Go to page:

Text Size:

ocazii şi poate chiar o încercase într-una din camere. Borges însă îşi dorise să reviziteze hotelul împreună cu Estela Canto în acea noapte

„sacră” din martie 1945, cu speranţa că tânăra va deveni „noua lui Beatrice”, femeia capabilă să-l scoată, în sfârşit, din infernul emoţional în care trăise până atunci.

La un moment dat s-au hotărât să se aşeze pe o bancă din beton şi atunci Borges i-a dezvăluit Estelei ce anume îl frământa. Stând călare pe bancă, stângaci, scriitorul a reuşit să îngaime cu o voce tremurată:

„Estela, vrei să te căsătoreşti cu mine?” Tânăra a rămas surprinsă: declaraţia suna de parcă ar fi fost decupată dintr-un roman victorian.

Fără să ştie de ce, Estela i-a răspuns în engleză, limba pe care Borges o folosea în clipe de mare intensitate emoţională: „Aş fi foarte fericită, Georgie. Dar nu uita că sunt o discipolă a lui Bernard Shaw.

Nu ne putem căsători fără să ne culcăm mai întâi”. Replica ei a provocat o reacţie pe măsură – Borges a luat-o ad litteram şi, după

noaptea aceea, o va considera pe Estela logodnica lui.

„Logodna” cu Estela îl umplea pe Borges de un optimism debordant. La vreo lună după noaptea petrecută în Adrogué, Borges a dus-o pe Estela la Grădina Zoologică din Palermo. Purta un fular

cadrilat primit în dar de la Estela, pe care şi-l legase în jurul gâtului în stilul trufaş al unui compadrito. După ce şi-au făcut o fotografie în faţa cuştilor cu maimuţe, s-au dus să vadă felinele şi, în timp ce se uitau la impunătorul tigru bengalez din cuşcă, Borges i-a schiţat Estelei subiectul povestirii la care lucra, pe care până la urmă o va numi Scriptura zeului (La escritura del dios). Un om este închis în temniţă şi, de fiecare dată când temnicerul lasă să pătrundă un crâmpei de lumină, omul zăreşte un tigru printr-o crăpătură din zid.

Omul crede că unul dintre zei a alcătuit o scriptură magică care te poate salva de nenorocirile acestei lumi. Într-o zi, deţinutul are o revelaţie mistică prin care vede o roată infinită din foc şi apă, o viziune care îl face să înţeleagă într-un fel „universul şi… rosturile intime ale universului”lxxiii. Apoi îşi dă seama că vorbele mântuitoare ale zeului sunt dungile de pe blana tigrului.

În această primă versiune a Scripturii zeului, după cum îşi amintea Estela, deţinutul încă nu descifrase formula divină înscrisă pe blana tigrului, dar, tot căutând-o, temniţa încetează să mai fie temniţă, deţinutul simţind iminenţa libertăţii. Este semnificativ că deţinutul încă nu şi-a câştigat libertatea, căci Estela pusese o condiţie înainte de a accepta cererea în căsătorie, de aceea optimismul lui Borges, după cum transpare din această variantă timpurie a Scripturii zeului, era temperat de ideea că mai exista un singur hop de trecut înainte ca scriitorul să-şi încheie trecerea dantescă de la purgatoriu la paradisul dragostei.

Victoria Aliaţilor în 1945 a reînviat speranţa că sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial va marca şi reinstaurarea democraţiei în Argentina. Partidele din Unión Democrática exercitau presiuni pentru organizarea de noi alegeri, dar cel mai mare obstacol în calea democraţiei îl constituia puterea colonelului Juan Perón, care între

timp devenise vicepreşedinte al guvernării militare, pe lângă faptul că era şi ministru al Muncii. Pe 19 septembrie, Unión Democrática, încurajată de sprijinul făţiş acordat de ambasadorul Statelor Unite, a organizat un marş în favoarea „constituţiei şi a libertăţii”.

Participarea a fost atât de mare încât se părea că zilele juntei militare erau numărate.

Borges nu putuse participa fiindcă avea vărsat de vânt, Estela însă

era atât impresionată de cum ieşiseră lucrurile încât a sunat acasă la Borges – unul dintre rarele ei telefoane – ca să-i spună ce şi cum; Borges a profitat de ocazie ca să o invite la ceai în după-amiaza următoare. Estela mai fusese invitată o dată, ca să ia prânzul cu Borges şi mama lui, dar îşi dăduse seama că bătrâna nu o plăcuse, şi între cele două femei se crease o antipatie reciprocă.

Când a sosit la ceai, Estela a fost întâmpinată de Doña Leonor şi Borges, care era îmbrăcat în halat. Conversaţia a ajuns şi la chestiuni de familie, Doña Leonor începând să depene istoria iluştrilor ei strămoşi – i-a povestit Estelei despre eroii care luptaseră în războaiele de independenţă împotriva indienilor sălbatici de la frontieră; despre tatăl ei, comisarul de poliţie, care fusese fiul şi nepotul unor distinşi unitarios, toţi adversari ai tiranului Rosas; unele dintre portretele acestor bărbaţi, spre ştiinţa Estelei, atârnau acum pe pereţii Muzeului Naţional de Istorie din Parque Lezama. Pe Estela a deranjat-o această manifestare de vanitate, pe care o considera de prost gust şi surprinzătoare la o aristocrată precum Doña Leonor, căci şi ea, dacă ar fi vrut, se putea lăuda cu un trecut la fel de glorios, familia ei, ca mai toate familiile vechi din Argentina şi Uruguay, având amintiri sacre ale unor eroi şi pământuri care le aparţinuseră cândva. În timp ce mama lui îi dădea înainte cu această

fanfaronadă plină de snobism, Georgie nu spunea nimic, fapt care a surprins-o pe Estela care ştia cât de mult îl irită orice semn de

„vulgaritate”. După ce a îndurat acest calvar cam jumătate de oră, tânăra s-a hotărât să plece, dar nu înainte ca Borges să o invite din nou la ceai în ziua următoare.

Situaţia s-a repetat – mama lui Borges a stat cu ei tot timpul, turuind din nou despre strămoşii ei. Când Estela se pregătea să

plece, Georgie a invitat-o din nou la ceai, moment în care mama lui a sărit în picioare spunând că nu se poate a doua zi fiindcă ea trebuia să iasă în oraş. De-abia când părăsea clădirea Estela a înţeles sensul cuvintelor Doñei Leonor. A aşteptat ca Georgie să-i telefoneze şi atunci şi-a dat frâu liber mâniei – era revoltător ce credea mama lui, că prezenţa ei era absolut necesară pentru a o împiedica pe Estela să

sară pe Georgie! Această răbufnire a provocat o răceală între Estela şi Borges, care nu s-au mai văzut în următoarele zile.

După ce s-a vindecat, Borges s-a întâlnit cu Estela şi, în timp ce se plimbau încruntaţi pe străzile din jurul staţiei Constitución, şi-au vărsat amândoi tot năduful. Estela i-a spus că atitudinea mamei lui era inacceptabilă. Borges a replicat că Doña Leonor era o femeie de modă veche care credea că trebuie să fie prezentă la întâlnirile lor pentru a apăra onoarea Estelei – la vremea ei nici unei tinere nu îi era permis să rămână singură în compania unui bărbat, chiar dacă

bărbatul era logodnicul ei. Estela însă nu era dispusă să-l cruţe pe Georgie; i-a spus că mama lui ştia prea bine că se vedeau dimineaţa, la prânz şi seara; nu avea cum să-i oprească dacă voiau să se ducă la hotel; mama lui o insultase în mod deliberat. Borges a fost „distrus”

de reacţia Estelei; dorise, simţea ea, ca tânăra să-i accepte minciuna, să accepte scuza că mama lui pur şi simplu intenţionase să apere onoarea Estelei.

Estela era nedumerită de faptul că, deşi familia Bioy era plecată

din oraş, Borges părea că vrea să se retragă mai devreme ca de obicei: ieşeau pe la şapte şi apoi, pe la zece, Borges parcă nu mai avea