La începutul anului 1948, cam la vremea când, după calculele mele, era îndrăgostit de Cecilia, Borges a început să publice o serie de patru articole despre Divina Comedie a lui Dante, care au apărut în La Nación, la intervale de aproximativ două luni, între martie şi 703 Clark M. Zlotchew, „Jorge Luis Borges: An Interview”, în Burgin (ed .), Jorge Luis Borges: Conversations, University Press of Mississippi: Jakcson, 1998, p. 222
704 Alifano, Biografía verbal, p. 91
705 Interviu cu Esther Zemborain de Torres, 27 noiembrie 1995
octombrie. Primul eseu, Simorghul şi vulturul (El Simurgh y el águila), a apărut pe 14 martie, Borges susţinând aici că una dintre ultimele viziuni ale lui Dante în Paradiso avea un corespondent în legenda persană a Simorghului, legenda pe care Borges îşi structurase acţiunea în romanul autobiografic eşuat, Apropierea de Almotásim, şi la care va face aluzie şi în viziunea panteistă de la sfârşitul Congresului. Ultimul eseu, numit Întâlnirea într-un vis (El encuentro en un sueñol), a apărut pe 3 octombrie, fiind o demonstraţie a ideii că
întreaga Divina Comedie a fost concepută de Dante pentru a-şi alina durerea pricinuită de moartea lui Beatrice, imaginându-şi că o va reîntâlni în viaţa de apoi.
În aceste eseuri despre Dante, Borges scormonea jarul unei inspiraţii care îl îndemnase cândva să încerce o operă precum Congresul, în care o femeie îl conducea spre un „paradis” al împlinirii. Şi, întrucât eseurile au apărut în ultimele etape ale relaţiei lui cu Cecilia Ingenieros, poate că Borges spera să reaprindă acel foc prin dragostea pe care i-o purta. Dar, la momentul publicării ultimului eseu despre Dante, relaţia lui cu Cecilia trebuie să se fi năruit deja: viziunea „paradisului” se risipise din nou, Borges rămânând cu furia şi resentimentul atât de evidente într-o nouă
povestire care a apărut în Sur, septembrie 1948.
Emma Zunz va fi una dintre povestirile fundamentale ale carierei lui literare 706 . Scriitorul susţinea că Cecilia Ingenieros îi oferise subiectul şi, chiar dacă recunoştea că nu-i place prea mult fiindcă e despre o răzbunare, care i se părea inutilă şi plină de cruzime, îi va dedica povestirea Ceciliei: „Sau mai curând nu i-o dedicam, ci i-o 706 „Emma Zunz” a apărut prima dată în Sur 167, septembrie 1948, şi în El Aleph, 1949.
înapoiam”707. Tenta misogină a povestirii este indiscutabilă. Emma vrea să-şi răzbune tatăl, după ce acesta s-a sinucis fiind acuzat pe nedrept de delapidare. Tânăra pune la cale un plan prin care să-l ucidă pe Loewenthal, fostul partener de afaceri al tatălui ei, adevăratul vinovat. Emma se prostituează cu un marinar într-un bordel şi apoi îl împuşcă pe Loewenthal sub pretextul că ar fi încercat să o violeze.
Borges a atras atenţia asupra numelui protagonistei: „Emma cu doi de m şi Zunz cu doi de z, încercam să găsesc un nume urât şi în acelaşi timp fără culoare… Numele pare atât de absurd, de nesemnificativ”708. Şi totuşi, parcă dinadins, numele este atât de încărcat de sensuri, încât sună ca o incantaţie magică. Emma este forma feminină abreviată a numelui tatălui ei, Emmanuel, care în ebraică înseamnă „mântuitorul”. Începând şi terminându-se cu o vocală, cuvântul Emma este deschis, expansiv, în timp ce Zunz este un cuvânt absolut introvertit – u şi n sunt imaginea în oglindă a aceleiaşi litere, fiind presate de cei doi z, care au aceeaşi formă cu N
culcat pe o parte.
De parcă plinătatea lui Emmanuel a fost redusă la Emma prin juxtapunerea cu Zunz; prin combinarea lui a cu z avem din nou introversiune – a, care este ultima literă în Emma, este şi prima literă
a alfabetului, dar este blocată de z, prima literă din Zunz, dar şi ultima literă a alfabetului. Efectul general este un amalgam de începuturi şi sfârşituri, de deschideri şi închideri, din care nu se poate ieşi decât prin spaţiul gol din mijloc, care desparte un nume de celălalt. În termeni pur grafici, numele Emma Zunz funcţionează ca o ideogramă a tipului de labirint solipsist în care Borges îşi imagina 707 Carrizo, p. 235
708 Burgin, Conversations, 1969, p. 41
că este prins ca într-o capcană, căci toate elementele sfârşesc prin a se întoarce împotriva lor însele, arătând doar spre reflecţii şi distorsiuni reciproce astfel încât, dacă există o promisiune a mântuirii în primul nume, Emma, cel de-al doilea, Zunz, o anulează.
În Emma Zunz vedem cum Borges descrie o femeie tânără (un mântuitor potenţial) prinsă în labirintul unei dileme de natură
sexuală. Emma are aproape 19 ani (de aceeaşi vârstă cu Borges când acesta era trimis de tatăl lui la prostituata din Geneva), dar „bărbaţii îi inspirau, încă, o frică aproape patologică”, astfel încât, atunci când îşi pierde virginitatea cu marinarul, cunoaşte o „dezordine perplexă
de senzaţii disparate şi atroce” care o face să se gândească la tatăl ei şi la faptul că el „i-a făcut mamei sale acelaşi lucru urât pe care omul acesta avea să i-l facă ei”lxxvii. În această disjuncţie extremă între sex şi oroare găsim imaginea în oglindă a propriului conflict al lui Borges.
Dar, proiectându-l pe un personaj feminin, scriitorul s-a dat câţiva paşi înapoi pentru a examina cu un ochi critic teama de a se degrada prin înfăptuirea acelui „lucru urât” pe care tatăl îl făcuse mamei lui.
Faptul că povestirea Emma Zunz a fost publicată în septembrie 1948, în vreme ce eseul despre ultima viziune a lui Dante despre Beatrice în Paradis a apărut pe 3 octombrie, ne arată un Borges care recunoştea că întregul lui proiect dantesc, de a fi mântuit de dragostea unei femei, rămânea doar o fantezie atât timp cât nu reuşea să se împace cu pornirile sexuale fireşti ale femeii ca şi cu ale sale. Deşi îi era dedicată Ceciliei Ingenieros, povestirea Emma Zunz nu putea fi scrisă decât după experienţa lui cu Estela Canto. Estela înşelase încrederea lui Borges, dar, cerându-i să se culce cu el, îl împinsese pe drumul demistificării tendinţei lui de a privi femeile ca pe nişte „mântuitori” angelici.
Între timp, situaţia politică îl deprima în continuare pe Borges.
Perón îşi întărise din ce în ce mai mult puterea de la victoria din 1946. Popularitatea lui crescuse datorită boom-ului economic produs de exporturile de alimente către o Europă devastată de război, ceea ce-i permitea să majoreze salariile şi cheltuielile publice. Perón a extins rapid rolul statului, naţionalizând banca centrală, sistemul de telecomunicaţii, căile ferate şi docurile. Anul 1947 a fost un fel de armas mirabilis – datoria externă a fost achitată şi, cu mare tam-tam, Perón a semnat o „Declaraţie de Independenţă Economică” faţă de interesele altor ţări. În plus, preşedintele avea un atu de nepreţuit în persoana Evei Duarte, cu care se căsătorise chiar înainte de alegeri.
„Evita” s-a dovedit a fi o populistă de geniu care ştia să tragă foloase de pe urma simpatiilor şi nemulţumirilor acelor descamisados, masele
„fără cămaşă” de dezmoşteniţi ai sorţii. A pornit tot felul de
„cruciade ale bunăstării sociale” în mahalale şi orăşele amărâte, metodele fiind simple, directe şi foarte vizibile – umplea un garaj din palatul prezidenţial cu cantităţi uriaşe de alimente, haine, medicamente şi alte bunuri, şi supraveghea distribuirea lor celor nevoiaşi, adesea oferindu-le chiar ea, sărutându-i şi îmbrăţişându-i pe cei săraci şi bolnavi. Evita a devenit curând obiectul unui devotament fără margini din partea descamisados, simbolul aspiraţiei către „dreptate socială” care constituia esenţa peronismului. Se adresa unor mulţimi imense de la balconul Casei Rosada, rostind discursuri înflăcărate în care ataca „oligarhia” şi îndemnându-i pe descamisados să fie loiali până la moarte soţului ei. Evita voia şi ca argentinienele să primească dreptul la vot pentru ca, după
aprobarea acestei măsuri în 1947, Perón să câştige o nouă şi extraordinară sursă de voturi.
Perón ajunsese la putere în calitate de caudillo militar, nu de şef al unei organizaţii politice. După ce a devenit preşedinte, a remediat această lipsă întemeind un partid propriu, cu o ideologie numită
„justicialism”, corporatistă în spirit, care amintea de fascism prin accentul pe care îl punea pe supremaţia statului în faţa societăţii civile, pe armonia socială dintre clase şi prin cultul autoritar al personalităţii unui mare conducător. În 1948, Perón a iniţiat o campanie de modificare a constituţiei prin introducerea unor principii justicialiste, cum ar fi „decalogul” drepturilor muncitorilor şi împuternicirea statului de a interveni în economie şi a naţionaliza proprietăţile şi resursele naturale. În plus, era prevăzută şi realegerea preşedintelui pentru un număr nelimitat de mandate de şase ani.
Proiectata modificare a marii constituţii liberale de la 1853 avea o enormă semnificaţie istorică pentru Argentina – era în joc însăşi supravieţuirea democraţiei, dat fiind că amendamentele aveau să-l ţină pe Perón la putere un timp nelimitat şi să-i dea posibilitatea să
creeze un stat corporativ. În consecinţă, opoziţia şi-a strâns rândurile ca să apere constituţia, deşi Perón luase deja măsuri ca să-şi intimideze şi să-şi slăbească adversarii. Imediat după alegeri, limitase independenţa aparatului juridic, epurase universităţile şi restricţionase adunările publice. Exista, de asemenea, şi un efort concertat de manipulare a presei: posturile de radio primiseră
instrucţiuni să se abţină de la a critica într-un fel sau altul guvernarea, se înfiinţase o comisie pentru monitorizarea
„activităţilor antiargentiniene” ale redacţiilor şi editorilor, iar cantităţile de hârtie livrate presei erau raţionalizate selectiv – din octombrie 1948, de pildă, cotidiane liberale ca La Prensa şi La Nación vor avea un acces limitat la hârtie.
Adversarii lui Perón vedeau în el încarnarea tiranului Rosas.
Potrivit ziarului La Prensa, de pildă, numeroase festivităţi, „oficiale şi neoficiale”, au avut loc în toată ţara pe 11 septembrie, prin care s-au comemorat 60 de ani de la moartea lui Domingo Sarmiento, marele
preşedinte liberal şi susţinător al „civilizaţiei” împotriva „barbariei”
lui Rosas709. Acesta era momentul hotărâtor anticipat de Borges în Poemul presupunerilor, în care evoca figura strămoşului său, Francisco de Laprida, omul legii ucis de „barbarii” gaucho. La doar câteva zile de la lovitura de stat din 1943, Borges îşi avertizase concetăţenii că
barbarii veneau din nou. Şi totuşi, acum că barbarii sosiseră deja şi ameninţau constituţia liberală, Borges părea incapabil de a trece la acţiune fiindcă se pare că, în toţi aceşti ani de la lovitura de stat din 1943, necazurile cu Estela şi Cecilia Ingenieros îl descurajaseră atât de mult, încât acum nu mai avea puterea să lupte.
Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre mama lui. Ameninţarea peroniştilor de a modifica legea fundamentală a ţării a stârnit eroismul latent, ancestral, care sălăşluia în această femeie formidabilă. Doña Leonor Acevedo de Borges s-a aruncat cu trup şi suflet în lupta de rezistenţă împotriva lui Perón, ora ei astrală sosind în seara zilei de 8 septembrie 1948, când s-a alăturat unui grup de vreo 35 persoane pe calle Florida ca să-şi susţină ataşamentul faţă de constituţia republicii argentiniene. Demonstranţii au cântat imnul naţional, au strigat: „ Vivas!” în favoarea constituţiei din 1853 şi au distribuit fluturaşi cu iniţialele RUL, de la Resistencia, Unidad y Libertad. De la balconul clădirii de vizavi, Centro Universitario Argentino, mai mulţi studenţi au încercat să acopere aceste strigăte cu „ Viva Perón!” Potrivit unei declaraţii de presă a autorităţilor, poliţia federală a primit un telefon anonim la ora 7.10 p.m., prin care era informată că peste câteva minute va avea loc o demonstraţie antiguvernamentală pe calle Florida, între calle Sarmiento şi calle Corrientes710. După ce a cerut armatei să trimită un detaşament de 709 La Prensa, 12 septembrie 1948
710 Relatarea mea se bazează pe un articol din La Prensa, din 9 octombrie 1948.
infanterie ca „să preîntâmpine orice eveniment neplăcut”, poliţia a mers la faţa locului, sosind la timp ca să împiedice aproximativ 30 de contrademonstranţi (probabil studenţi peronişti) să-i atace pe protestanţi. Cei mai mulţi dintre demonstranţi s-au împrăştiat la insistenţele poliţiei, dar câteva doamne au rămas pe loc, continuând să cânte imnul naţional. Câţiva agenţi le-au împins într-un magazin de încălţăminte din apropiere, iar câteva clipe mai târziu un alt grup, care striga lozinci peroniste, a început să ardă fluturaşii împrăştiaţi pe stradă. Mai mulţi trecători au declarat ulterior că unul dintre demonstranţi a fost atacat şi lovit cu pumnul de un agresor necunoscut.
