(Sociedad Argentina de Escritores), Societatea Scriitorilor Argentinieni; naţionaliştii pro-Axă vor reacţiona prin înfiinţarea unei uniuni proprii a scriitorilor. Borges se va apropia mult de SADE, anii de război fiind martorii reapariţiei lui ca figură naţională

în cultura politică a Argentinei, după o lungă perioadă de relativă

obscuritate în anii 1930. Această implicare politică însă nu-i va afecta preocupările literare, opoziţia lui faţă de puterea din ce în ce mai mare a naţionaliştilor de dreapta, ca şi temerile lui privind extinderea influenţei naziste în Argentina aducând un plus de exigenţă şi intensitate operelor lui.

La sfârşitul anului 1940, Adolfo Bioy Casares a publicat La invención de Morel, romanul inspirat de principiile susţinute de 635 „Ensayo de imparcialidad”, Sur 61, octombrie 1939, retipărit în Borges en Sur, pp. 28–30.

Borges în săptămâna pe care cei doi prieteni o petrecuseră împreună

la estancia, în 1935. Romanul lui Bioy oferea un exemplu practic al teoriei ficţiunii în viziunea lui Borges: acţiunea era plasată pe o insulă, ea însăşi o metaforă a „sferei autonome” a artei, iar naraţiunea se baza pe un element fantastic – o maşinărie capabilă să

producă imagini holografice ale fiinţelor umane – dezvoltat cu o rigoare extraordinară pentru a aborda chestiuni metafizice ce ţin de dragoste şi solipsism, timp şi eternitate.

Admiraţia lui Bioy faţă de Borges rămânea neştirbită. În prefaţa la o antologie de povestiri fantastice, Antología de la literatura fantástica, pe care Bioy, Silvina Ocampo şi Borges o alcătuiseră în anul precedent şi care a fost publicată la o lună după La invención de Morel, Bioy îl copleşea cu laude pe Borges pentru că inventase un nou tip de ficţiune:

Cu Apropierea de Almotásim şi Pierre Menard, cu Tlön, Uqbar, Orbis Tertius, Borges a creat un nou gen literar, care se împărtăşeşte şi din eseu, şi din proză. Acestea sunt exemple de inteligenţă fără limite şi imaginaţie ingenioasă, fără slăbiciuni, fără efuziuni lirice, fără sentimentalism şi patos, şi sunt destinate cititorilor intelectuali, iubitorilor de filosofie, aproape numai specialiştilor în literatură636.

Bioy şi-a rugat mentorul să scrie un cuvânt înainte la La invención de Morel, Borges folosindu-se de acest prilej ca să reitereze ideile fundamentale din eseul lui din 1932 Arta narativă şi magia. Scriitorul afirma că romanul realist sau psihologic nu are „formă” – „libertatea totală” a romancierului are drept rezultat „dezordinea totală”637. Mai 636 Antología de la literatura fantástica, Sudamericana: Buenos Aires, 1940. Citatul meu este din ediţia tipărită de Edhasa-Sudamericana: Barcelona, 1977, p. 13.

637 Citatele sunt din prologul lui Borges, „Adolfo Bioy Casares: La invención de Morel” , retipărit în Prólogos con un prólogo de prólogos, pp. 23–24.

mult decât atât, romanul realist „preferă ca noi să uităm că este un artificiu verbal”, Borges punându-l în contrast cu „rigoarea intrinsecă” a romanului de aventuri care „nu se prezintă ca o transcriere a realităţii: este un obiect artificial care nu tolerează

niciun element care nu poate fi justificat”. Intriga este cea care ocupă

locul central, susţinea scriitorul şi, contrazicându-i pe cei care se lamentau că secolul al XX-lea era incapabil să producă intrigi interesante, afirma că, dacă secolul respectiv era superior în vreun fel celorlalte, superioritatea lui consta în valoarea extraordinară a intrigilor, şi cita operele lui Chesterton, Kafka şi Henry James. În ceea ce priveşte La invención de Morel, „am discutat cu autorul detaliile intrigii; l-am recitit; nu consider că fac o greşeală sau o hiperbolă dacă spun că este perfect”.

Oricât de mult ar fi admirat intriga romanului lui Bioy, este imposibil ca lui Borges să-i fi scăpat faptul că discipolul lui pur şi simplu îl eclipsase căci, dacă exista un lucru pe care Borges nu reuşise să-l realizeze după zece ani de încercări acesta era o naraţiune cu intrigă. Gustul amar al nereuşitei este evident în Cercetarea operei lui Herbert Quain, o farsă în genul Apropierii de Almotásim sau al lui Pierre Menard, autorul lui Don Quijote, care a fost publicată în Sur, aprilie 1941638. Acest text se vrea a fi necrologul unui scriitor irlandez, cu o operă mică, doar patru scrieri foarte diferite una de alta, şi poate fi interpretată ca o parodie la adresa producţiilor literare lipsite de succes ale lui Borges. Prima carte a nefericitului Quain a fost un roman poliţist intitulat Zeul labirintului, care răsturna regulile genului, naratorul lăsând să se înţeleagă că

soluţia găsită de detectiv este greşită. Cea de a doua a fost un roman, 638 „Examen de la obra de Herbert Quain”, Sur 79, aprilie 1941, şi inclusă în El jardín de senderos que se bifurcan, 1941, şi Ficciones, 1944.

Aprilie martie, în care Quain încerca să scrie o naraţiune capabilă să

înfăţişeze timpul ca pe un labirint care se ramifică la infinit. Cea de a treia a fost o piesă în două acte, Oglinda secretă, despre dragostea lui Wilfren Quarles pentru Ulrica Thrale şi duelul lui cu un rival, ducele Rutland, în care realitatea acţiunii din primul act era pusă sub semnul întrebării în cel de-al doilea. Cea de a patra carte a lui Quain a fost o culegere de opt povestiri numită Declaraţii, fiecare prefigurând sau promiţând „un subiect foarte bun, în mod voluntar distrus de autor” pentru ca să creadă cititorii că l-au inventat chiar ei. Quain susţinea că „cititorii erau o specie dispărută”: dintre toate tipurile de fericire pe care le oferă literatura, „cea mai înaltă era invenţia”, dar, „pentru că nu toţi sunt capabili de o astfel de fericire, mulţi vor trebui să se mulţumească doar cu simulacre”. Prin urmare, Quain şi-a scris povestirile ca să flateze vanitatea pseudocreativă a cititorilor săi, „acei «scriitori imperfecţi» al căror nume este legiunea” lxiii , iar Borges, considerând că face parte din această

categorie, pretindea că a fost îndeajuns de „naiv” ca să împrumute Ruinurile circulare din cea de-a treia povestire a lui Quain, intitulată

elocvent Trandafirul zilei de ieri.

În căutarea permanentă a „fericirii” adevăratei invenţii, a perfecţiunii intrigii, Borges va apela şi la proza poliţistă. Mare amator al genului, Borges vedea în el un substitut al tipului de ordine narativă „clasică” pe care romanul realist, după părerea lui, aproape că o pierduse de tot. Încă din 1933 scriitorul publicase un scurt eseu intitulat Legile naraţiunii poliţiste (Leyes de la narración policial), pe care apoi l-a încorporat într-un eseu despre G.K.

Chesterton în ceea ce numea „labirinturile genului poliţist”639. Mulţi 639 „Leyes de la narración policial” a apărut prima dată în Hoy Argentina, aprilie 1933, pp. 48–49, şi a fost retipărit în Textos recobrados, 19311955, pp. 36–39; şi „Los

ani mai târziu, Borges îşi va explica astfel interesul faţă de acest gen: În epoca aceasta a noastră, atât de haotică, există ceva care, cu modestie, a păstrat virtuţile clasice: povestirea poliţistă. Deoarece nu putem înţelege o povestire poliţistă fără început, fără cuprins şi fără sfârşit640lxiv.

În ultima parte a anului 1941, Borges şi Bioy s-au hotărât să scrie împreună povestiri poliţiste, după ce îşi încercaseră deja mâna cu povestirea despre doctorul Pretorius în săptămâna petrecută de Borges la estancia lui Bioy în 1935. Cei doi au creat un personaj nou pe nume Isidro Parodi, un deţinut al Penitenciaría din Buenos Aires, înzestrat cu darul de a rezolva enigme poliţiste fără a-şi părăsi celula. Desigur, niciunul dintre scriitori nu a considerat povestirile despre Parodi o treabă serioasă; se întâlneau în biroul lui Bioy după

cină şi petreceau ore întregi inventând tot felul de probleme absurde pentru Parodi. Povestirile erau parodii vesele ale prozei poliţiste (numele de familie italian Parodi este destul de comun în Buenos Aires), structura lor simplă permiţând şi o mare doză de satiră

socială şi politică. Prima a fost terminată pe 27 decembrie 1941

pentru ca, ulterior, să fie inclusă alături de alte cinci în Şase probleme pentru Don Isidro Parodi (Seis problemas para don Isidro Parodi), un volum publicat sub pseudonimul H. Bustos Domecq, contras din numele de familie ale lui Borges şi Bioy641.

laberintos policiales y Chesterton” a apărut prima dată în Sur 10, iulie 1955, pp.

92–94, şi a fost retipărit în Borges en Sur, pp. 126–129.

640 „El cuento policial” a fost prezentat într-o conferinţă pe 16 iunie 1978 la Universidad de Belgrano şi inclus în Borges, oral, Emecé/ Editorial de Belgrano, Buenos Aires, ediţia a patra, 1995, p. 104.

641 Volumul Seis problemas para don Isidro Parodi a fost publicat prima dată de Editorial Sur: Buenos Aires, 1942. Vezi Obras completas en colaboración, pp. 12–121.

Tot la vremea când se amuza scriind ciclul Parodi împreună cu Bioy, Borges s-a aplecat asupra genului poliţist cu intenţii mai serioase, experimentele lui concretizându-se în Grădina potecilor ce se bifurcă (El jardín de senderos que se bifurcan). Plasată în Anglia Primului Război Mondial, povestirea îl are ca protagonist pe Yu Tsun, un spion chinez care lucrează pentru germani şi care vrea să le transmită şefilor lui informaţia potrivit căreia artileria britanică se pregăteşte să bombardeze un oraş din Franţa pe nume Albert.

Întrucât este urmărit de Richard Madden, un agent secret britanic, Yu Tsun trebuie să găsească o cale, măcar şi indirectă, de a-şi transmite mesajul înainte de a fi ucis, aşa că se hotărăşte să omoare un om care se numeşte Stephen Albert. Intriga este în mare parte teleologică, dat fiind că şi agentul, şi spionul urmăresc scopuri specifice, dar, pe măsură ce acţiunea se îndreaptă spre punctul culminant acasă la Stephen Albert, o vilă înconjurată de o grădină cu poteci care se bifurcă, cititorul atent la indicii îşi dă seama că toate cele trei personaje evident ostile – Yu Tsun, Madden şi Albert – ar putea, în principiu, să-şi schimbe rolurile în mai multe dimensiuni ale timpului. Teleologia intrigii poliţiste este prezentată ca fiind o iluzie, întrucât potecile timpului care se bifurcă alcătuiesc un adevărat labirint, anulând astfel identitatea fiecăruia dintre personaje. În această povestire, intenţia lui Borges a fost să combine intriga poliţistă care se autoanihilează în Zeul labirintului de Herbert Quain cu labirintul temporal din celălalt roman al lui Quain, Aprilie martie, rezultatul fiind ceea ce s-ar putea numi o intrigă labirintică, caracterizată în aparenţă de ordine riguroasă, dar care se ramifică la nesfârşit prin implicaţiile ei metafizice.

La scurt timp după terminarea povestirii Grădina potecilor ce se bifurcă, Borges s-a hotărât să scoată o culegere care să reprezinte noul gen pe care tânărul lui prieten susţinea că l-ar fi identificat. Pe lângă

Apropierea de Almotásim, care apăruse ca „notă” la Istoria eternităţii, publicase şase „ficţiuni-eseuri” de la accidentul lui fatal din 1938: Pietre Menard, autorul lui Don Qujiote, Tlön, Uqbar, Orbis Tertius, Ruinurile circulare, Loteria din Babilonia şi Biblioteca Babel. Dar ca titlu al culegerii a ales Grădina potecilor ce se bifurcă, ultima lui povestire nepublicată încă, poate un semn al satisfacţiei pe care o avea că, în sfârşit, inventase o povestire cu intrigă642.

Publicarea Grădinii potecilor ce se bifurcă în decembrie 1941 a fost considerată un eveniment crucial de către scriitorii din grupul Sur.

Recenzând-o în Sur, Bioy va repeta că Borges a inventat un gen nou prin descoperirea „posibilităţilor literare ale metafizicii” şi combinarea lor cu căutarea „idealului” specific prozei poliţiste, anume „inventivitatea”, „rigoarea” şi „eleganţa” în structurarea unei naraţiuni 643 . Cartea a fost trecută pe lista candidatelor la Premiile Naţionale pentru Literatură, un concurs organizat o dată la trei ani de către Comisia pentru Cultură, dar nu a reuşit să obţină

niciunul dintre primele trei premii. Ceea ce trebuie să fi fost o mare dezamăgire pentru Borges, dat fiind că aceasta era prima carte pe care o publica de la eşecul lamentabil din 1936 al Istoriei eternităţii.

Dar insuccesul Grădinii potecilor ce se bifurcă nu s-a datorat unei animozităţi personale faţă de Borges. Printre membrii juriului se aflau şi vărul lui, Álvaro Melián Lafinur; Roberto Giusti, un redactor de la Nosotros care îl cunoştea din zilele avangardei; şi romancierul Eduardo Mallea, membru al grupului Sur. Adevărul este că juriul 642 Volumul El jardín de senderos que se bifurcan a fost publicat de Editorial Sur: Buenos Aires pe 30 decembrie 1941, potrivit notei finale, deşi anul copyright-ului este 1942.

643 Recenzia lui Bioy Casares a apărut în Sur 92, mai 1942. Vezi Emir Rodríguez Monegal, Jorge Luis Borges: A Literary Biography, pp. 363–364.

pur şi simplu nu ştiuse ce să creadă despre straniile „ficţiuni-eseuri”

ale lui Borges. În iulie 1942, Giusti a publicat o notă în Nosotros, în care prezenta evaluarea Grădinii potecilor ce se bifurcă. Juriul considerase impropriu să recomande cititorilor argentinieni „o operă decadentă şi exotică” care „urma anumite tendinţe deviaţioniste ale literaturii engleze contemporane”, oscilând „între povestirea fantastică, o erudiţie absconsă şi afectată, şi proza poliţistă”; cartea lui Borges reprezenta o „literatură dezumanizată”,

„un joc cerebral arbitrar şi obscur”644. La sfârşit, ca să fie mai siguri, membrii juriului premiau cărţi (toate de mult uitate) despre subiecte argentiniene cunoscute: premiul întâi era acordat unui roman despre gauchos, cel de-al doilea unui roman istoric despre războaiele dintre caudillos, iar cel de-al treilea unei culegeri de povestiri despre arrabales din Buenos Aires. Aşadar, chiar dacă nu a fost politică, decizia juriului a avut totuşi o rezonanţă politică în climatul spiritual al vremii: reflecta o orientare spre tipul de scriere susţinut de naţionaliştii de dreapta, plin de „culoarea locală” pe care Borges şi prietenii lui erau hotărâţi să o evite.

Într-adevăr, în cursul anului 1941, simpatiile politice s-au întors în favoarea naţionaliştilor. Coaliţia Concordancia, care se menţinuse la putere prin fraudarea alegerilor timp de aproape un deceniu, fusese slăbită de o criză economică acută şi, când starea precară a sănătăţii l-a forţat pe preşedintele Roberto M. Ortiz să renunţe la post, înlocuitorul lui, Ramón S. Castillo, a încercat să-şi întărească poziţia prin includerea unor militari în cabinetul de miniştri, o mişcare care i-a încurajat pe naţionalişti, a căror strategie fusese întotdeauna menită să îndemne forţele armate să preia controlul statului.

Crezând că, în sfârşit, le-a venit şi lor timpul, naţionaliştii de dreapta 644 Vezi Horacio Salas, Borges: una biografia, p. 204.

au mărşăluit pe străzi strigând lozinci împotriva Aliaţilor şi a evreilor, şi cerând susţinerea naziştilor. Ca răspuns la această

agitaţie de dreapta, partidele de centru şi de stânga – radicalii, socialiştii, comuniştii şi alţii – au întemeiat Unión Democrática şi au exercitat presiuni asupra lui Castillo să abandoneze politica de neutralitate şi să se alăture Aliaţilor împotriva Germaniei şi a Japoniei.

Încercarea nereuşită a lui Borges de a câştiga Premiul Naţional pentru Literatură îl va propulsa pe scriitor în centrul atenţiei ca pe unul dintre reprezentanţii de frunte ai intelectualilor antinazişti şi ai celor care militau împotriva naţionalismului de dreapta din Argentina. Decizia juriului a produs o mare dezamăgire, şi chiar furie, printre prietenii lui Borges. Pentru a mai „repara” din presupusa nedreptate suferită de Borges, Pepe Bianco, editorul revistei Sur, a reacţionat prin publicarea unui omagiu adus de 21 de scriitori şi critici literari volumului Grădina potecilor ce se bifurcă 645 .

Bianco va da şi un dineu cu o publicitate abil făcută în onoarea lui Borges, pe 18 iulie 1942, la care vor participa cei mai distinşi şi mai cunoscuţi scriitori ai Argentinei. Oricum, Borges a intrat în confruntarea ideologică la fel ca înainte, cu obişnuitul lui apetit pentru polemică. Într-un articol publicat în Sur, în decembrie 1941, i-a atacat pe „germanofilii” argentinieni, considerându-i o posibilă a cincea coloană, fiindcă le puteau oferi naziştilor un cap de pod în eventualitatea unei invazii a forţelor germane aflate în căutarea preţiosului lebensraum de care Argentina nu ducea lipsă646.

În ciuda rolului din ce în ce mai însemnat pe care Borges îl juca în sfera politicilor culturale a Argentinei, scrierile lui au continuat să