(1944–1946)

Într-o seară din luna august 1944, Borges a fost prezentat unei tinere pe nume Estela Canto, la o petrecere dată de Bioy Casares şi Silvina Ocampo. Zveltă, brunetă şi drăguţă, Estela avea ochi scrutători şi un zâmbet discret care îi dădeau un aer de inteligenţă

impetuoasă, pe care îl va păstra şi la bătrâneţe. La 28 de ani, era cu 18

ani mai tânără decât Borges şi se abătuse de la tradiţia argentinienelor preferând să nu se căsătorească şi să-şi croiască o carieră în jurnalism şi literatură. Încerca acum să se impună ca scriitoare, două dintre povestirile ei fiind recent acceptate de Sur.

Fratele ei, Patricio, scriitor aflat la periferia grupului Sur, i-o prezentase Silvinei Ocampo şi, curând, Estela devenise un musafir obişnuit la serile literare organizate de familia Bioy.

Prima ei întâlnire cu Borges nu a fost deloc promiţătoare: îi citise Moartea şi busola în Sur, o povestire care o bulversase, dar nu era deloc impresionată de înfăţişarea autorului – deşi i se spusese că nu este foarte arătos, Borges arăta chiar mai rău decât se aşteptase: era dolofan, destul de înalt, cu faţa palidă, cărnoasă, şi cu picioarele extrem de mici665. După ce a dat absent mâna cu ea, Borges nu prea a mai băgat-o în seamă, o lipsă de atenţie care a iritat-o pe Estela, fiindcă pe atunci credea că toţi bărbaţii o consideră atrăgătoare.

Estela era, de fapt, o femeie cu o experienţă sexuală destul de vastă: 665 Estela Canto, Borges a contraluz, Espasa-Calpe: Madrid, 1989, p. 24. Evocarea relaţiei lui Borges cu Estela Canto porneşte în mare parte de la informaţiile din cartea acesteia.

avusese legături cu mai mulţi scriitori, dar îi prefera pe bărbaţii de acţiune şi, la momentul întâlnirii cu Borges, era încurcată cu un englez, „un spion britanic care călătorea prin toată Argentina şi Brazilia”666.

După acea primă întâlnire, drumurile aproape că nu li s-au mai încrucişat, dar, în jurul datei la care a apărut Ficciones, 4 decembrie, Estela s-a întâmplat să plece de la familia Bioy odată cu Borges şi, în timp ce se îndreptau spre subterráneo (metroul din Buenos Aires), trebuie să fi spus ceva ce i-a atras atenţia lui Borges fiindcă, în momentul în care au ajuns la intrare, scriitorul i-a propus să se mai plimbe puţin. Era trecut de miezul nopţii, dinspre fluviu bătea un vânt uşor, iar jacarandele erau încă în floare, semn că primăvara încă

nu lăsase loc căldurii înăbuşitoare a verii în Buenos Aires.

Au mers pe avenida Santa Fe până la Plaza San Martín, după care Borges s-a oferit să o conducă acasă, în barrio Barracas din sudul oraşului, aflat la o distanţă considerabilă. Vorbiseră despre ascensiunea colonelului Perón, ministrul Muncii, care ajunsese să

domine junta militară şi îşi asigura susţinerea unui număr din ce în ce mai mare de muncitori. Estela, care era de stânga, credea că

preluarea puterii de către fascişti era iminentă. Şi Borges vedea ascensiunea lui Perón ca pe un coşmar, dar era de părere că acest lucru se va sfârşi în momentul când războiul va fi câştigat, după

toate probabilităţile, de către Aliaţi. La un moment dat, Estela a menţionat numele lui George Bernard Shaw şi a citat în engleză

finalul piesei Candida. Faptul că tânăra vorbea engleza şi putea cita pasajele preferate pe de rost l-a impresionat enorm pe Borges. Când s-au oprit să bea ceva într-un bar, Borges a privit-o de aproape, ca şi cum ar fi văzut-o pentru prima oară, şi a spus în engleză: „Zâmbetul 666 Vezi interviu cu Estela Canto din La Nación, 7 octombrie 1990.

Mona Lisei şi mişcările unui cal pe o tablă de şah”. Estela a fost flatată – şi mulţumită că, în sfârşit, acest bărbat („alt bărbat”) începuse să o placă; şi nu doar pentru felul în care arăta, căci Borges a adăugat: „E prima oară când întâlnesc o femeie căreia îi place Bernard Shaw. Straniu!”

Au ajuns în sfârşit la clădirea în care locuia Estela, la întretăierea străzilor Tacuarí şi Chile, dar Borges a propus să meargă în Parque Lezama fiindcă era aproape, deşi tânăra ştia că erau vreo 12 cvartale până acolo. Parque Lezama este o oază de verdeaţă reconfortantă, cocoţată la marginea de sud-est a oraşului, cu puţin înainte ca dealul să se încline spre docuri şi vechea mahala La Boca. Un loc tradiţional al tinerilor îndrăgostiţi, fusese cândva foarte frumos, dar atmosfera lui uşor romantică se estompase după atâţia ani în care fusese lăsat în paragină, cartierul pierzându-şi o mare parte din eleganţă.

Borges a condus-o pe Estela la un amfiteatru abandonat din parc, peste drum de domul albastru al bisericii ortodoxe. Chiar şi la bătrâneţe, Estela mai vizualiza „jocul luminii şi al umbrelor în timp ce frunzele se lăsau legănate de vânt” în noaptea aceea; acolo a început să aprecieze pentru prima oară „nuanţele şi şarmul vocii tremurate” a lui Borges: tot ce spunea era „magie” şi, ca un vrăjitor, părea să scoată „lucruri neaşteptate dintr-o pălărie fără fund”; această magie verbală „arăta omul din el, omul ascuns în spatele acelui Georgie pe care îl ştiam cu toţii, un om care, în sfiiciunea lui, se lupta să iasă la suprafaţă, se lupta să fie recunoscut”. Cu mult după ora trei dimineaţa, Borges s-a uitat la ceas şi a spus că e vremea să meargă acasă. Fusese o noapte a descoperirii reciproce şi a unei promisiuni chinuitoare: Estela văzuse dincolo de exteriorul neatrăgător al lui Borges şi desluşise spiritul excepţional care era închis acolo, în vreme ce Borges fusese intrigat de această tânără

misterioasă al cărei zâmbet vorbea despre o fire încântător de

perversă, o femeie care părea să se strecoare printre degete ca un cal pe tabla de şah şi care, în consecinţă, putea oricând să-l ia prin surprindere.

În dimineaţa aceea – la doar câteva ore după ce se despărţiseră –

Borges a revenit la apartamentul Estelei, lăsându-i servitoarei o carte pentru ea. Era un exemplar din Tinereţe de Joseph Conrad. Nu şi-a exprimat dorinţa de a o vedea, fapt care a nedumerit-o pe Estela.

Seara, Borges a mai venit o dată, oferindu-se să o însoţească la petrecerea familiei Bioy. Când Estela a adus vorba de vizita lui matinală, Borges s-a fâstâcit, mormăind că nu a vrut să o deranjeze.

Estelei i s-a părut că era stânjenit de „momentele poetice şi inocente”

pe care le trăiseră amândoi în parc, dar nu era vorba de aşa ceva: scriitorul era fâstâcit fiindcă se îndrăgostise de ea.

După plimbarea lor întâmplătoare prin Parque Lezama, Borges şi-a făcut un obicei din a o suna pe Estela de la un telefon public în fiecare dimineaţă înainte de ora zece şi adesea apărea la ea acasă cu câte o carte în dar. Avea aerul stângaci al celui care se teme că

inoportunează scuzându-se întruna, o atitudine care curând va începe să o irite pe Estela, recunoscută pentru firea ei voluntară. Cei doi se întâlneau în fiecare seară la intrarea în subterráneo, la staţia Constitución, ca să meargă la cinema sau să ia cina la familia Bioy.

Făceau plimbări lungi prin barrios Barracas sau La Boca, sau prin încrengătura de străzi liniştite din jurul staţiei terminus Constitución. Unul dintre locurile preferate de ei era prima pasarelă

de peste liniile de cale ferată care ducea la sud de staţie, o structură

funcţională din grinzi încrucişate care îi provoca lui Borges tot felul de analogii poetice, fiindcă, de la înălţimea ei, scriitorul vedea un labirint de linii ce se răspândeau peste tot, amestecându-se, întretăindu-se şi despărţindu-se pentru ca în cele din urmă să

dispară undeva, spre sud, spre pampasul pe care, potrivit Estelei,

Borges şi-l imagina mereu ca pe ceva „imens şi liber”. În timpul acestor plimbări se angajau în discuţii aprinse, mai ales despre literatură şi politică, Estela având convingeri ferme despre amândouă. Tinerei îi plăcea să înfigă un „ghimpe viclean” în „ideile lui fixe”. Estela, de pildă, nu-l putea suferi pe Henry James, considerându-l complicat, inhibat, plin de temeri, opinie care îl înfuria pe Borges şi îl provoca să facă remarci sarcastice pe seama gusturilor ei literare. Faptul că Estelei nu-i era frică să spună ce gândeşte trebuie să o fi făcut şi mai atrăgătoare, deşi la momentul acela Borges nu putea anticipa unde va duce relaţia cu ea.

La vremea când a început să se întâlnească regulat cu Estela – în primele zile ale lunii decembrie 1944, Borges s-a apucat să scrie sau poate că scria deja o nouă povestire pe care o va intitula Aleph. Ideea trebuie să-i fi venit la aflarea veştii, spre sfârşitul anului 1944, că vila de pe calle Tronador era scoasă la vânzare de familia Lange, care o dăduse cu chirie de când se mutase în centrul oraşului, în 1934.

Povestirea va recapitula experienţa lui amoroasă nereuşită, scriitorul descriind devoţiunea zadarnică a lui „Borges” faţă de o femeie frumoasă pe nume Beatriz Viterbo, o devoţiune cu atât mai zadarnică cu cât textul începe cu moartea lui Beatriz şi continuă cu obsesia protagonistului pentru această doamnă inaccesibilă după

moartea ei, mergând acasă la ea în fiecare an de ziua ei de naştere, până când este informat că acea clădire va fi demolată, ceea ce îi provoacă viziunea mistică finală a Alephului – o viziune cvasidivină

a întregului univers.

Există anumite elemente în Aleph care trimit la Norah Lange: termenul „aleph” fusese folosit pentru prima oară de Borges la sfârşitul anului 1924, când scriitorul se simţea din ce în ce mai atras de Norah, şi apoi la mijlocul anului 1926, la apogeul relaţiei lui cu ea; Beatriz Viterbo a murit în februarie 1929, aproape sigur luna şi anul

în care Norah l-a respins pe Borges, la scurt timp după revenirea ei din Norvegia667. În această povestire, Borges toarnă experienţa lui cu Norah într-un tipar dantesc. Numele Beatriz Viterbo aminteşte, evident, de Beatrice din Divina Comedie, Borges împrumutând de la Dante tema fundamentală a dragostei unei femei care poate duce la o viziune a plenitudinii universale. Dar Divina Comedie a fost rezultatul respingerii lui Dante de către adevărata Beatrice, în timp ce Borges sugerează că nereuşita lui de a câştiga dragostea unei femei l-a făcut incapabil să scrie o operă care să redea o viziune sublimă comparabilă cu cea a lui Dante. Aleph, prin urmare, nu este despre pierderea unei dragoste; este o lamentaţie pentru pierderea a ceea ce dragostea i-ar fi putut aduce lui Borges. Ca să accentueze această idee, Borges a inventat un personaj comic pe nume Carlos Argentino Daneri, văr cu Beatriz Viterbo, care se căzneşte, absurd, să

descrie întreaga lume într-un singur poem. Unii au văzut în numele Daneri o contragere a numelui poetului italian şi, cu siguranţă, acest pedant versificator este un anti-Dante, un individ atât de obtuz încât nu-şi poate da seama de imposibilitatea de a surprinde lumea în cuvinte, dacă îţi lipseşte demonul inspiraţiei.

Prin această povestire, Borges încerca să răspundă la o mare provocare: voia să-şi facă cititorul să înţeleagă ce pierduse personajul „Borges” prin moartea lui Beatriz Viterbo, sperând să