modalitatea de a crea o nouă ordine poetică în stare să treacă dincolo de coteriile avangardei şi să li se adreseze concetăţenilor pe limba lor. Aşa-numitul său criollism însă era întâmpinat cu multă
suspiciune de martinfierrişti. În mai, birourile editoriale ale revistei Martín Fierro s-au mutat la etajul trei al unei clădiri de pe calle Tucumán nr. 612, aproape de calle Florida din centrul oraşului, un loc ce justifica apelativul „grupul Florida” dat martinfierriştilor, aripa cosmopolită a Noii Generaţii. Într-adevăr, aveau să facă mare caz de devotamentul lor faţă de modernitate şi cosmopolitism într-unul 368 „Historia de los ángeles”, La Prensa, 7 martie 1926, şi El tamaño de mi esperanza, pp. 63–67 (p. 66)
dintre editoriale: „Suntem acum unde trebuie să fim, chiar în centru, unde oraşul este mult mai la curent cu ce se întâmplă, mai aproape de ceea ce ar putea oferi viitorul”369. Celor animaţi de „motive meschine” şi care se complăceau în „bârfe pline de venin” li se
„trântea uşa în nas”. E greu de spus dacă aceste restricţii îi priveau pe Borges şi pe tovarăşii săi, dar acelaşi editorial avertiza că un prea mare ataşament faţă de arrabales „limita libertatea de mişcare” a scriitorilor. Un alt articol din acelaşi număr al revistei îi lua la rost pe criollişti pentru că puneau progresul sub semnul îndoielii şi erau prea înclinaţi spre nostalgie370. Câteva săptămâni mai târziu, acelaşi autor îi va critica pe „toţi acei Carriego de ieri şi de azi” care scriau întruna despre „pampas, suburbii şi iubitele lor”371.
Borges pare să nu fi fost deranjat de aceste critici. Adevărul era însă că mişcarea pentru o artă modernă din Buenos Aires începuse să stagneze. Impulsul iniţial venise din Europa – de la futurism, cubism, dadaism şi expresionism, dar avangarda argentiniană
rămăsese un amestec de noţiuni revoluţionare asimilate doar pe jumătate şi o obsesie naivă faţă de metaforă ca element fundamental al inovaţiei poetice. După standardele internaţionale, era mai puţin o avangardă şi mai mult o revoltă împotriva simbolismului obosit al generaţiei lui Lugones. Vizita lui Marinetti la Buenos Aires în iunie 1926 a scos în evidenţă banalitatea din ce în ce mai accentuată a mişcării. Futurismul era acum atât de răsuflat încât până şi jurnalul doamnelor respectabile, El Hogar (Căminul), a considerat că este oportun să organizeze un dineu în onoarea celebrului poet italian, în cadrul căruia s-au jucat cu conştiinciozitate tot felul de jocuri 369 Vezi Martín Fierro 10, 1926, p. 196.
370 „Criollismo y metafísica”, Martín Fierro, 10 mai 1926, p. 197
371 „Poesía y sentimentalismo”, Martín Fierro, 5 octombrie 1926, p. 262
futuriste – la un moment dat, invitaţilor li s-a cerut să-şi încalece scaunele şi să dea de trei ori roată mesei în galop 372 . De fapt,
„cosmopoliţii” de la Martín Fierro nu erau foarte siguri în ce direcţie evoluau lucrurile. Şi, ca întotdeauna, priveau spre Paris pentru a primi un semnal. Unul dintre cei mai buni scriitori ai lor, Sergio Piñero, plecase în luna decembrie pentru o şedere mai lungă în Ville Lumière şi de acolo trimitea rapoarte despre ultimele tendinţe. Alţi câţiva martinfierrişti, printre care şi Oliverio Girondo, intenţionau să-i calce pe urme în lunile următoare373.
Prin contrast, criollismul lui Borges exercita o influenţă din ce în ce mai mare asupra tinerilor scriitori – spre sfârşitul anului, poeme şi povestiri plasate în cartierele mărginaşe din Buenos Aires vor începe să apară chiar şi în paginile revistei Martín Fierro. Atât de mare era încrederea lui Borges în acest criollism aflat în plin avânt, încât scriitorul s-a hotărât să o ducă pe Norah Lange la întrunirile Noii Generaţii. Faptul că Norah încă nu-i întâlnise pe martinfierriştii de frunte se datora în parte împotrivirii mamei ei de a o lăsa noaptea în oraş, dar, neîndoielnic, şi dorinţei lui Borges de a-şi feri muza de contactul cu rivalii lui. Cu toate acestea, de pe la mijlocul anului 1926, Norah a început să-l însoţească pe Georgie la unele întruniri ale Revistei Oral, unde l-a întâlnit pe Évar Méndez, care s-a oferit să-i publice a doua culegere de poeme la Editorial Proa. (Cartea va apărea în septembrie sub titlul Los días y las noces [Zile ţi nopţi]). Iar pe 10 iulie a ieşit cu Borges la o chermeză organizată în cinstea relansării revistei Martín Fierro.
Această petrecere a degenerat rapid într-o beţie de pomină. Évar 372 Beatriz de Nóbile, Palabras con Norah Lange, Carlos Pérez Editor: Buenos Aires, 1968, p. 18
373 Vezi textul „Martín Fierro“ în Martín Fierro, 5 noiembrie 1926, p. 271.
Méndez, Leopoldo Marechal şi alţi câţiva au aşezat-o pe Norah Lange într-un fotoliu furat de la o cafenea şi au purtat-o pe umeri până în subsolul de la Café Tortoni, unde au stricat întrunirea unor entuziaşti ai tangoului. Paco Luis Bernárdez a ajuns numai el ştie cum la Revista Oral, la Royal Keller, şi a insistat să declame un
„editorial” care s-a transformat într-un vacarm în clipa în care autorul a început să împroaşte auditoriul cu invective. Girondo a fost văzut clătinându-se la intersecţia dintre calle Corrientes şi calle Callao, una dintre cele mai aglomerate din oraş, încercând să dirijeze circulaţia. Iar sărmanul Raúl González Tuñón s-a trezit într-o casă
străină, în staţiunea de vară Adrogué, la 40 de kilometri de Buenos Aires, fiind dus acolo de un suflet milostiv care îi venise în ajutor cu o noapte în urmă 374 . A fost o noapte turbată chiar şi după
standardele avangardei şi, când s-a încercat să se afle motivul pentru care situaţia scăpase atât de mult de sub control, bănuiala a căzut pe contele Antonio Mordini, un nobil italian excentric care venise în Argentina ca să vâneze elefanţi în Chaco: acest „teribil alchimist”, cum a fost descris în Martín Fierro, pare să le fi pus tuturor un drog exotic în băutură375.
Cum avea să-şi aducă aminte Carlos Mastronardi, Borges „încă
mai era fericit” în zilele acelea: „Însufleţea conversaţia cu glume inteligente şi hohote de râs” şi „nu-şi dorea deloc «să fie altcineva»
nici în viaţa asta, nici în vieţile imaginare care aveau să urmeze”376.
Pe 24 octombrie, Borges a publicat un eseu intitulat Despre fericire, în care susţinea că fericirea este incompatibilă cu credinţa în neantul sinelui, fiindcă atunci când suntem fericiţi nu ne putem imagina 374 Alfredo Andrés, Palabras con Leopoldo Marechal, p. 23
375 Martín Fierro, 4 august 1926, p. 239
376 Carlos Mastronardi, Memoria de un provinciano, p. 210
„negarea întregii conştiinţe, a tuturor senzaţiilor, a tuturor deosebirilor din timp şi spaţiu”, fericirea aducând cu ea „satisfacerea voinţei, şi nu pierderea ei”377. Mulţi scriitori, afirma el, au încercat să
descrie fericirea, dar „prezentarea fericirii, a unui destin care se împlineşte în fericire” este poate cel mai rar lucru pe care îl poate oferi arta378. Şi totuşi, credinţa lui Borges în forţele proprii renăscuse ca pasărea Phoenix din cenuşa îndoielii şi acum scriitorul îşi propunea să facă ceea ce, susţinea el, puţini poeţi încercaseră să facă
până atunci – să „descrie fericirea”, să surprindă în cuvinte ce înseamnă să fii fericit: atât de mari erau ambiţiile unui tânăr îndrăgostit.
Pe 6 noiembrie, într-o zi de sâmbătă, Borges a participat împreună
cu Norah Lange la un prânz oficial, la restaurantul de lângă lacul de agrement din Parcul Palermo379. Prânzul se dădea în cinstea lui Ricardo Güiraldes al cărui roman gauchesc, Don Segundo Sombra, fusese publicat cu mare succes de Editorial Proa la începutul anului.
Acest eveniment a fost emoţionant, fiindcă Güiraldes se lupta cu cancerul şi avea să plece la Paris peste câteva luni, în ceea ce era probabil ultima lui vizită acolo380. O fotografie apărută mai târziu în Martín Fierro îi arată pe invitaţi strânşi în jurul lui Güiraldes381.
Norah Lange pare binedispusă şi visătoare, privind în sus, cu capul înclinat într-o parte, ca şi cum ar fi pierdută în reverie; lângă ea este Georgie, cu o urmă de zâmbet crispat care îi dă un aer de mulţumire relaxată, de stăpân. Avem aici o clipă de aur din viaţa lui Borges, o 377 „La felicidad escrita”, La Prensa, 24 octombrie 1926, şi El idioma de los argentinos, pp. 41–47 (p. 47)
378 „La felicidad escrita”, p. 41
379 Martín Fierro, 5 noiembrie 1926, p. 276
380 Martín Fierro, 28 martie 1927, p. 322
381 Martín Fierro, 12 decembrie 1926, p. 280
clipă unică, o clipă preţioasă, fragilă şi tremurătoare ca un balon de săpun care stă să plesnească. Căci, din nefericire, la această masă de lângă lacul din Palermo în scurt timp va avea loc o întâlnire, iar încrederea de sine – acel simţ al Alephului – pe care Borges o câştigase odată cu dragostea pentru Norah Lange se va face fărâme.
CAPITOLUL 10
Respingerea
(1926–1927)
La momentul petrecerii date în onoarea lui Ricardo Güiraldes, Norah Lange era cunoscută ca poetă descoperită de Borges, dar contactele ei cu alţi membri ai Noii Generaţii din afara cercului lui Borges erau limitate, existând încă destui scriitori pe care nu-i întâlnise. Aici, la această petrecere de lângă lacul de agrement din parcul Palermo, Borges a prezentat-o pe Norah lui Oliverio Girondo, tânăra aşezându-se la masă chiar lângă noua ei cunoştinţă. Ceea ce a frapat-o la Girondo a fost vocea – melancolică şi sonoră – ca
„mahonul” sau ceva „subteran”; la un moment dat Norah a răsturnat o sticlă de vin, la care Girondo s-a aplecat spre ea şi a spus:
