colaborarea la revista Destiempo; femeia îl vizita regulat la estancia, unde îşi dădeau frâu liber pasiunii lor comune de a citi şi a scrie. De Anul Nou, Bioy şi-a surprins prietenii anunţându-i că se căsătoreşte cu Silvina, pentru ca pe 15 ianuarie să facă o nuntă liniştită în biserica parohială din Las Flores, de lângă estancia lui Bioy, la care a participat şi Borges. Curând după aceea cuplul s-a stabilit în Buenos Aires, mutându-se într-un apartament care ocupa etajele 7 şi 8 ale unei clădiri la întretăierea bulevardului Santa Fe cu calle Ecuador, în elegantul Barrio Norte. La etajul 7, erau două dormitoare mari şi o scară care urca în spirală spre o cameră de zi spaţioasă, semicirculară, la etajul superior, alături de o galerie plină de corpuri de bibliotecă şi un spaţiu pentru lectură, care au devenit biblioteca familiei Bioy605.
Acest apartament a constituit un adevărat refugiu pentru Borges într-o vreme când era extrem de nefericit. Curând totul s-a transformat într-un fel de ritual – Borges trecea pe acolo aproape în fiecare seară şi, după cină, lucra împreună cu Bioy la câte un proiect literar, în dormitorul lui Bioy, care putea fi folosit şi ca birou şi oferea 605 Interviu cu Bioy Casares, Buenos Aires, 15 noiembrie 1995. Apartamentul a fost cumpărat în 1957 de o prietenă a lui Borges, Alicia Jurado. Îi sunt recunoscător că
mi l-a arătat pe 10 noiembrie 1995.
o privelişte magnifică dincolo de acoperişurile caselor din Barrio Norte până la avenida Santa Fe. (În 1940, Borges, Bioy şi Silvina au lucrat la o Antologie de literatură fantastică şi au alcătuit o Antologie de poezie argentiniană.) 606 Uneori ieşeau la o plimbare printr-unul din cartierele preferate ale lui Borges sau ascultau muzică, deşi Borges nu prea avea ureche muzicală: îi plăcea Brahms, dar mai curând asculta blues, gospel sau puţin jazz.
În fiecare joi, Silvina şi Adolfito organizau o soirée pentru literaţi, majoritatea scriitori care colaboraseră la Destiempo şi acum gravitau în jurul revistei Sur. Din când în când, mai invitau pe câte cineva să
ia cina cu ei şi cu Borges, ceea ce, din punct de vedere culinar, se pare că nu era foarte ispititor – musafirul trebuia să ştie că-i va fi foame după o cină la familia Bioy, îi plăcea lui Borges să-i avertizeze pe aceşti invitaţi ocazionali. Gazdele nu excelau prin somptuozitatea meselor: cina consta din câteva bucăţele de friptură la grătar şi apă
(familia Bioy era abstinentă) sau un fel de mâncare făcut la repezeală
de Silvina din ce găsea în frigider în seara respectivă. Adevărata plăcere era să-l vezi pe Borges cum îşi lasă garda jos la aceste întâlniri intime şi devine el însuşi: era genial, spiritual, bârfea cu maliţiozitate şi născocea tot felul de jocuri prin care testa anvergura şi profunzimea lecturilor prietenilor.
Dar chiar dacă a devenit din ce în ce mai prezent pe scena literară
după ce Bioy şi Silvina s-au mutat în Buenos Aires, Borges era la fel de trist. Rareori făcea schimb de confidenţe cu Bioy, deşi chiar la debutul prieteniei lor, la mijlocul anilor 1930, îi vorbise prietenului despre dragostea lui nefericită pentru Norah Lange, pentru ca, la începutul anilor 1940, când cei doi se vedeau aproape în fiecare 606 Antología de la literatura fantástica, Editorial Sudamericana: Buenos Aires, 1940, şi Antología poética argentina, Editorial Sudamericana: Buenos Aires, 1941.
seară, să pară „foarte sensibil” la subiectul Norah Lange; după cum îşi amintea Bioy, subiectul părea că „îl doare”607. Borges amintea de Norah „obsesiv”, aducându-i numele în discuţie doar ca să spună că
preferă să nu intre în amănunte, deşi peste câteva minute o pomenea din nou, de parcă nu ar fi fost în stare să se gândească la altceva; impresia lui Bioy era că Borges „ascundea” ceva despre surorile Lange; erau nişte „lucruri ascunse bine”, bănuia el, „un element misterios” pe care Borges îl păstra pentru „viaţa lui secretă”.
La vremea când îşi dădea tot mai bine seama de ceea ce numea el
„obsesia” lui Borges pentru Norah Lange, Bioy a fost frapat şi de cealaltă „obsesie” a prietenului său, Divina Comedie a lui Dante.
Borges va susţine mai târziu că a citit pentru prima dată Divina Comedie în timp ce călătorea cu tramvaiul spre şi de la Biblioteca Miguel Cané608. Întrucât este foarte posibil ca scriitorul să fi fost familiarizat deja cu temele generale ale poemului lui Dante, se prea poate să fi citit pentru prima dată Divina Comedie de la cap la coadă
în ultima parte a anului 1939 sau la începutul anului 1940. Oricum, Borges a fost „fascinat de această carte”: a fost „una dintre cele mai intense experienţe literare” trăite vreodată „în cursul unei vieţi dedicate literaturii” şi, ulterior, o va considera „poate cea mai reuşită
operă literară, din toate literaturile”609.
Divina Comedie este, în esenţă, povestea mântuirii sufletului autorului. Dante descrie o lungă călătorie prin Infern, Purgatoriu şi Paradis, care culminează cu o serie de viziuni ce îi dezvăluie sensul final al Creaţiei lui Dumnezeu. Poetul latin Virgiliu, autorul Eneidei, 607 Citatele din Bioy Casares provin din două interviuri pe care le-am avut cu acesta în Buenos Aires pe 15 şi pe 25 noiembrie 1995.
608 „An Autobiograhical Essay”, p. 242
609 Citatele sunt din Sorrentino, pp. 72 şi 73, şi respectiv din Carrizo, p. 118.
joacă rolul călăuzei lui Dante prin cele nouă cercuri ale Infernului şi cele şapte trepte ale Purgatoriului; când cei doi ajung în Eden, care se află în vârful muntelui Purgatoriului, Virgiliu pleacă, iar Dante o regăseşte pe Beatrice, femeia moartă pe care încă o mai adoră; Beatrice este cea care îl conduce prin cele nouă ceruri ale Paradisului către Empireu, locul Prezenţei Absolute a lui Dumnezeu, dincolo de spaţiu şi timp. Acolo lui Dante i se îngăduie să vadă Trandafirul celor Drepţi, alcătuit din sufletele celor care şi-au câştigat mântuirea.
Brusc, Dante observă că Beatrice nu mai este cu el; îşi strigă
disperarea, dar apoi o vede la locul cuvenit, într-unul din cercurile Trandafirului mistic. Beatrice îi surâde pentru ultima oară, întorcându-se să privească în extaz izvorul dragostei eterne a lui Dumnezeu.
Beatrice este personajul care joacă un rol providenţial în prologul şi în desfăşurarea întregii Comedii. Datorită intervenţiei ei, Dumnezeu îl lasă pe Dante să facă această călătorie şi tot ea constituie sursa de inspiraţie a poemului care va dezvălui destinul autorului şi va oferi un sens final existenţei omului pe pământ. Dar cine era Beatrice? Într-un text scris mai înainte, Vita Nuova, Dante descria dragostea lui pentru o femeie, despre care se crede că a fost Bice Portinari, pe care o văzuse pentru prima dată când avea nouă
ani şi apoi nouă ani mai târziu, când femeia a refuzat să-l recunoască. Această respingere l-a făcut pe Dante să-şi sublimeze dragostea pentru Beatrice, un proces care a continuat chiar şi după
ce tânăra s-a căsătorit cu un alt bărbat, Simone de’ Bardi. La moartea ei, în 1290, când femeia avea doar 24 de ani, dragostea lui Dante s-a lepădat de toate atributele pământeşti, devenind pur spirituală. În acest moment Dante s-a declarat gata să compună poema sacro în care Beatrice va fi instrumentul mântuirii lui.
Întrebarea dacă Vita Nuova descrie o experienţă autobiografică
autentică rămâne fără un răspuns ferm, dar ceea ce contează pentru noi aici este că Borges era convins că da. Într-adevăr, Borges credea că numai durerea dragostei zadarnice ar fi putut pune în mişcare imensa maşinărie narativă a Divinei Comedii:
După moartea lui Beatrice, pierdută acum pentru totdeauna, Dante s-a jucat plăsmuind întâlnirea cu ea, ca să-şi domolească tristeţea; eu cred că a edificat tripla arhitectură a poemului său pentru a intercala această întâlnire610.
Adevărul este că Borges a citit Divina Comedie într-un mod foarte personal, proiectând asupra poemului durerea copleşitoare pe care o simţise ca rezultat al respingerii de către Norah Lange. Mai mult decât atât, Borges va susţine că are o interpretare proprie a esenţei emoţionale a poemului, localizând-o în Cântul XXXI din Paradiso, unde Beatrice îi surâde lui Dante înainte de a-şi întoarce pentru totdeauna faţa spre măreţia lui Dumnezeu. Acestea erau „versurile cele mai patetice pe care literatura le-a izvodit vreodată”, dar care,
„cu toate că sunt celebre, nimeni nu pare a fi desluşit chinul ce zace în ele, nimeni nu le-a ascultat în întregime”611. În opinia lui Borges, această scenă este ca o aşchie din Infern înfiptă în inima Paradisului, căci Dante este silit să retrăiască pierderea lui Beatrice chiar atunci când o vede obţinând mântuirea în planul divin. Acestea sunt
„întâmplările cumplite, cu atât mai infernale cu cât se petreceau în Empireu”612lv. Pe de altă parte Borges va interpreta scena din Cântul V din Inferno, unde Dante îi întâlneşte pe Paolo şi Francesca în al 610 „El encuentro en un sueño”, Nueve ensayos dantescos, Espasa-Calpe: Madrid, 1982, şi în OC III, pp. 367–369 (p. 369)
611 „La última sonrisa de Beatriz”, Nueve ensayos dantescos, OC III, pp. 370–372
(p.370)
612 Ibid., p. 372
doilea cerc al Infernului, ca pe un exemplu de împlinire sentimentală
pe care poetul trebuie să o fi admirat şi chiar invidiat în taină, căci Paolo şi Francesca, deşi au fost trimişi în Infern pentru că s-au abandonat dragostei lumeşti, erau sortiţi să rămână împreună
pentru veşnicie, fiind „simboluri nedesluşite” ale fericirii pe care Dante nu spera să o trăiască vreodată alături de Beatrice613.
Borges simţea o extraordinară empatie faţă de Dante datorită
dragostei lui neîmplinite pentru Beatrice, dar, în acelaşi timp, Divina Comedie îi insufla mari speranţe fiindcă dovedea că scriitorul îşi poate depăşi suferinţa pentru a se mântui prin artă. Borges descoperise Divina Comedie într-un moment de răscruce din viaţa lui: faptul că fusese la un pas de moarte, la scurt timp după decesul tatălui său îi accentuase dezamăgirea de a fi eşuat în tentativa de a deveni un scriitor adevărat. Cartea lui Dante însă confirma un adevăr pe care îl negase în ultimii ani – numai dragostea unei femei îl putea scăpa de infernala irealitate pe care o împărţea cu tatăl lui, numai iubit putea să scrie o capodoperă care să-i justifice viaţa.
