spatele cu o lacrimă în ochi.

Tot ce a scris Norah, potrivit lui Borges, a fost imaginea uşor voalată a vieţii ei; căpitanul vasului trebuie să fi simbolizat tentaţia permanentă reprezentată de Oliverio Girondo, în timp ce preocuparea de a-şi apăra onoarea este întruchipată atât de studiosul Stevenson, un personaj fără îndoială inspirat de Borges (care era un mare admirator al lui Robert Louis Stevenson), cât şi de Peter (care era văr cu Ingrid la fel cum Borges era văr cu Norah).

Dilema lui Norah la revenirea din Norvegia era astfel aceeaşi cu cea cu care se confrunta când scria Voz de la vida, căci la fel cum Mila trebuia să aleagă între pasiunea ei năvalnică pentru Sergio şi căsătoria cu Ivan, tot aşa şi Ingrid trebuia să aleagă între a se aventura în apele neexplorate ale sexualităţii şi a rămâne credincioasă onoarei familiei. Există, totuşi, o mai mare preocupare pentru păstrarea onoarei în acest al doilea roman, dar chiar şi aşa, cele două personaje inspirate de Borges sunt descrise cu antipatie –

Stevenson o calcă pe nervi, iar Peter este un arogant.

Norah suporta cu greu constrângerile impuse unei tinere bine-crescute de convenţiile sociale ale vremii. În mod evident, fascinaţia exercitată de Girondo era la fel de puternică şi, chiar dacă

nu o lăsa inima să-şi părăsească mama şi să se alăture iubitului ei în Paris, capacitatea lui Norah de a-şi înfrâna pasiunea poate că se datora mai puţin onoarei familiei şi mai mult absenţei lui prelungite din Buenos Aires. Şi totuşi, către mijlocul anului 1930, Norah s-a hotărât să-şi strângă poemele de dragoste dedicate lui Girondo într-un volum pe care i l-a predat lui Évar Méndez pentru a fi publicat de Editorial Proa. El rumbo de la rosa (Drumul trandafirului) a apărut în august, iar lansarea a fost urmată de un dineu dat în cinstea lui Norah.

La scurt timp după publicarea volumului El rumbo de la rosa,

probabil prin septembrie 1930, Oliverio Girondo s-a întors în Buenos Aires. De ce s-a întors? După cum se poate deduce din Voz de la vida, Girondo îşi declarase dragostea pentru Norah cu trei ani în urmă, dar tânăra se hotărâse să-i reziste şi să plece în Norvegia. Gestul ei fusese inutil, căci, după încă un an de rezistenţă în Buenos Aires, Norah scosese o culegere de poeme care echivala cu o declaraţie publică de dragoste pentru Girondo. Prin urmare, şi unul, şi altul încercaseră să-şi stăpânească pasiunea ce se născuse la acea petrecere fatidică din Palermo, în noiembrie 1926, pentru ca în 1930

să nu-i mai poată face faţă.

Dacă Borges a văzut-o foarte puţin pe Norah în această perioadă, e de la sine înţeles că a evitat orice contact cu Girondo. Cu toate acestea, scriitorul s-a trezit în compania rivalului său când a acceptat invitaţia de a deveni membru al colegiului redacţional al unei noi reviste literare, Sur, pe care intenţiona să o publice Victoria Ocampo, o femeie deosebit de inteligentă şi înzestrată cu un talent literar incontestabil, membră a uneia dintre cele mai vechi şi mai bogate dinastii din Argentina.

Sur va deveni treptat una dintre cele mai importante reviste literare din America Latină, iar numele lui Borges va fi strâns legat de ea în anii 1940, dar în acest moment scriitorul nu manifesta un interes deosebit faţă de planurile Victoriei Ocampo. Borges o considera «dictatorială, excesiv de despotică” şi nu agrea deloc faptul că nu-l consultase în legătură cu conţinutul primului număr; Sur, în opinia lui, nu avea un obiectiv coerent: nu era suficient să ai

„colaboratori iluştri”; o revistă literară trebuia să fie mai

„organică”458. Oricum, primul număr a fost „un veritabil manual de 458 „Entretiens avec Napoléon Murat”, Cahiers de L’Herne, pp. 375–377

geografie”, ilustrat cu fotografii ce reprezentau Cascada Iguazú, Tierra del Fuego, Anzii şi pampasul: „Victoria făcuse acest lucru ca să se mândrească faţă de prietenii ei din Europa, va remarca Borges, dar în Buenos Aires a părut destul de ciudat”.

Dincolo de iritarea provocată de deciziile editoriale ale Victoriei, mai exista un motiv pentru care Borges nu privea revista Sur cu ochi buni: prezenţa în colegiul de redacţie a lui Oliverio Girondo. Şi nu numai a lui Girondo, ci şi a lui Guillermo de Torre şi chiar a lui Ramón Gómez de la Serna, care tocmai vizitau Buenos Aires-ul în acea perioadă. Desigur, toţi trei fuseseră adversarii lui Borges în zilele de glorie ale avangardei şi poate tocmai aceasta explică de ce scriitorul a ales două texte atât de ciudate pentru primul număr din Sur – un eseu despre poezia gauchescă şi un mic studiu excentric despre devizele pictate pe căruţele trase de cai din Buenos Aires, un subiect la care nimeni nu s-ar fi aşteptat să apară într-o revistă de anvergură internaţională, statut la care aspira Sur cu atâta entuziasm; aici, cred eu, Borges a fost rău intenţionat căci cele două

texte se întorceau la criollism, care fusese un măr al discordiei între el şi cei ca Girondo, Torre şi Ramón în anii 1920.

Lansarea revistei Sur, în ianuarie 1931, a fost sărbătorită în cadrul unei petreceri date în onoarea colegiului de redacţie la noua vilă

modernistă a Victoriei Ocampo de lângă Ambasada Spaniei, din elegantul cartier Recoleta. Borges pare să nu fi savurat momentul.

Într-o fotografie de grup făcută în timpul petrecerii îl vedem pe Oliverio Girondo în mijloc, pe rândul din faţă, relaxat, cu un trabuc mare în mână; Borges stă în picioare, în colţul din stânga, în spate, şi este limpede că nu se simte în largul lui, privind pieziş la aparat, cu ochii mijiţi din cauza fumului care iese dintr-o ţigară prost răsucită

pe care o ţine în gură.

La vremea în care se făcea această fotografie, Borges trebuie să fi

ştiut că Girondo avea o legătură serioasă cu Norah care dura de câteva luni. Despre această etapă din relaţia lor nu a ieşit la lumină

mai nimic, doar faptul că cei doi aveau păreri diferite despre căsătorie şi copii. Potrivit unui prieten apropiat al cuplului, Girondo nu voia să se căsătorească fiindcă nu putea renunţa la obiceiurile lui de celibatar şi, oricum, nu voia să aibă copii459. Pe de altă parte Norah de-abia aştepta să devină mamă, dar, din cauza normelor societăţii argentiniene, nu-şi putea împlini dorinţa în afara căsătoriei. Norah trebuie să se fi simţit frustrată şi de divergenţa pe care o avea cu Girondo în privinţa romanului ei despre călătoria spre Oslo. Tânăra se pare că i-a arătat manuscrisul lui Girondo, dar acesta a sfătuit-o să nu-l publice fiindcă, îşi va aminti Norah, era „prea lipsit de substanţă”460. S-ar putea ca opinia lui Girondo să fi fost şi prudentă, şi estetică – tânăra care îşi descoperă forţa de seducţie era un subiect prea delicat pentru a fi abordat public în Argentina şi Girondo probabil că dorea să o protejeze pe Norah de francheţea ei excesivă. (Interesant, în primul ei roman, Voz de la vida, Mila îi reproşează lui Sergio, iubitul ei, că este prea preocupat de convenţiile sociale.) Conflictul legat de posibilul lor viitor împreună

s-a dovedit insurmontabil fiindcă în primele luni ale anului 1931

Girondo s-a hotărât să se întoarcă la Paris. Plecarea lui probabil că a redeşteptat în Norah amintirea primei lor despărţiri – la numai patru săptămâni după întâlnirea din parcul Palermo – şi tânăra trebuie să

fi acceptat cu mare durere faptul că îndelungata ei suferinţă fusese în zadar.

Poate că dezolarea a făcut-o să se întoarcă din nou la vărul ei Georgie. Există mărturii că, înainte de iunie 1931, între Norah şi 459 Interviu cu Olga Orozco, Buenos Aires, 7 noiembrie 1995

460 Beatriz de Nobile, Palabras con Norah Lange, p. 19

Borges se realizase un fel de apropiere. Eseul lui Borges, Postularea realităţii, a fost publicat într-o revistă literară numită Azul, în iunie 1931. Editorul acestei reviste era Pablo Rojas Paz, fostul coeditor al lui Borges la Proa în 1924, şi este semnificativ faptul că acelaşi număr din Azul includea şi un eseu de Norah Lange, în care autoarea descria Eddele, epopeile nordice consemnate de bardul islandez Snorri Sturluson. Această juxtapunere de eseuri într-o publicaţie editată de un prieten comun din perioada ultraistă a revistei Proa sugerează că Borges şi Norah se vedeau din nou pe la mijlocul anului 1931. Fără îndoială relaţiile lor erau pur amicale, dar se subînţelege că Borges trebuie să fi fost entuziasmat de această

apropiere de femeia pe care o considerase cândva muza lui apollinaireană.

Cu siguranţă pe la mijlocul anului 1931 găsim la Borges un nou optimism, o nouă combativitate, căci scriitorul avea acum nu numai perspectiva dragostei reînnoite pentru Norah Lange, ci şi aceea a revenirii la putere a eroului său, Irigoyen. Criza economică mondială

afectase din plin popularitatea regimului generalului Uriburu – pe 5

aprilie 1931, Uriburu acceptase alegeri libere pentru un post de guvernator al provinciei Buenos Aires pentru a testa forţa politică a guvernării lui, dar acest experiment se încheiase cu o victorie masivă

a candidatului Partidului Radical. Relativa slăbiciune a juntei conducătoare a dus la tulburări grave în lunile care au urmat: partidele de opoziţie au protestat împotriva conducerii militare, în timp ce naţionaliştii au ieşit pe stradă în apărarea generalului Uriburu. Pe lângă Liga Republicana a apărut şi o grupare fascistă, Legión Cívica, organizaţie care a recrutat aproximativ zece mii de membri în doar câteva luni – aceştia au mărşăluit pe străzi în cămăşi şi cizme înalte cenuşii, folosind salutul fascist.

În calitate de fervent susţinător al lui Irigoyen, Borges nu a

rezistat să nu ia parte la agitaţia generală. Pictorul Xul Solar povestea mereu despre cum l-a băgat Borges în bucluc cu fasciştii argentinieni461. Mergea împreună cu Borges pe avenida Santa Fe când au văzut un camion plin de militanţi ai Legión Cívica. Pe neaşteptate, Borges a urlat din toţi rărunchii: „Trăiască doctorul Irigoyen!” Camionul s-a oprit în scrâşnet de frâne şi din el au început să coboare fasciştii. S-au schimbat insulte şi pumni, incidentul degenerând într-o bătaie în toată regula, în cursul căreia Xul a văzut cu uimire cum Borges îşi apăra ochiul bun cu o mână şi lovea la întâmplare cu cealaltă. Mai târziu, Borges, destul de roşu la faţă, i-a explicat că voia să-şi protejeze ochiul cu care vedea bine ca să nu-l piardă şi pe acela.

Optimismul şovăielnic al lui Borges în privinţa relaţiei lui cu Norah Lange este evident şi într-un eseu care trebuie să fi fost scris înainte de martie 1932, fiindcă a fost publicat în numărul din toamnă

(sudică) al revistei Sur din acel an462. Subiectul era kenning-ul, o figură de stil descoperită în poezia veche scandinavă, prin care un cuvânt compus este folosit ca parafrază metaforică a unui substantiv comun (de exemplu „hrană pentru corbi” pentru „cadavru” sau

„furtună de spade” pentru „luptă”). Borges susţinea că aceste kenning-uri nu sunt metafore autentice fiindcă sunt folosite într-o manieră în mare parte formulaică şi, prin urmare, nu pot produce surpriză sau uimire. Argumentul aminteşte de dezbaterile în care scriitorul se angaja în anii 1920, când susţinuse cauza propriului gen de ultraism, bazat pe convingerea că metafora eficientă trebuie să-şi 461 Descrierea acestei întâmplări se bazează pe informaţiile oferite de Jorge Calvetti, Buenos Aires, 17 noiembrie 1995.

462 „Noticia de los kenningar”, Sur 6,1932, pp. 202–208. Retipărit sub titlul „Las kenningar” în Historia de la eternidad, 1936. Vezi şi OC I, pp. 368–381.

aibă rădăcinile în sentimentul autentic. Într-adevăr, Borges îşi încheia eseul despre kenning-uri într-o notă surprinzător de personală:

Străvechiul ultraista, a cărui fantasmă continuă să mă bântuie, se desfată cu aceste jocuri. Le dedic unei strălucite camarade a zilelor eroice: Norah Lange, al cărei sânge poate le va recunoaşte463xxxvii.

Nu este deloc o coincidenţă faptul că una dintre principalele surse de inspiraţie ale eseului său despre kenning a fost Edda în proză de Snorri Sturluson, opera despre care Norah Lange îşi publicase eseul în Azul cu câteva luni în urmă. Iar trimiterea la sângele scandinav al lui Norah indică o întoarcere la ceea ce am numit fantezia lui Borges despre originea lui englezească: superstiţia lui romantică despre rădăcinile nordice pe care le împărţea cu Norah, semn al destinelor lor împletite.

Cam tot acum, după judecata mea, Borges a scris un poem – în engleză – dedicat unei femei nenumite464. Poemul evocă obiceiul lui de a hoinări noaptea prin cartierele mărginaşe ale oraşului Buenos Aires, iar ideea de bază este că nopţile sunt ca nişte valuri care aduc

„misterioase daruri şi refuzuri”. Acest poem, cred eu, i-a fost adresat lui Norah Lange şi trebuie citit în contextul relaţiei lor de început, eşuate. Un astfel de „val” nocturn i-o adusese pe preaiubita lui Norah; acesta fusese „misteriosul dar”, dar şi „refuzul” fiindcă nu putuse să o aibă pe de-a-ntregul – „am vorbit şi tu ai uitat cuvintele”.

Un alt val i-o adusese pe Norah din nou şi de data aceasta era 463 „Noticia de los kenningar”, Sur 6, 1932, p. 208. Există o versiune uşor modificată în „Las kenningar”, OC I, p. 380.

464 Vezi primul din cele „Două poeme englezeşti”, publicat în El otro, el mismo, 1969, şi OC II, p. 239.

hotărât să pătrundă în „viaţa ei întunecată şi bogată” – „Trebuie să

ajung la tine, într-un fel, îi spune el. Vreau înfăţişarea ta ascunsă, surâsul tău adevărat; acel surâs însingurat şi batjocoritor pe care oglinda ta rece îl ştie”. Borges voia să o descopere pe adevărata Norah, cea care îi rămăsese ascunsă la începutul relaţiei lor. De fapt, acest poem în engleză era varianta celui pe care Borges i-l adresase lui Norah tocmai când tânăra se pregătea să plece la Oslo, către sfârşitul anului 1927, scriitorul exprimându-şi din nou dorinţa de a învăţa „doctrina pasiunii” din vocea ei, pasiunea care îl surprinsese cu garda lăsată în clipa în care se dezlănţuise în sentimentele ei pentru Girondo.

În martie 1932, se pare că Borges nutrea o speranţă despre care crezuse că se risipise pentru totdeauna – speranţa de a-şi recâştiga locul în inima lui Norah. Tot cam atunci trebuie să fi fost în plin proces de elaborare a Apropierii de Almotásim, romanul autobiografic despre care credea că îl va mântui ca scriitor. Dar această prelucrare a legendei Simorghului fusese concepută în absenţa dragostei lui Norah, iar Alephul final pe care şi-l imagina, după cum am văzut, era un Aleph prozaic, doar o unitate proiectată între autor, cititor şi personaje, care putea reprezenta o unitate panteistă mai profundă.