă
dintre acestea s-a produs atunci când un grup de tineri scriitori s-au hotărât să scoată o revistă literară numită Extrema Izquierda (Extrema stângă) care să susţină principiile realismului socialist şi angajarea literaturii în slujba poporului. Primul număr trebuia să apară în august 1924 şi, poate ca un truc menit să atragă atenţia cititorilor, unul dintre socialişti, Roberto Mariani, a scris un articol în Martín Fierro în care îi critica pe martinfierrişti pentru „scandalosul respect”
pe care îl arătau scrierilor şi convingerilor politice ale lui Leopoldo Lugones322. Mariani punea sub semnul întrebării şi legitimitatea preluării de către revista Martín Fierro a numelui din cel mai cunoscut poem al Argentinei, Gaucho Martín Fierro, în condiţiile în care colaboratorii ei afişau „o eleganţă franţuzească” şi negau faptul că argentinienii aveau „calităţi generice sau comune”.
Scrisoarea lui Mariani îi va împărţi pe tinerii scriitori din Buenos Aires în două tabere: socialiştii se autointitulau „grupul Boedo”, după strada din cartierul muncitoresc unde îşi avea birourile Extrema Izquierda; adversarii lor au devenit cunoscuţi drept „grupul Florida” deoarece „cosmopoliţii” de la Martín Fierro se întâlneau în confitería Richmond pe calle Florida din centrul oraşului. Scriitorii Boedo îi acuzau pe cei de la Martín Fierro că îi imitau pe străini, în timp ce grupul Florida declara că socialiştii sunt de fapt şi în termeni literari de „extremă dreaptă” deoarece caută să reînvie naturalismul 321 Ibid.
322 „ Martín Fierro y yo”, Martín Fierro, 25 iulie, 1924, p. 46
lui Zola „în forma lui cea mai grosolană şi mai sordidă”323.
Disputa Boedo-Florida va face valuri multe luni, în ciuda faptului că Extrema Izquierda şi-a încetat apariţia în decembrie 1924; deşi pare neînsemnată acum, această dispută a avut importanţa ei fiindcă a reflectat criza gravă privind identitatea criollos. Mariani nu a atacat în mod gratuit atitudinea faţă de Lugones a martinfierriştilor fiindcă
Lugones fusese cel care îl preamărise pe gaucho ca pe un simbol al identităţii argentiniene şi ridicase poemul Martín Fierro la statutul de epopee criollos. De la susţinerea celebrelor prelegeri despre gauchos în 1913, Lugones se deplasase spre extrema dreaptă şi se dedicase fascismului. În 1924, îndemna forţele armate să ia puterea ca să apere ordinea stabilită şi modul tradiţional de viaţă împotriva hoardelor de imigranţi care, se temea el, aveau să distrugă Argentina.
În ceea ce-l priveşte pe Borges, acesta era extrem de iritat de disputa Boedo-Florida şi îi displăcea să fie asimilat, vrând-nevrând, cu „cosmopoliţii” grupului Florida. Avea prieteni buni în ambele tabere, protesta el, şi oricum toţi scriitorii tineri continuau să
fraternizeze la Royal Keller şi celelalte locuri de întâlnire; conflictul, susţinea el, fusese agravat de Mariani şi de martinfierristul Ernesto Palacio doar pentru a imita facţiunile de pe scena literară a Parisului; grupul Florida, după părerea lui, era prea elitist în ideea lui despre artă, preferând un sonet prost unei milonga bune, în timp ce grupul Boedo era prea provincial în evaluarea a tot ceea ce era argentinian şi prefera un tango mediocru unui sonet bun, chiar dacă acesta din urmă reflecta un stoicism foarte argentinian324. Întrebarea era însă –
ce înseamnă să fii argentinian? Chiar şi la Borges, simţul identităţii 323 Vezi Santiago Ganduglia, „Párrafo sobre la literatura de Boedo. Martín Fierro, 29 decembrie 1925, p. 190.
324 Vezi „La inútil discusión de Boedo y Florida”, La Prensa, 30 septembrie, 1928.
naţionale, după cum am văzut, era foarte vag, dacă nu contradictoriu, şi atâta vreme cât se considera un criollo final putea fi luat drept reacţionar, cu o atitudine nostalgică faţă de trecut, care nu era fundamental diferită de cea a lui Lugones.
Exact o astfel de neînţelegere s-a iscat în martie 1925, când Proa a fost criticată că diseminează idei fasciste de către autorul unui articol publicat în Nosotros, îngrijorat de ameninţarea pe care o reprezenta fascismul la adresa ordinii democratice în Argentina325. Borges a respins imediat această acuzaţie într-o scrisoare către editorul Nosotros, susţinând că nu a fost niciodată victima unor „lapsusuri intelectuale” precum fascismul sau imperialismul326. Convingerile lui, declara el, aveau un caracter mai local, mai specific: se simţea mai porteño decât argentinian şi îşi găsea identitatea mai mult în barrio Palermo, cartierul lui Evaristo Carriego, decât în oricare alt loc. Şi totuşi, dacă Borges se ferea să-şi afirme afilierea la naţiune dincolo de cartierul unde se născuse, o făcea fiindcă identitatea naţională nu-i oferea certitudini – pe de o parte se simţea înstrăinat de marea metropolă Buenos Aires, iar pe de altă parte era umilit de amintirea sacră a strămoşilor lui întemeietori de naţiune.
Nesiguranţa care domina vocaţia culturală şi politică a lui Borges nu a fost deloc risipită de faptul că eseul lui despre poemul lui Apollinaire, La Jolie Rousse, a fost publicat în acelaşi număr din Nosotros ca şi articolul care acuza Proa de simpatii fasciste. Eseul lui Borges i-a făcut pe martinfierrişti să creadă că autorul era pregătit să
trădeze principiile avangardei, suspiciunile lor fiind întărite în 325 Vezi Juan Antonio Villoldo, „La revisión fascista”, Nosotros 190, martie 1925, pp. 332–342.
326 „Carta de la dirección de Proa”, Nosotros 191, aprilie 1925. Retipărit în Textos recobrados, 1919–1929, pp. 207–208.
aprilie, când Borges a publicat o culegere de eseuri critice intitulată
Inquisiciones (Investigări) care conţinea atât recenziile unor cărţi despre gaucho şi pampas, cât şi eseul nepublicat până acum Plângerea fiecărui criollo (Queja de todo criollo), care prezenta istoria Argentinei ca pe o „tragedie” pentru criollos. Inquisiciones a fost primită cu reacţii amestecate – „săgeţi şi laude”, cum îi va scrie el lui Sureda – şi, cu siguranţă, nu a schimbat deloc impresia cercurilor avangardiste că autorul ei ar putea fi nesigur din punct de vedere ideologic, un posibil reacţionar atât în literatură, cât şi în politică327.
Astfel, în martie şi aprilie 1925, Borges s-a trezit în defensivă, poziţia lui în cadrul Noii Generaţii fiind slăbită de o incertitudine generală privind atitudinea şi ideile lui. După cea de a doua vizită în Europa, Borges şi-a propus să dezvolte o versiune criollo a Ultrei şi chiar a sperat să-l depăşească pe Joyce prin găsirea unei modalităţi originale de evocare a vieţii oraşului său natal. Asemenea proiecte s-au lovit de spinoasa problemă a identităţii argentiniene, Borges nefiind în stare să-şi învingă senzaţia că este un criollo final pentru care Argentina prezentului, ca să nu mai vorbim de Argentina viitorului, era o sursă de nelinişte şi confuzie.
Apoi, exact în clipa în care încercarea lui Borges de a reveni la conducerea Noii Generaţii nu prea mai avea sorţi de izbândă, Oliverio Girondo a revenit în Buenos Aires din „misiunea lui intelectuală” în străinătate. Pe 22 aprilie, editorul revistei Martín Fierro, Évar Méndez, îi scria lui Girondo despre necazurile care se abătuseră asupra revistei în cele nouă luni de absenţă. Fuseseră
nenumărate greutăţi – crize financiare, apatie, invidie şi indisciplină; uneori, se plângea Méndez, fusese nevoit să aibă grijă singur şi de 327 Scrisoare către Sureda, nedatată (aprox. iunie sau iulie 1925), în Cartas del fervor, p. 236
revistă, şi de întregul grup martinfierrist, şi tot singur făcuse faţă
tuturor cheltuielilor şi angajamentelor328. Fuga lui Güiraldes şi Rojas Paz la Proa, alături de Borges, aproape că falimentase Martín Fierro, dar până la urmă reuşise să salveze corabia şi să păstreze grupul intact, ca şi alianţa cu Proa. Ulterior, un conflict şi mai serios între cele două reviste ameninţase să ducă la desfiinţarea amândurora, existând pericolul apariţiei unei alte publicaţii cu orientare reacţionară. Dar Méndez îl asigura pe Girondo că pusese la punct un plan pentru martinfierrişti – un plan săptămânal cu prelegeri, întruniri, tertulias, distracţii, dineuri lunare şi chiar o reorganizare a revistei. Şi îi cerea bani lui Girondo: Martín Fierro avea o mulţime de datorii.
Dinamicul Girondo a trecut imediat la acţiune. La două
săptămâni după ce Méndez i-a trimis scrisoarea, un nou număr din Martín Fierro – care rămăsese nepublicat din ianuarie – a apărut pe piaţă, pe 5 mai. În mod semnificativ, conţine pasaje din noua carte a lui Girondo, Calcomanías (Transferuri), care va fi publicată curând de Editorial Proa 329 . Girondo a reînnoit apelurile la solidaritate în rândurile Noii Generaţii. O întrunire comună a grupurilor Martín Fierro şi Proa a fost organizată acasă la Évar Méndez pentru a găsi noi modalităţi de întărire a Frente Único. Apoi Girondo şi Méndez i-au abordat pe editorii de la Proa propunându-le fuziunea celor două reviste. Ricardo Güiraldes, la fel de interesat să menţină intact Frente Único, s-a declarat în favoarea fuziunii, dar Borges şi Brandán Caraffa s-au opus cu îndârjire.
Borges şi-a vărsat năduful într-o scrisoare către Guillermo de 328 Am consultat scrisoarea în Archivo Évar Méndez, care se află în colecţia lui Washington Pereyra, Buenos Aires.
329 Vezi Martín Fierro, 5 mai 1925, p. 106.
Torre din 23 mai330. Scriitorul se plângea că unirea celor două reviste propusă de Oliverio Girondo însemna că Martín Fierro aducea o datorie de o sută de pesos, în timp ce Proa înregistra un profit de peste o mie de pesos. Ca să pună capac la toate, îi spunea el lui Torre, ultimul număr din Martín Fierro includea un epitaf satiric de Enrique González Tuñón – cu care susţinea că ar fi ajuns la bătaie cu trei luni înainte – care îl scosese din sărite fiindcă îi lega numele de celebrul pederast Roberto Smith şi dădea de înţeles că era, după propria exprimare, fetiţa lui Smith şi a lui Brandán Caraffa 331 . Situaţia devenise grotescă şi, după toate câte se întâmplaseră, prietenia cu martinfierriştii nu mai era posibilă. Oricum – lucru recunoscut şi de Girondo – Martín Fierro se ducea sigur la fund; de fapt, nu era decât o fiţuică plină de banalităţi, adevăr cu care, spera Borges, Torre trebuia să fie de acord.
În mod evident, Borges se temea că, invocând stabilitatea Frente Único, Girondo plănuia să devină liderul Noii Generaţii. Fiind rugat să facă recenzia noii cărţi a lui Girondo pentru numărul din iunie a revistei Martín Fierro, Borges s-a folosit de ocazie ca să dejoace planurile rivalului său desfiinţându-i pretenţiile de revoluţionar.
Pentru el, „efectul” poemelor lui Girondo era „înspăimântător”:
„Girondo este un om violent. Contemplă lucrurile, apoi se înfurie, le înşfacă şi dispare cu ele. Unde-i aventura, mă întreb, fiindcă autorul nu ratează nicio lovitură”332. Prin această referire la „aventură”, Borges evoca recentul lui eseu despre Apollinaire şi dădea de înţeles că Girondo, în ciuda atacurilor lui violente la adresa tradiţiei, nu era 330 Scrisoare către Guillermo de Torre, 23 mai 1925; GDT 43
331 „Epitaful” a apărut în Martín Fierro, 17 mai 1925, p. 118.
332 „Oliverio Girondo: Calcomanías”, Martín Fierro, 26 iunie 1925, p. 122, şi retipărită în El tamaño de mi esperanza, pp. 88–90
capabil de inovaţii autentice.
Oricum, Borges se cam săturase de această ciondăneală fără
sfârşit. Aşa cum îi scria lui Sureda:
Caut să depăşesc acest semiprestigiu în care m-am blocat, această
