rolul lui Virgiliu de călăuză a lui Dante prin Infern şi Purgatoriu până la porţile Paradisului, în care Virgiliu, păgân fiind, nu avea voie să pătrundă. În acelaşi fel Borges a căutat să încorporeze destinul tatălui său în propriul mit al mântuirii. Prin analogie cu Virgiliu, doctorul Borges nu-şi găsise mântuirea prin scris, dar aspiraţiile lui literare aveau să fie justificate într-un fel dacă fiul lui reuşea, ca şi Dante, să conceapă o capodoperă care să-i asigure nemurirea ca scriitor.
În Congresul, prin urmare, Borges a transfigurat sensul romanului El Caudillo modificându-i deznodământul: dacă romanul se sfârşea prin distrugerea provocată de Caudillo, care nu putea tolera ca fiica lui să-l iubească pe Dubois, „congresul” amoros dintre Ferri şi Beatriz Frost îl luminează indirect pe patriarhul Glencoe asupra interdependenţei dintre toate lucrurile din lume. Diferenţa iese în evidenţă mai ales în imaginea râului din cele două scrieri. În El Caudillo, pasiunea celor doi îndrăgostiţi este simbolizată de ruperea malurilor şi inundarea câmpiei, această pasiune culpabilă
626 Vezi „La Divina Comedia” în Siete Noches, Frondo de Cultura Económica: ediţia a doua, Buenos Aires, 1993, p. 91.
înfuriindu-l pe Caudillo, care îi distruge pe îndrăgostiţi. Ca şi tatăl lui, Borges a ales imaginea unui râu ca să descrie partidele de amor dintre Ferri şi Beatriz: „O, nopţi, şi dulce umbră împărtăşită, şi dragoste ce curge în întuneric asemenea unui tainic râu, clipă de împlinire când fiecare este celălalt…” Uniunea orgasmică ce a stârnit mânia lui Caudillo în roman este cea care duce la finalul fericit din Congresul, astfel încât idila zădărnicită din cartea doctorului Borges este refăcută şi răzbunată în nuvela imaginată de fiu.
Prin urmare, Borges a subsumat structura romanului El Caudillo propriului proiect de roman şi şi-a organizat naraţiunea într-o progresie dantescă prin Infern şi Purgatoriu, spre Paradis.
Într-adevăr, modelul Divinei Comedii nu este greu de sesizat în nuvela lui Borges. Infernul este reprezentat în Congresul de biblioteca potenţial infinită pe care Twirl i-o recomandă lui Glencoe:
„Te simţeai parcă în centrul unui cerc mişcător, care creştea la nesfârşit, îndepărtându-se mereu”, o imagine ce aminteşte de cercurile din Infernul lui Dante. Twirl, „a cărui inteligenţă era lucidă”lvii, este un Lucifer contemporan, complotând cu asociaţii lui să-l ruineze pe patriarhul Glencoe. Anul pe care îl petrece Alejandro Ferri la Londra reprezintă trecerea lui prin Purgatoriu. Căutarea unei limbi universale are loc într-o bibliotecă, dar aceasta este sala de lectură din Muzeul Britanic, şi nu infernala bibliotecă a lui Twirl, Ferri descoperind limba universală nu pe cale livrescă, ci în dragostea lui Beatriz Frost. Idila lui din Londra cu englezoaica Beatrice echivalează cu a doua întâlnire a lui Dante cu Beatrice în paradisul terestru, în vârful muntelui Purgatoriu, pregătind desprinderea finală de influenţa diabolică a lui Twirl. Paradisul este în sfârşit atins când Ferri se întoarce la Buenos Aires, după ce a învăţat limba dragostei de la Beatriz Frost. Aici află că Glencoe a avut o revelaţie misterioasă care îl face să-l repudieze pe Twirl şi să
poruncească arderea cărţilor ce fac din casa lui o versiune a
„bibliotecii totale”. Dintr-un caudillo indus în eroare, Glencoe apare ca un Dumnezeu-Tatăl binevoitor, care le dezvăluie membrilor societăţii adevărul suprem – toate lucrurile aparţin aceluiaşi spirit universal. Astfel, binele triumfă asupra răului, după cum până şi Twirl este silit să recunoască.
Desfăşurarea acestei structuri danteşti tripartite – Infern, Purgatoriu şi Paradis – este extraordinar de economicoasă şi de eliptică în Congresul, analogiile fiind făcute nu prin legăturile cauzale caracteristice romanului realist, ci prin tipul de „magie contagioasă”lviii pe care Borges îl recomanda în Arta narativă şi magia, eseul lui din 1932. În plus, pentru a crea aceste legături magice, Borges s-a folosit de procedeul dantesc figura: întâlnirea lui Ferri cu Beatriz Frost „sub înalta cupolă” a sălii de lectură din Muzeul Britanic anunţă unitatea atotcuprinzătoare a revelaţiei finale, în timp ce „roşul labirint” al Londrei, în care Ferri se poate să se fi rătăcit (cum o face rivalul lui, Eguren, în Paris), prefigurează forma dantescului „Trandafir al Drepţilor” pe care oraşul Buenos Aires şi-o va lua implicit în cursul revelaţiei colective de la sfârşitul nuvelei.
Aşadar, Congresul reprezintă mitul dantesc al mântuirii în accepţia lui Borges. Cele două elemente constitutive ale acestui mit –
redobândirea dragostei unei femei şi scrierea unei cărţi – sunt evidente în versiunea existentă a nuvelei, deşi într-o formă
considerabil atenuată, ceea ce poate fi rezultatul unui proces de condensare de la roman la nuvelă la care a fost supus Congresul de-a lungul anilor. În cele două femei, Nora Erfjord şi roşcata Beatriz Frost, avem un dédoublement al lui Norah Lange. Există o foarte mică
sugestie că, într-o versiune precedentă a Congresului, Ferri s-ar fi îndrăgostit de Nora Erfjord, fiind apoi respins de aceasta – căci în Londra, Beatriz Frost refuză cererea în căsătorie a lui Ferri pe motiv
că, „întocmai ca şi Nora Erfjord, era adeptă a credinţei predicate de Ibsen şi nu voia să-şi lege viaţa de nimeni”. Şi mai există o aluzie că, într-o altă versiune, episodul legăturii lui Ferri cu Beatriz Frost ar fi dus la recâştigarea afecţiunii Norei Erfjord, dat fiind că, la întoarcerea în Buenos Aires, Ferri ne spune că „Nora mă sărută şi mă
îmbrăţişă, iar sărutul şi îmbrăţişarea ei mi le amintiră pe ale altcuiva”lix.
Dacă pierderea şi recâştigarea dragostei unei femei fac obiectul unor aluzii în Congresul, la fel face şi tema elaborării unei opere autobiografice care să reprezinte mântuirea autorului ei. Congresul, în care Ferri îşi rememorează trecutul la persoana întâi, este până la urmă o consecinţă mult întârziată a revelaţiei lui mistice, în care autorul este împăcat cu sine, senin, şi îşi acceptă locul în lume, în pofida faptului că nu s-a căsătorit niciodată. În plus, motivul pentru care şi-a scris memoriile este de a renunţa la jurământul făcut de membrii societăţii secrete şi de a împărtăşi cititorilor natura revelaţiei lui – conştientizarea realităţii omniprezente a panteistului
„congres al lumii”.
E greu de spus, după mărturiile existente, cât de departe ajunsese Borges în elaborarea Congresului în 1940, cert este că în luna septembrie a aceluiaşi an era foarte necăjit. Un poem intitulat Noaptea ciclică (La noche cíclica), pe care l-a publicat în La Nación pe 6
octombrie, ni-l dezvăluie în toiul unei crize personale627. Poemul este o viziune de coşmar în care Buenos Aires-ul, în loc să fie versiunea panteistă a Trandafirului lui Dante, cum dă de înţeles sfârşitul nuvelei Congresul, a devenit un labirint ale cărui „uliţe strânse în 627 „La noche cíclica” a fost publicat ulterior în Poemas (1922–1943), Losada: Buenos Aires, 1943, şi în El otro, el mismo, 1964. Vezi OC II, pp. 241–242.
spaţiu decupat/ culoare sunt de teamă difuză şi de vis”, un labirint în care minotaurul geme în noaptea infinită a „casei puturoase”, unde
„se va-nturna nesomnul în noapte”, unde „pitagoreic” un „disc obscur, rotit” îl duce pe Borges înapoi spre acele arrabales pe care le-a cutreierat în nopţile tânjind de dor ale tinereţii şi îl lasă într-un „colţ
îndepărtat” din nordul, sudul sau vestul oraşului, „dar care-ntotdeauna cu un smochin te-mbie/ Bătrân, cu-n zid în soare ori un trotuar curat” – o scenă care evocă acea întâmplare atemporală
care i-a provocat trăirea stranie, mistică din A te simţi în moarte (Sentirse en muerte), la scurt timp după ce fusese părăsit de Norah Lange în 1926–1927628:
Acesta-i Buenos Aires. Şi timpul, ce-a lăsat
Iubirea şi arginţii, abia de-mi lasă mie
Această stinsă roză şi-o vană-mpărăţie
De străzi ce-s botezate cu numele purtat
De vagi străbuni: Laprida, Cabrera, Soler, Suárez…
Motivul acestei răbufniri de durere era că Haydée Lange se îndrăgostise de un alt bărbat şi, ca şi cum soarta ar fi vrut să pună
sare pe rana lui Borges, noul ei iubit făcea parte dintr-un grup de poeţi, cunoscut mai târziu drept „Generaţia 1940”, care fusese luat sub oblăduire de unul dintre cei mai puternici mecena literari din Buenos Aires – Oliverio Girondo629. Curtea pe care Borges i-o făcuse lui Haydée se sfârşea astfel într-o parodie cruntă a dezertării lui Norah în favoarea lui Girondo. Departe de a fi „noua Beatrice” care să-i redea fericirea pe care o cunoscuse cândva pe calle Tronador, 628 Vezi Capitolul 10.
629 Interviu cu Olga Orozco, Buenos Aires, 15 septembrie 1994
Haydée îl făcuse să închidă din nou cercul infernal al solipsismului.
Borges s-a trezit din nou rătăcind prin „scobita noapte”, doar cu
„dorul (planul?) unui poem necontenit” lx , după cum spune în Noaptea ciclică. Cu alte cuvinte, trebuia să abandoneze Congresul, proiectata lui capodoperă, marele „poem” dantesc prin care spera să
se salveze şi să-şi salveze tatăl de la uitare.
Pierderea lui Haydée l-a adus din nou în pragul sinuciderii, cel puţin în imaginaţie, deoarece în acelaşi caiet în care scrisese Tlön, Uqbar şi Orbis Tertius a schiţat următorul scenariu: după ce şi-a îndeplinit sarcinile de slujbaş la biblioteca din suburbia anostă
Boedo, şi-a cumpărat un revolver dintr-o prăvălie de pe calle Entre Ríos, un roman poliţist de Ellery Queen pe care îl citise deja şi un bilet-dus spre Adrogué, unde a tras la hotel Las Delicias, a băut fără
să plătească vreo trei pahare de brandy şi apoi s-a împuşcat într-una din camerele de la etaj630.
Borges adăuga că a lăsat în urmă un poem pe care îl scrisese la Biblioteca Miguel Cané chiar în după-amiaza aceea, sugerând că
