„antiargentiniană” şi pentru că evitase idiomurile naturale ale criollos în favoarea unui stil elaborat, livresc491. Un naţionalist catolic de dreapta, Ignacio B. Anzoátegui, chiar dăduse de înţeles că Borges se prostituase abandonând criollismul, renunţând astfel la ceea ce el numea o „literatură necesară”, pentru eseurile prolixe şi goale de expresie din Discusión 492 .
În realitate însă, Borges nu se izolase într-un turn de fildeş; pur şi simplu se înstrăinase de direcţia în care o luase politica – dispreţuia anglofobia, antisemitismul şi, nu în ultimul rând, tendinţele autoritariste care ameninţau să transforme Argentina într-o dictatură fascistă. Dacă a vrut să răspundă pe un ton sarcastic la atacul din Crisol, a făcut-o nu pentru că lua în glumă hărţuirea evreilor, ci pentru că ştia prea bine ce prevestea o asemenea atitudine. Într-adevăr, două săptămâni mai târziu, Borges a publicat în Crítica, în traducere proprie, o impresionantă relatare semnată de Heinrich Mann despre situaţia politică din Germania, care descria arestările arbitrare ale marxiştilor şi evreilor de către Gestapo, lagărele de concentrare, dispariţia oponenţilor şi manevrele politice ale lui Hitler de subminare a lui Hindenberg. Articolul a apărut sub titlul „Scene de cruzime nazistă” (Escenas de la crueldad nazi) şi a fost ilustrat cu un cap de mort, cu o cască de oţel şi înconjurat de svastici493.
Dezgustul lui Borges trebuie să fi fost amplificat şi de degradarea generală a climatului moral din ţară. I-am amintit deja consternarea 491 Recenzie, nedatată, inclusă ulterior în Ramón Dolí, Policía intelectual, Editorial Tor: Buenos Aires, 1933.
492 „Discusión sobre Jorge Luis Borges”, Megáfono 1, august 1933, Buenos Aires, p.
17
493 „Escenas de la crueldad nazi”, Crítica, 5 mai 1934. Vezi Zangara, Borges en Revista Multicolor, pp. 348–367.
provocată de frecvenţa cu care era prezentă Norah la petreceri şi banchete alături de Neruda, Lorca şi Girondo; acest comportament era simptomatic pentru un hedonism mai răspândit căci, în ultimele luni ale anului 1933, presa din Buenos Aires remarca popularitatea unui nou fenomen social – cluburile de noapte în stil franţuzesc –
„boîtes” – care, în opinia publicaţiei Noticias Gráficas, apăreau „ca răspuns la dorinţa de emancipare socială”, o emancipare care pare să
fi inclus şi primele spectacole cu femei goale din Argentina –
reclamele din presă pentru Revista Prohibida de la Casino clamau că
„anul acesta nuditatea a fost inclusă în repertoriul spectacolului de cabaret”494.
Dezamăgirea crescândă a lui Borges faţă de situaţia în care se afla Argentina poate fi sesizată în patru schiţe istorice, scrise sub pseudonimul José Tuntar, care au fost publicate în Crítica între septembrie 1933 şi martie 1934 – exact perioada în care autorul vedea cum Norah Lange se lasă din nou fascinată de Oliverio Girondo495.
Toate cele patru articole se bazau pe scrierile lui Tacitus despre decadenţa Romei imperiale. (Tacitus fusese unul dintre autorii preferaţi de Borges în timpul şederii la Geneva.) Primul articol descrie dezamăgirea viteazului Diocleţian la vederea modului în care structura republicii romane este afectată de corupţia succesorilor săi496. Diocleţian se hotărăşte să-şi ia viaţa, un „gest tragic de sfidare şi disperare”. Pe 7 octombrie, un alt articol făcea aluzie la orgiile fiicei şi nepoatei lui Augustus, pe amândouă
494 Noticias Gráficas, 4 noiembrie şi respectiv 12 decembrie 1933
495 Articolele semnate José Tuntar sunt retipărite în Zangara, Borges en Revista Multicolor, pp. 151–181.
496 „El lento suicidio de Diocleciano”, Crítica, 2 septembrie 1933. Vezi Zangara, Borges en Revista Multicolor, p. 160.
chemându-le Iulia 497 . Cel de-al treilea articol, publicat pe 18
noiembrie – la doar două zile după grandiosul banchet organizat de Editorial Tor la lansarea primelor zece cărţi broşate din Argentina –
are drept subiect proliferarea spionilor în Roma imperială, semn al degenerării ei morale, şi din nou se fac trimiteri la orgiile încurajate de urmaşii lui Augustus – Tiberius, Caligula şi Claudius498. Ultimul articol semnat José Tuntar, numit „Marile orgii romane” (Las grandes orgías romanas), a apărut pe 3 martie 1934 şi era o sinteză a vieţii lui Petronius, descriind corupţia atotstăpânitoare care constituia fundalul romanului Satyricon 499 .
Cele patru articole de José Tuntar presupun o analogie între Roma şi Argentina: la fel cum Roma republicană era subminată de urmaşii împăratului Augustus, şi republica argentiniană era afectată de sistemul oligarhic creat de generalul dictator Roca în anii 1880. Din această perspectivă, se pot evalua mult mai bine sursele personale şi istorice ale entuziasmului lui Borges faţă de Irigoyen. Administraţia Irigoyen a reprezentat o şansă istorică de a reinstaura virtuţile civice pentru care luptaseră şi muriseră criollos aristocraţi precum strămoşii lui Borges, dar Irigoyen fusese răsturnat în 1930 şi naţiunea căzuse din nou sub dominaţia frauduloasă a unei clase care urmărea numai satisfacerea propriilor interese. De parcă nu ar fi fost de ajuns, omul care îl răsturnase pe Irigoyen, generalul José F.
Uriburu, era, printr-o extraordinară ironie a sorţii, rudă cu Oliverio Girondo, de aceea pierderea lui Norah Lange şi decadenţa republicii 497 „Ovidio en el país de las flechas”, Crítica, 7 octombrie 1933. Vezi Zangara, Borges en Revista Multicolor, pp. 162–163.
498 „Espías en la Roma imperial”, Crítica, 18 noiembrie 1933. Vezi Zangara, Borges en Revista Multicolor, pp. 166–173.
499 „Las grandes orgías romanas”, Crítica, 3 martie 1934. Vezi Zangara, Borges en Revista Multicolor, pp. 173–181.
argentiniene par să se fi împletit fatal în imaginaţia lui Borges. În consecinţă, Borges se simţea de două ori proscris – izgonit din paradisul de care avusese parte alături de Norah la vila din calle Tronador şi înstrăinat de patrie după căderea lui Irigoyen. Astfel, intrusul persecutat va deveni o figură recurentă în opera lui – în povestiri celebre ca Moartea şi busola (La muerte y la brújula), Miracolul secret (El milagro secreto) sau Aşteptarea (La espera), un individ este hăituit de agenţi ai Romei, de nazişti sau de dictatori argentinieni fără nume.
Cu siguranţă, gândul sinuciderii îi dădea târcoale lui Borges în lunile de dinaintea pierderii definitive a lui Norah Lange. În articolele pe care le-a scris sub pseudonimul José Tuntar amintea de bravi conducători militari care, scârbiţi de starea de decădere a Romei, se hotărâseră să-şi ia viaţa. Sinuciderea este prezentată drept cea mai înaltă formă de negare a cărnii, ca un act nobil căci, în cuvintele lui Seneca, este „singura cale ce ne-a mai rămas ca să fim liberi”500.
Deşi pierderea lui Norah Lange i s-a părut definitivă lui Borges, lunga şi chinuitoarea lui relaţie avea să mai cunoască un episod ciudat. Undeva, la începutul anului 1934, a primit o povestire de la Norah cu rugămintea de a o publica în suplimentul literar al ziarului Crítica. Intitulată Un vacilante juego mortal (Un joc mortal nedecis), povestirea vorbeşte despre o femeie care vrea să-şi otrăvească soţul infidel, dar amână crima la nesfârşit501. Crezând că tot ce scria Norah 500 „Espías en la Roma imperial”, Crítica, 18 noiembrie 1933. Vezi Zangara, Borges en Revista Multicolor, p. 171.
501 Norah Lange, „Un vacilante juego mortal”, Crítica: Revista Multicolor de los Sábados, 7 aprilie 1934
era o reflecţie asupra propriului destin, Borges trebuie să fi dedus din această povestire că între Norah şi Girondo mai rămâneau anumite probleme de rezolvat. Ca prieten apropiat al familiei Lange, trebuie să fi ştiut că un măr al discordiei dintre Norah şi rivalul lui era chestiunea căsătoriei. Girondo refuza în continuare să se însoare cu Norah fiindcă se simţea prea bătrân pentru ea502, dar acest refuz o punea pe tânără în faţa unei dileme: deşi pasiunea ei pentru Girondo se dovedise irezistibilă, o relaţie serioasă cu el în afara căsătoriei i-ar fi compromis reputaţia. Dincolo de distorsiunile şi exagerările de ordin ficţional, povestirea lui Norah e foarte posibil să fi însemnat că
tânăra se gândea să pună capăt legăturii, dar nu se putea hotărî asupra momentului.
În aceste împrejurări, se prea poate ca Borges să-şi fi închipuit că
încă nu era totul pierdut şi să mai fi făcut o încercare. Acesta a fost contextul, după părerea mea, care a produs un al doilea Poem englezesc, urmarea evidentă a primului Poem englezesc, în care îşi exprimase hotărârea de a o avea pe Norah, „să ajung la tine, într-un fel”. Acest al doilea poem este conceput ca o serie de „ofrande” către ea ca răspuns la întrebarea de început: „Cu ce te pot păstra?”
Scriitorul îi oferă peisajul poetic pe care l-au împărţit împreună în
„zilele eroice” ale ultraismului – „străzi sărace, apusuri de soare disperate, luna asprelor suburbii”; îi oferă amintirea glorioşilor lui strămoşi, cărţile lui, loialitatea lui; îi oferă absolut tot ce are:
…acel miez al meu pe care l-am păstrat, nu ştiu cum – inima inimii care nu vinde cuvinte, nu face comerţ cu vise şi este neatinsă de timp, de bucurii, de adversităţi.
502 Interviu cu Olga Orozco, Buenos Aires, 7 noiembrie 1995
Dar cu ce putea concura Borges împotriva lui Girondo? În comparaţie cu bogăţia rivalului său, cu statutul său social, cu succesul său în lumea literară, Borges avea prea puţin, nereuşind nici măcar să-şi ţină prima promisiune ca scriitor. În ultima analiză, tot ce-i putea oferi lui Norah era dorinţa lui disperată de a o avea: Îţi pot dărui singurătatea mea, întunericul meu, foamea inimii mele; încerc să te mituiesc cu incertitudine, cu primejdie, cu înfrângere.
Tristul adevăr este că Borges nu o înţelegea pe Norah: ce nu vedea el sau nu voia să vadă era că tânăra pur şi simplu nu-l iubea. Poate că
şovăia să ia o decizie finală în privinţa lui Oliverio Girondo, dar, după cum reiese clar din Voz de la vida şi 45 días y 30 marineros, nu-l considera pe „vărul” Georgie o alternativă şi niciun fel de rugăminte nu ar fi făcut-o să gândească altfel. Într-adevăr, în cursul anului 1934
– prin aprilie, cred – relaţia dintre Norah şi Girondo „a devenit stabilă”, după cum s-a exprimat un prieten apropiat al cuplului503.
De dragul aparenţelor, Norah nu a vrut să se mute acasă la Girondo până când nu l-a convins să se însoare cu ea, nouă ani mai târziu, dar începând din 1934 tânăra a fost recunoscută în lumea literară a oraşului Buenos Aires drept consoarta lui permanentă.
