Scriitorul nu se hotărâse dacă să scrie epopeea oraşului Buenos Aires în versuri sau în proză – de fapt, se referea la ea ca la un „roman” în versuri sau în proză –, dar înclina spre versuri căci chitarele oamenilor obişnuiţi le puteau „oferi fraternitatea lor”349. Borges nu rezolvase nici problema limbajului şi a stilului în care să o scrie: să
fie în arrabalero, dialectul bazat pe argoul delincvenţilor cunoscut sub numele de lunfardo? Până la urmă a ales spaniola castiliană cu 347 „Invectiva contra el arrabalero”, La Prensa, 6 iunie 1926, şi în El tamaño de mi esperanza, pp. 121–126 (pp. 126 şi respectiv 125) 348 Vezi Martín Fierro, 26 februarie 1927, p. 306. I s-a dat titlul „Hombres pelearon”
când a fost publicată în El idioma de los argentinos, Manuel Gleizer: Buenos Aires, 1928. Vezi El idioma de los argentinos, Seix Barral/ Biblioteca Breve: Buenos Aires, 1994, pp. 126–128. Paginile menţionate mai departe aparţin ediţiei 1994 a volumului El idioma de los argentinos.
349 „Invectiva contra el arrabalero”, în El tamaño de mi esperanza, pp. 125–126
influenţe argentiniene, fiindcă arrabalero era prea limitat pentru a putea exprima gama de sentimente şi idei pe care o presupunea o epopee a oraşului Buenos Aires, doar dacă nu se găsea vreun poet care să facă pentru compadritos din oraş ceea ce făcuse José Hernández pentru gauchos cu al său Martín Fierro 350 .
Cea mai amplă descriere a noii viziuni a lui Borges poate fi găsită
în Cât de mare e speranţa mea (El tamaño de mi esperanza), un eseu care arată cât de bine se lepădase scriitorul de complexul criollo final la sfârşitul anului 1925351. În acest eseu, Borges încă mai era adeptul ideii că procesul de modernizare pusese în pericol identitatea criollo tradiţională. Caracterul criollo se formase în primele zile ale republicii, iar cel mai mare dintre criollos fusese Juan Manuel de Rosas. Dar, datorită duşmanului liberal al lui Rosas, Domingo Sarmiento, un om care, afirma Borges, ura şi repudia tot ceea ce însemna criollo, procesul de dezvoltare economică reuşise să
demareze, cu toate că un astfel de „progresivism” echivala cu „a fi aproape-nord-americani
sau
aproape-europeni,
întotdeauna
aproape-alţii”352. Chiar şi aşa, Borges nu mai percepea progresul ca pe o „tragedie” pentru criollos; în locul fricii şi al dezgustului faţă de metropola ce aducea cu Turnul Babel, sentimente pe care le încercase cu doar un an în urmă, acum Borges părea că se mândreşte cu oraşul lui natal – vastitatea şi diversitatea lui reprezentau o provocare creativă pentru scriitor căci, cu excepţia tangoului, nimic nu mai apăruse care să semene cu Buenos Aires, „acest infinit Buenos Aires 350 Ibid.
351 Scris în ianuarie 1926, „El tamaño de mi esperanza” a fost publicat pentru prima dată în Valoraciones, martie 1926, şi ulterior în culegerea cu acelaşi titlu, pp.
11–14.
352 „El tamaño de mi esperanza”, p. 14
al meu”353. De unde şi proiectul lui joycean de a mitologiza oraşul: derutanta metropolă trebuia îmblânzită de imaginaţia poetului şi transformată într-o realitate familiară, atrăgătoare, în care locuitorii să-şi simtă rădăcinile, la fel cum vechii criollos îşi simţiseră cândva rădăcinile în pampas.
Borges şi-a numit noul demers criollism (criollismo), termenul însă
trebuia înţeles într-un sens mai larg, sublinia el, fiindcă acesta nu era un cult nostalgic al gaucho şi pampasului, precum cel al lui Lugones, dimpotrivă, era un criollism menit să „fie în relaţie cu lumea şi cu sinele, cu Dumnezeu şi cu moartea”. „Speranţa” lui, prin urmare, se întindea dincolo de simpla preocupare de a defini o identitate criollo; respira universalitate fiindcă însemna dezvoltarea unei culturi pentru tânăra naţiune care să se compare cu culturile altor ţări. Existau puţine legende, puţine creaţii originale în Argentina;
„realitatea vie” a ţării, a oraşului Buenos Aires, era mult mai impresionantă decât „realitatea gândirii noastre”, astfel acest nou criollism, bazat pe realităţile urbane din Buenos Aires, impunea o anumită formă de construcţie a unei naţiuni:
Buenos Aires este deja mai mult decât un oraş, este o ţară, de aceea trebuie să
găsim poezia, muzica, pictura, religia şi metafizica pe măsura măreţiei lui. Atât de mare îmi este speranţa care ne îndeamnă pe toţi să fim zei şi să lucrăm întru întruchiparea lui354.
Mai mulţi tineri vor răspunde chemării lui Borges de a se strădui
„întru întruchiparea” unei noi culturi pentru Argentina, cu deosebire poeţii Francisco Luis Bernárdez, Leopoldo Marechal, Carlos Mastronardi, Ulyses Petit de Murat şi Sixto Pondal Ríos.
353 Ibid., p. 13
354 Ibid., p. 14
Indiscutabil cel mai excentric era pictorul, poetul şi misticul Xul Solar, pseudonimul lui Alejandro Schulz Solari, un om cu o imaginaţie debordantă, printre ale cărui realizări se numără
inventarea aşa-zisei neocriollo, o limbă pentru argentinieni care fusese curăţată de presupusele defecte ale limbii spaniole şi al cărei singur inconvenient era că niciun argentinian nu reuşise încă să o înţeleagă. Borges era liderul lor şi, fiind dintotdeauna mare amator de plimbări lungi, îşi îndemna prietenii să străbată oraşul pe jos cu un scop precis – să „simtă oraşul Buenos Aires”, să se familiarizeze cu diferitele cartiere şi să se îmbibe nemijlocit cu poveştile, cântecele şi legendele oamenilor obişnuiţi355. Ne putem face o idee despre aceste plimbări în scop de explorare dintr-o carte poştală adresată de Borges unui prieten: „După ce am epuizat Saavedra, barrio acela din cocioabe din tablă, şi micul pampas din La Paternal, bântui acum prin San Cristóbal Sur (ar trebui să vezi idilicii arbori ombú din Parque Patricios!) şi Barracas”356.
În tot acest timp Borges a căutat diverse mijloace ca să-şi pună în practică proiectul de mitologizare a oraşului Buenos Aires. Ulyses Petit de Murat îşi va aminti cum fusese odată oprit de Borges la Royal Keller şi obligat să îl asculte: „Locuieşti în Belgrano, da?
Atunci ai putea să scrii un poem despre cartierul tău. Pondal Ríos va scrie şi el unul. Şi Mastronardi. Pentru o antologie pe care o scoate Gleizer, cu o hartă pe copertă, desenată de sora mea, Norah.
Córdova Iturburu şi Horacio Rega Molina vor scrie despre barrio 355 Citez din nota de final a lui Borges la poemul Muertes de Buenos Aires I din prima ediţie a volumului Cuardeno San Martín, Cuardenos del Plata: Buenos Aires, 1929, p. 56.
356 Scrisoare nedatată către un adresant necunoscut, păstrată acum în Colecţia Borges, Alderman Library, University of Virginia.
Flores”357. Deşi nu pare să fi ieşit nimic din această iniţiativă, Borges şi prietenii lui au perseverat în căutarea adevăratului spirit al criollos, familiarizându-se cu obiceiurile şi sărbătorile oamenilor de rând. Participau cu mare plăcere la asados, nişte petreceri în aer liber, unde se consumau uriaşe cantităţi de carne, cârnaţi, măruntaie şi vin, în acordurile chitarelor împodobite cu panglici multicolore358.
Într-o scrisoare către Guillermo de Torre, Borges menţiona un pelerinaj pe care avea de gând să îl facă împreună cu Xul Solar şi Paco Bernárdez la moaştele Fecioarei din Luján, sfânta vechilor criollos359. Mai erau şi luptele pe care trebuia să le ducă împotriva celor care aveau tendinţe deviaţioniste, atitudine ce putea trăda spiritul pur al arrabal-ului , ca şi pentru apărarea tangoului de noii compozitori care ameninţau să transforme acest poem popular, urban şi spontan în scâncetul efeminat al codoşilor. Din când în când, Borges şi adepţii lui îşi exprimau dezgustul faţă de această
pervertire a tangoului ieşind în grup de la Royal Keller ca să-i dezaprobe zgomotos pe amatorii noului gen, care se adunau săptămânal la Café Tortoni. De un tratament special aveau parte efuziunile lirice ale lui Juan de Dios Filiberto, un gringo din La Boca, pe care îl huiduiau fără milă pentru cântecele lui lacrimogene, dar extrem de populare360.
În centrul cercului de criollişti al lui Borges se afla, desigur, muza lui apollinaireană, Elena lui din Troia, Norah Lange. Petrecerile de sâmbătă seara de pe calle Tronador deveniseră un ritual sacru, după
357 Petit de Murat, Borges Buenos Aires, pp. 63–65
358 Ibid., pp. 74–75
359 Scrisoare către Guillermo de Torre, mai 1926; GDT 46
360 Carlos Mastronardi, Memorias de un provinciano, Ediciones Culturales Argentinas: Buenos Aires, 1967, p. 226
cum îşi va aminti Francisco Luis Bernárdez, în care spiritul vechilor criollos era celebrat cu cea mai mare devoţiune. Tinerii soseau
