Într-adevăr, magia, credea Borges, oferă cea mai bună analogie pentru felul în care funcţionează, de fapt, naraţiunea. Cauzalitatea magică operează în virtutea unei legi generale a simpatiei care postulează o legătură inevitabilă între lucruri îndepărtate, o conexiune necesară nu doar între un cadavru şi un glonţ, ci şi între un cadavru şi o figură de ceară mutilată, sau o oglindă spartă, sau sarea ce se varsă, sau 13 oameni la o masă. Naraţiunea creează o
„teleologie [comparabilă] de cuvinte şi de episoade”, „un joc exact de vigilenţe, ecouri şi afinităţi”, din „asiatica dezordine a lumii reale”. Ficţiunea nu ţine oglinda în faţa realităţii, ci, mai curând, constituie o lume autonomă („un orbe autónomo”) „de confirmări, de presimţiri, de întruchipări”, cel mai bine ilustrată de „predestinatul Ulise al lui Joyce”:
Am distins două procese cauzale: cel natural, care este rezultatul neîncetat al unor operaţiuni necontrolabile şi infinite; cel magic, unde profetizează
amănuntele, lucid şi limitat. În roman, cred că singura onestitate posibilă este cea care face apel la al doilea. Să rămână primul pentru simularea psihologicăxxxiii.
Şi totuşi, dacă scriitorul nu ar fi neapărat constrâns de verosimilitate în crearea acelei lumi autonome a naraţiunii, ficţiunea lui nu ar deveni pur şi simplu arbitrară sau capricioasă? Pentru a găsi răspuns la această întrebare, trebuie să ne întoarcem la Poveşti din Turkistan, la convingerea lui Borges potrivit căreia viaţa emoţiilor se înrudeşte mai mult cu operaţiunile magiei decât cu raţiunea. În ultimă instanţă, emoţiile scriitorului sunt cele care determină
ordinea magică a ficţiunii. Şi astfel arta narativă, după cum demonstrează Postularea realităţii şi Arta narativă şi magia, seamănă cu un joc de umbre chinezesc, fiindcă paravanul textului borgesian este
iluminat de imaginaţia autorului, iar figurile enigmatice care se mişcă pe suprafaţa lui se supun nu realismului psihologic, ci emoţiilor ascunse ale creatorului lor.
Până în 1932, principiul de bază al „credinţei literare” pe care Borges o profesase în 1926 – poezia este „o confidenţă” bazată pe încredere – dispăruse cu desăvârşire. Şi totuşi, dacă nu-l mai interesa comunicarea directă cu cititorul, pentru cine mai scria? Ce rost mai avea să scrie? Un indiciu privind noua lui direcţie de gândire poate fi găsit în interesul manifestat faţă de scrierile şi ştiinţele secrete. În O
reabilitare a Cabalei (Una vindicación de la cábala), Borges descria credinţa cabalistică potrivit căreia Dumnezeu a ascuns o multitudine de sensuri în Scripturi449. Într-un text asemănător, O reabilitare a falsului Basilide (Una vindicación de los gnósticos), scriitorul analiza ideile heterodoxe ale lui Basilide şi ale unora dintre adepţii lui450.
Borges era intrigat de credinţa lor în existenţa unei ştiinţe secrete, a unei gnoze, care ne va scăpa de această lume a răului şi ne va uni cu Dumnezeu. Atât în Cabala, cât şi în gnostici, Borges a găsit idei care se potriveau cu o nouă teorie criptografică a scrisului la care tocmai lucra, o teorie care privea scrisul ca pe o purificare a experienţei, un proces capabil să descopere o ştiinţă secretă, o gnoză a sinelui, care să ducă la mântuirea autorului.
Borges exprimase pentru prima dată ideea mântuirii prin scris în eseul Profesiune de credinţă literară din 1926 – scopul lui suprem era să
scrie poate doar o singură pagină, dar o pagină care să-i rezume 449 „Una vindicación de la cábala” a fost publicat pentru prima dată în Discusión, 1932. Vezi Discusión, OC I, pp. 209–212.
450 „Una vindicación de los gnósticos”, La Prensa, 1 ianuarie 1932, ulterior publicat sub titlul „Una vindicación del falso Basilides” în Discusión, 1932. Vezi Discusión, OC I, pp. 213–216.
destinul şi să-l „justifice” în Ziua Judecăţii de Apoi. Inspirată de dragostea lui pentru Norah Lange, această ambiţie prinsese contur în proiectul unui roman epic despre Buenos Aires, prin care propriul destin şi cel al oraşului său natal urmau să se integreze armonios într-o singură operă. Şi totuşi, în 1931, după ce a pierdut-o pe Norah, iar criollismul a ajuns de domeniul trecutului, încă se mai agăţa de dorinţa de a afla mântuirea prin scris, dar excludea ideea mitologizării oraşului Buenos Aires şi se hotăra să creeze o mitologie a propriei vieţi – va scrie un roman autobiografic, prin care va încerca să definească esenţa a ceea ce înseamnă să fii Borges.
Singurul text al lui Borges care se apropie de această capodoperă
salvatoare este o nuvelă numită Congresul (El Congreso), pe care o va publica în 1971. Congresul, de fapt, era un proiect la care se gândea de câteva zeci de ani. Vorbea rar despre el, dar, într-un interviu din 1955, a declarat că este un „roman” care „va rezuma şi va fi şi concluzia a tot ce am scris până acum”451. În aprilie 1971, îşi va exprima speranţa că nuvela Congresul va fi „justificarea lui ca povestitor”, cu alte cuvinte că ar putea fi capodopera care să-l salveze ca scriitor, şi va adăuga că este povestea „unei experienţe mistice pe care nu am trăit-o niciodată, dar pe care, poate înainte de moarte, îmi va fi dat să o trăiesc”452.
Experienţa mistică la care se referea Borges era percepţia panteistă
a unicităţii universului datorită imanenţei divinului în fiecare fiinţă.
Prima apariţie a acestei teme în opera lui Borges a fost în 1936, într-un text foarte ciudat intitulat Apropierea de Almotásim (El acercamiento a Almotásim), care părea a fi recenzia unui roman cu acelaşi titlu, despre care se presupune că ar fi fost publicat în 451 Noticias Gráficas, 6 septembrie 1955, p. 5. Vezi şi Capitolul 23.
452 „Borges at N.Y.U.” În „Prose for Borges”, Triquarterly 25 (1972), p. 459
Bombay „pe la sfârşitul lui 1932”453xxxiv. Dar, în 1971, anul apariţiei Congresului, Borges va spune că povestea îl „obseda” de 30–40 de ani, ceea ce înseamnă că geneza ei datează de prin 1931454. Faptul că
ideea de bază a Congresului i-a venit lui Borges la vremea presupusei publicări a romanului Apropierea de Almotásim mă face să cred că
acest aşa-zis roman apocrif reprezintă, de fapt, o încercare timpurie a lui Borges de a scrie o capodoperă autobiografică, un demers care, după numeroase revizuiri şi reformulări, a luat forma Congresului aproximativ 40 de ani mai târziu.
Prin structura căutării şi mistica punctului culminant, Apropierea de Almotásim prefigurează Congresul. Romanul indian, după
informaţiile noastre, a fost elaborat – într-o manieră care aminteşte cum şi-a construit James Joyce romanul Ulise pornind de la Odiseea –
după modelul unui poem narativ numit Graiul păsărilor de misticul persan Farid ud-din Attar 455 . Acest poem Sufi descrie cum Simorghul, regele păsărilor, şi-a scăpat una din splendidele ei pene deasupra Chinei. Hotărâte să o recupereze, păsările zboară peste şapte văi, fiecare simbolizând o etapă în procesul purificării, până
când 30 de păsări ajung la un munte sfânt ca să descopere că ele sunt
„Simorgh şi că Simorgh e fiecare dintre ele, în parte şi împreună”xxxv.
Prin urmare, Simorghul oferă epifania, ideea panteistă a interdependenţei dintre toate fiinţele.
În viziunea lui Borges, protagonistul căutării Simorghului este un student la Drept, fără nume, din Bombay care, în ciuda faptului că a 453 „El acercamiento a Almotásim” a apărut pentru prima dată ca „Notă” în culegerea de eseuri Historia de la eternidad, Viau y Zona: Buenos Aires, 1936. Vezi şi OC I, pp. 414–418.
454 „Borges at N.Y.U.”, în „Prose for Borges”, Triquarterly 25 (1972), p. 459
455 Vezi „El acercamiento a Almotásim”, OC I, p. 417.
pierdut credinţa islamică a familiei, este prins într-o încăierare şi sfârşeşte prin a ucide un hindus. Studentul „liber-gânditor” este atât de uluit de vrajba dintre musulmani şi idolatri încât porneşte în căutarea adevărului. Ajunge la un turn circular, unde găseşte un jefuitor de cadavre care urinează la lumina lunii. Auzind cum acest nenorocit înjură o femeie din Palanpur, se gândeşte că ura unui om atât de josnic „merită un elogiu”, aşa că încearcă să o găsească pe femeie. Obiectul căutării lui nu este femeia în sine (autorul dă de înţeles că studentul va fi dezamăgit din acest punct de vedere), ci sursa de lumină într-o lume caracterizată de „infamie” generală, deoarece studentul este convins că, undeva pe pământ, trebuie să
existe un om din care emană această lumină, un om cunoscut sub numele de Almotásim. Odiseea studentului acoperă şapte regiuni ale Indiei corespunzătoare celor şapte văi în care păsările caută
Simorghul. În scena finală, studentul ajunge în faţa unei uşi şi a unei cortine din papură şi mărgele prin care vede o lumină şi aude glasul lui Almotásim: „Studentul dă la o parte cortina şi înaintează.
Romanul se termină aici”.
Subtextul autobiografic al romanului poate fi descifrat fără prea multă greutate. Conflictul dintre musulmani şi hinduşi era analog celui dintre unitarios (unitarişti) şi federales (federalişti) din Argentina secolului al XIX-lea. Dar, ca şi studentul indian liber-cugetător, Borges căuta să depăşească acest conflict istoric. La început, o femeie
– Norah Lange – părea să reprezinte un adevăr superior, un Aleph unificator, la fel ca femeia din Palanpur, dar aceasta s-a dovedit a fi o deziluzie şi, drept urmare, Borges şi-a pierdut echilibrul, stare agravată şi de durerea pricinuită de răsturnarea lui Irigoyen. Ca şi studentul indian, a încercat să scape de infamia generală a lumii, tipul de salvare imaginat de Borges fiind reprezentat de finalul romanului, modelat după deznodământul din Graiul păsărilor:
În cel de-al douăzecilea capitol, câteva cuvinte atribuite de un librar persan lui Almotásim sunt, poate, o glorificare a celorlalte spuse de erou; aceasta şi alte ambigue antologii pot să semnifice identitatea dintre căutător şi căutat; pot, de asemenea, să însemne că unul îl influenţează pe celălalt. Un alt capitol insinuează
că Almotásim ar fi „hindusul” pe care studentul crede că l-ar fi ucis456xxxvi.
