Estela a ajuns în Buenos Aires la sfârşitul lunii martie. Borges bănuia că se întâlnise cu cineva în Uruguay, dar voia cu tot dinadinsul să păstreze această legătură, încă mai sperând să se însoare cu tânăra. De îndată ce a auzit că s-a întors, i-a telefonat ca să-i spună că trebuiau să se vadă cât de curând, fiindcă avea să-i comunice ceva foarte important. Au stabilit să se întâlnească în seara aceea, la intrarea în subterráneo, în staţia Constitución, dar Borges a apărut la uşa apartamentului ei cu o oră mai devreme, nerăbdător şi 673 Vezi Rita Goldaracena, „Las inhibiciones del Joven Borges”, interviu cu doctor Miguel Kohan-Miller, El País (Madrid), 23 decembrie 1990.
neliniştit. În timp ce se plimbau fără ţintă pe străzile din jurul clădirii în care locuia Estela, Borges recita agitat din poemele lui preferate. În cele din urmă a spus că are o mare rugăminte: în ultimele luni consultase un psiholog şi tratamentul ajunsese într-o fază în care i-ar fi fost de mare ajutor dacă doctorul Kohan-Miller ar fi avut o discuţie cu ea. Estela a fost de acord numaidecât fiindcă era curioasă şi voia să-l ajute; avea ceva din Sherlock Holmes în ea: îi plăcea să afle cele mai intime motive ale acţiunilor cuiva, va scrie ea mai târziu.
Apropiata întâlnire a Estelei cu psihologul i-a produs lui Borges o mare nelinişte. Într-o scrisoare nedatată adresată tinerei, aproape sigur înainte de întrevederea cu Kohan-Miller, a încercat să-i spună
cât de mult îi lipsea – aproape că izbucnise în plâns cu o zi înainte când trecuse pe lângă Parque Lezama – şi apoi şi-a descărcat inima.
Înainte de a o întâlni pe Estela, zămislise fantasme: unele dintre ele –
povestirile lui – poate că l-au ajutat să-şi suporte existenţa; altele –
obsesiile lui – nu-i aduseseră decât moarte. Dar era convins că va scăpa de toate aceste obsesii dacă Estela binevoia să-l ajute; lupta pentru onoarea lui, pentru viaţa lui şi, mai presus de toate, pentru dragostea Estelei Canto.
La întrevederea dintre Estela şi Kohan-Miller, psihologul a explicat că Borges era copleşit de o sensibilitate extremă în relaţiile cu femeile. Kohan-Miller i-a povestit tinerei despre experienţa lui Borges din Geneva, pe care a interpretat-o ca pe o poruncă din partea tatălui de a arăta că este bărbat; pe de altă parte, ca să se elibereze de sentimentul de vinovăţie, Borges avea nevoie de aprobarea societăţii. Potrivit lui Kohan-Miller, căsătoria îi putea rezolva problema, psihologul întrebând-o pe Estela dacă era pregătită să se mărite imediat, renunţând la testul la care îl supusese pe Borges. Estela însă nu voia să se mărite, cel puţin nu acum, şi Kohan-Miller nu a mai insistat, spunând doar că femeia ar trebui să-l
facă pe Borges să aibă încredere în sine, să fie înţelegătoare cu el.
Doctorul era convins că, în timp, obsesiile lui Georgie vor dispărea.
Estela nu a consemnat ce s-a întâmplat între ea şi Borges după
întrevederea ei cu Kohan-Miller. Se pare că s-au mai văzut câteva săptămâni, deşi era evident că relaţia lor se afla în impas. Estela a încercat să detensioneze situaţia cât a putut, oferindu-se să întreţină
relaţii sexuale cu Borges, dar oferta ei a fost respinsă. Tânăra a conchis din acest refuz că lui Borges îi lipsea curajul de a depăşi bariera fizică în relaţia lor. Pe de altă parte soluţia propusă de ea trăda o viziune destul de limitată, dacă nu simplistă, a eliberării de inhibiţii. Dificultăţile pe care le avea Borges cu femeile nu erau de ordin fizic, ci psihologic şi, după cum intuia şi Kohan-Miller, scriitorul avea nevoie de dragoste şi înţelegere dacă voia să scape de acea senzaţie de nevrednicie care îl urmărea din copilărie şi fusese exacerbată de calvarul prin care trecuse în Geneva.
Văzând că legătura lui cu Estela este sortită eşecului, Borges i-a trimis o scrisoare, probabil în prima săptămână a lunii iunie, în care îi spunea că nu există niciun motiv ca să nu rămână prieteni.
Mărturisea că o iubea foarte mult – îi datora cele mai fericite şi poate cele mai nefericite clipe ale vieţii lui, fapt ce crease o legătură între ei care nu putea fi ruptă în niciun fel. Estela, scria el, îi spunea mereu că
se poate baza pe ea şi, dacă această asigurare era un semn al dragostei ei, o accepta cu mare bucurie, dar, dacă se oferea să-l ajute doar din bunăvoinţă sau milă, nu-i putea accepta oferta, fiindcă a iubi sau a salva o persoană nu era un lucru care să poată fi făcut printre picături. Şi totuşi, ce rost avea să facă schimb de reproşuri, care erau moneda infernului? Voia să fie cu ea şi spera să vină la întâlnirea cu el din Plaza Constitución în ziua aceea.
E clar că întrevederea dintre Estela şi psiholog precipitase lucrurile. După cum scrie Estela:
Analiza făcută de Kohan-Miller avea o singură hibă: faptul că răspunsesem invitaţiei lui îl făcea să creadă că mă interesa oficializarea relaţiei dintre mine şi Borges. Această neînţelegere fusese creată chiar de Borges, care luase de bune vorbele mele frivole în timp ce şedeam pe acea bancă faimoasă de la periferia Adrogué-ului. Eu am văzut totul ca pe o aventură pe care eram pregătită să o duc până la capăt, dar în care nu eram deloc implicată sentimental674.
Tânăra a acceptat până la urmă că „inhibiţia” lui Borges privind propunerea ei de a avea o prietenie bazată pe sex în afara căsătoriei provenea din aceeaşi neînţelegere: „Voia dragostea mea [sublinierea ei]. Nu i-o puteam da. Ajunsesem într-un punct mort, fiindcă el nu era pregătit să accepte mai puţin”.
După ce legătura lor s-a năruit din cauza acestei „neînţelegeri”, Estela s-a întors în Uruguay, unde o aştepta un alt bărbat, probabil partizanul spaniol, şi timp de vreo trei ani s-a distanţat de prietenii ei din Buenos Aires. Mulţi ani mai târziu, Estela va recunoaşte în memoriile ei rolul pe care l-a jucat în crearea acelei neînţelegeri care distrusese legătura ei cu Borges. Va avea curajul să recunoască
faptul că purtarea ei arunca „o anumită umbră asupra caracterului meu” şi va regreta lipsa de onestitate, mărturisind că în noaptea în care Borges a dus-o la Adrogué ar fi trebuit să-i spună: „Georgie, nu te iubesc îndeajuns ca să mă mărit cu tine. Putem fi prieteni şi ceva mai mult dacă vrei”. Privind retrospectiv, Estela va spune despre această implicare sentimentală unilaterală: „M-am purtat urât cu Borges. M-a impresionat disperarea lui, dar n-am avut cum să-l ajut: eram prea detaşată. A fost o experienţă foarte negativă, care mi-a arătat că lucrurile în viaţă nu erau cum mi le imaginasem eu”.
Şi totuşi, această legătură nu a fost o experienţă pe de-a-ntregul 674 Canto, p. 113
negativă pentru Borges. Încă de la început fusese atras de caracterul imprevizibil al Estelei – îi amintea de „calul de pe tabla de şah” – şi aici avusese foarte mare dreptate, căci tânăra îi risipise norii mistificării în care îşi învăluise sentimentele amoroase, forţându-l să
se confrunte cu un adevăr incomod: dacă voia să găsească mântuirea în dragostea unei femei trebuia să înceteze să mai gloseze pe marginea realităţilor sexului. Chiar dacă Estela nu l-a iubit pe Borges, mulţumită ei scriitorul va începe să descâlcească rădăcinile ambivalenţei lui psihologice manifestate faţă de părinţi. Estela avea dreptate când spunea că Borges „a pătruns pe un teren pe care nu fusese niciodată” şi, drept rezultat, a suferit mult, dar ceea ce poate că femeia nu a ştiut cu adevărat au fost dimensiunile acestei suferinţe şi greutăţile pe care scriitorul a trebuit să le învingă înainte de a ajunge, după cum s-a exprimat chiar ea, „să se accepte aşa cum este”.
CAPITOLUL 20
Umilinţă şi suferinţă
(1946–1947)
Ruptura de Estela Canto a avut loc foarte probabil la începutul lunii iunie 1946. Putem intui care a fost reacţia lui Borges la această
pierdere cercetându-i scrierile publicate în această perioadă. La câteva luni după despărţirea de Estela, a acceptat postul de redactor-şef al unei noi reviste literare, Los Anales de Buenos Aires, fiind atât de subiectiv încât contribuţiile lui la Anales îi consemnau, chiar dacă indirect, stările emoţionale şi preocupările în perioada de dinainte şi de după încheierea relaţiei.
Primul număr al revistei Los Anales de Buenos Aires sub conducerea lui Borges a ieşit în martie, când Estela încă nu se întorsese din Uruguay, şi includea deja recenzia semnată de el a unei cărţi cu un titlu, Drumul spre iad, care nu prevestea nimic bun. Dar de-abia în numărul din mai, după ce Estela l-a vizitat pe Kohan-Miller, observăm semne clare ale suferinţei. Borges publica acolo o scurtă
poveste în stil oriental, despre un rege silit să rătăcească prin Deşertul Arab, care arată ca un labirint, până când moare de foame şi de sete; şi o poezie intitulată Limite (Límites), în care enumera mai multe lucruri pe care era sortit să nu le mai cunoască fiindcă
„Moartea mă mistuie necontenit”675lxxiv. În iunie, când şi-a dat seama că Estela nu-l iubea, a apărut un alt poem, Poetul îşi declară faima (El 675 „Historia de los dos reyes y los dos laberintos” a apărut prima dată sub titlul
„Una leyenda arábiga” în El Hogar, 16 iunie 1939, ulterior fiind inclusă în ediţia din 1952 a volumului El Aleph sub titlul „Los dos reyes y los dos laberintos”. „Límites”
a fost inclus în El hacedor, 1960; vezi OC II, p. 227.
poeta declara su nombradia), ale cărui ultime versuri sunt: „Uneltele mele de lucru sunt umilinţa şi angoasa; / Ce n-aş da să mă fi născut mort!”676lxxv În iulie, când totul se terminase între ei, Borges se imagina din nou ca un om condamnat la chinurile iadului. Într-o rubrică numită „Muzeu” (Museo), care era permanentă şi în care apăreau tot felul de texte scurte ale altor scriitori, unii inventaţi de el sau de Bioy Casares, apare definiţia unui „Infern de foc” (Un infierno de fuego) şi a unui „Infern mental” (Un infierno mental), ca şi două
texte despre Abolirea trecutului (La abolición del pasado), şi unul intitulat simplu Crucificare.
Ca şi cum pierderea Estelei nu era îndeajuns, soarta lui perversă a avut grijă ca această lovitură să coincidă cu victoria covârşitoare în alegeri a lui Juan Domingo Perón. În februarie 1946, Perón a fost ales preşedinte cu 54% din voturi. În urma acestui triumf a purces la epurarea din instituţiile publice a adversarilor cunoscuţi. Această
operaţiune nu era o noutate, fiind o practică obişnuită ca fiecare nouă guvernare să concedieze un mare număr de funcţionari publici pentru a-şi răsplăti susţinătorii cu posturi importante. Dar, date fiind aspiraţiile revoluţionare ale peroniştilor, de data aceasta reîmprospătarea personalului a fost mai radicală şi mai motivată din punct de vedere ideologic decât în trecut şi, într-o atmosferă
tensionată, a dus la reglări de conturi şi răzbunări personale. Ca adversar notoriu al naţionaliştilor, Borges trebuie să fi ştiut că era în pericol de a-şi pierde slujba, dar pe 15 iulie a auzit că, în loc să fie demis din postul lui de la Biblioteca Miguel Cané, urma să fie promovat în alt departament.
Natura exactă a acestei promovări este neclară. În Eseu 676 „El poeta declara su nombradia” a fost inclus în El hacedor, 1960; vezi OC II, p.
