Doamnele arestate în cursul acestui incident au fost Leonor Acevedo de Borges, Norah Borges de Torre, Adela şi Mariana Grondona, Raquel Pueyrredón de Lastra, María González Acha de Tomkinson şi o doamnă uruguayană împreună cu fiica ei, care susţineau că au fost doar nişte martore inocente. Doamnele au fost acuzate de tulburare a liniştii publice şi „de încălcare a ordinului privind adunările publice”, pentru ca trei zile mai târziu să fie condamnate, fiecare, la 30 de zile de închisoare, pedeapsa maximă
pentru astfel de delicte. Leonor Acevedo, care fusese escortată la tribunal de trei poliţişti, a primit aceeaşi sentinţă, dar, luându-se în considerare vârsta ei – avea 72 de ani, i s-a permis să-şi ispăşească
pedeapsa prin arest la domiciliu. Celelalte au fost trimise la San Miguel, închisoarea pentru femei. Norah Borges şi-a petrecut o mare parte din timp scriind scrisori acasă spre a-şi linişti familia şi făcând schiţe ale delincventelor şi prostituatelor cu care împărţea celula.
Borges va spune că încarcerarea mamei şi a surorii lui a fost
„dureroasă, dar a şi făcut cinste numelui familiei”711. Scriitorul era 711 Sorrentino, p. 59
atât de obsedat de acel sentiment de nevrednicie încât s-a simţit obligat să-i dea glas într-o povestire intitulată Izbăvirea (La redención), pe care a scris-o spre sfârşitul anului 1948712. Protagonistul este Pedro Damián, un om care a trăit cu ruşinea de a se fi purtat cu laşitate într-o bătălie de acum 40 de ani. Pe patul de moarte însă, visează că a murit ca un erou în lupta aceea. În mod curios, Borges, naratorul, descoperă că amintirile celorlalţi supravieţuitori ai bătăliei s-au schimbat: în loc să evoce laşitatea lui Damián, cum făcuseră
până atunci, oamenii îşi amintesc de el ca de eroul care şi-ar fi dorit el să fie. Astfel, Damián şi-a găsit „mântuirea” într-un vis care a schimbat în mod miraculos adevărurile trecutului.
În contextul conflictului lui Leonor Acevedo cu autorităţile peroniste, această povestire se referă la vechea obsesie a lui Borges că ar fi laş. Fusese umilit de curajul mamei şi acum îşi dorea să se revanşeze în ochii ei făcând ceva demn de memoria vitejilor lui strămoşi. Pe de altă parte era conştient că această dorinţă de a se ridica la înălţimea aşteptărilor mamei se lovea de dorinţa lui de împlinire, care nu se putea realiza decât prin contestarea autorităţii ei. Era din nou prins între ciocan şi nicovală, paralizat de ezitarea lui instinctivă de a se supune mamei, dar şi lipsit de orice încredere în propria capacitate de a se revolta. Aceasta era o situaţie pe care scriitorul o va compara cu aceea a unui întemniţat care ştie exact ce trebuie să facă pentru a scăpa din închisoare, dar nu poate pune în practică acest lucru.
În februarie, la o lună după apariţia povestirii Cealaltă moarte, Borges a publicat în Sur Scriptura zeului, o versiune a poveştii pe care 712 „La redención” a apărut prima dată în La Nación, 9 ianuarie 1949, fiind datată
„decembrie 1948”. I s-a dat titlul „La otra muerte” când a fost inclusă în El Aleph, 1949.
i-o spusese Estelei Canto cu patru ani în urmă, lângă cuşca tigrului din Grădina Zoologică din Palermo713. Întemniţatul este acum un preot aztec care vede un jaguar de partea cealaltă a peretelui. Preotul a descoperit formula sacră pe care zeul a scris-o pe blana jaguarului.
Este alcătuită din 14 cuvinte şi, dacă le rosteşte, preotul va fi eliberat, îi va izgoni pe invadatorii spanioli din Mexic, va reconstrui imperiul şi va moşteni tronul lui Montezuma. Dar deţinutul nu vrea să
rostească aceste cuvinte magice fiindcă „cel ce a întrezărit universul, cel ce a întrezărit arzătoarele rosturi ale universului nu se mai poate gândi la un om, la comunele-i bucurii sau dureri, chiar dacă acel om este el însuşi”lxxviii.
Deţinutul din prima versiune, potrivit Estelei Canto, încă nu descoperise taina scripturii zeului, dar, chiar în timp ce o căuta, era sigur că va fi liber cândva; personajul din versiunea ulterioară
descoperă secretul, dar refuză să pronunţe cele 14 cuvinte şi astfel rămâne în temniţă. Estela a interpretat această atitudine ca pe un alt semn al lipsei de curaj a lui Borges şi, într-un anumit sens, a avut dreptate, deşi nu a luat în calcul şi faptul că, atunci când Borges îi povestise prima versiune, ea tocmai fusese de acord să se mărite cu el, în timp ce ultima versiune consemna indiferenţa faţă de soartă
după ce Estela şi apoi Cecilia Ingenieros îi refuzaseră cererea în căsătorie714. Dintr-o poveste a eliberării, Scriptura zeului devenise una a resemnării.
Adevărul e că Borges era prins între dorinţa de a se mântui în ochii mamei lui şi dorinţa de a fi iubit de o femeie. Iar în acest moment nu vedea nicio cale de rezolvare a conflictului. Dilema lui este reprezentată într-o nouă povestire care a apărut la numai trei 713 „La escritura del Dios”, Sur 172, februarie 1949, şi în El Aleph, 1949
714 Canto, p. 216
luni după Scriptura zeului. În Istoria războinicului şi a prizonierei, Borges punea în balanţă civilizaţia şi barbaria715. Pe de o parte îl avem pe Droctulft, un barbar vizigot, care este fascinat de civilizaţia duşmanilor lui romani atunci când contemplă frumuseţea şi ordinea ce domnesc în Ravenna; pe de altă parte, o englezoaică ce rămâne de bunăvoie captivă a indienilor din pampas, la graniţa Argentinei, chiar dacă bunica lui Borges, englezoaică şi ea, se oferă să o salveze de barbarie. Droctulft vede civilizaţia ca pe „o maşinărie complicată, al cărei scop nu-l cunoaştem, dar în a cărei formă bănuim o inteligenţă nemuritoare”; englezoaica aflată în captivitate a descoperit o împlinire voluptoasă în barbarie şi exprimă acest lucru printr-o singură acţiune – se aruncă de pe cal şi bea sângele cald al unei oi de-abia jupuite ca „un semn de dispreţ sau sfidare” faţă de bunica victoriană a lui Borges. În ochii lui Borges motivele fiecărui personaj sunt la fel de misterioase: „Pe amândoi i-a învins un elan tainic, un elan mai profund decât înţelepciunea şi amândoi s-au supus acestui elan pe care n-au ştiut să-l explice”lxxix.
La data apariţiei Istoriei războinicului şi a prizonierei în numărul din mai al revistei Sur, Borges alcătuia o culegere din povestirile pe care le scrisese începând din 1944. Scriitorul s-a hotărât să-şi intituleze noua carte Aleph, după povestirea pe care o concepuse în timp ce era îndrăgostit de Estela Canto, la sfârşitul anului 1944, şi pe care i-o dedicase. De ce acest titlu? Pentru că, la vremea când Borges publica acest volum, 26 iunie 1949, Estela Canto intrase din nou în viaţa lui, autorul fiind iar tentat să o vadă ca pe „noua Beatrice”, a cărei dragoste îl va scăpa de necazuri.
În memoriile ei, Estela trece uşor peste această a doua etapă din 715 „Historia del guerrero y de la cautiva” a apărut prima dată în Sur 175, mai 1949, şi în El Aleph, 1949
relaţia ei cu Borges, dar include textul unei cărţi poştale pe care scriitorul i-a trimis-o din Santiago del Estero, pe 4 octombrie 1949, în timp ce susţinea mai multe conferinţe în nordul Argentinei716. Din acest mesaj putem deduce că Borges voia să reia legătura cu Estela, dar până acum rezultatele încercărilor lui erau nesigure. Aceasta ar putea explica de ce culorile peisajului pe care îl descrie în cartea poştală sunt atât de şterse. Borges îi spune Estelei că Santiago are un aer trist, melancolic, numai al lui: oraşul are o nuanţă de galben, pe jos aproape că nu vezi decât nisip, iar verdele arată mai mult cenuşiu. Borges scrie şi despre câteva case vechi, despre care spune că sunt foarte frumoase şi nobile. Apoi recunoaşte că tot timpul îi este dor de ea.
Când a plecat la Mar del Plata, probabil în decembrie, ca să
lucreze împreună cu Bioy la un scenariu de film, Borges a părăsit capitala fără să o mai anunţe pe Estela. Pe de altă parte tânăra a telefonat la vila lui Bioy, dar Borges deja se culcase. A doua zi dimineaţa Borges i-a scris ca să-i mulţumească, spunându-i că visase că-i telefonase şi era încântat că visul nu-l înşelase717. Se scuza că nu o anunţase că pleacă din Buenos Aires: neglijase să-i spună din prea multă curtoazie sau de teamă, convins fiind că, în fond, pentru ea nu era decât un pisălog sau o obligaţie. Dar telefonul Estelei îl însufleţise din nou: îl încuraja să creadă că există forme ale destinului care se repetă, căci iată-l din nou în Mar del Plata, dorind-o şi aşteptând cu nerăbdare noaptea sau zorii în care se vor avea unul pe altul. Cu puţin înainte de întoarcerea la Buenos Aires, Borges i-a scris iar Estelei ca să-i spună că totul în Mar del Plata îi amintea de ea, aceasta fiind soarta oricărui loc în care se întâmpla să
716 Canto, p. 146
717 Scrisoare nedatată, reprodusă în Canto, pp. 147–148.
se afle. Lucra la scenariu împreună cu Bioy Casares, dar numai cu o parte, exterioară, a sufletului, fiindcă ceva din adâncul lui îi vorbea mereu despre ea718.
Gândurile lui Borges au revenit la căsătorie. Bioy Casares şi Silvina Ocampo au încercat să-l ajute invitându-i pe amândoi să
petreacă luna februarie la estancia lor. Între timp, Borges a convins-o pe Estela să mai aibă o întrevedere cu Kohan-Miller, sperând fără
îndoială că psihologul va reuşi, în sfârşit, să o convingă să se mărite cu el fără condiţii prealabile. Dar nici Estela, şi nici Kohan-Miller nu se arătau entuziasmaţi de această perspectivă, Borges dându-şi seama până la urmă că nu avea rost să mai insiste.
Înainte de plecarea la estancia familiei Bioy totul se terminase între ei. Luna pe care au petrecut-o la fermă a fost o experienţă destul de sumbră. Borges şi Bioy lucrau la scenariu; Estela îşi petrecerea timpul cu Silvina. Momentul lor cel mai intim a fost atunci când Estela l-a ajutat pe Georgie să-şi radă barba, destul de ridicolă, pe care o purta pe atunci. Borges renunţase la barbă din respect pentru mama lui Bioy, o mare doamnă de şcoală veche, care locuia şi ea cu ei la estancia şi i se plânsese fiului de înfăţişarea neîngrijită a prietenului său.
După ce s-au întors la Buenos Aires de la estancia lui Bioy, Estela a pus capăt legăturii cu Borges şi în scurt timp a plecat în străinătate.
Se rupsese ceva, va remarca Estela în memoriile ei, fiindcă Georgie nu mai avea încredere în ea, nici măcar ca prietenă, femeia bănuind că, în cei trei ani cât a lipsit din Buenos Aires, mama lui nu stătuse degeaba719. Evident, ostilitatea Estelei faţă de Doña Leonor era la fel de inflexibilă, ceea ce a constituit un obstacol în relaţia ei cu Borges.
718 Ibid., pp. 149–150
719 Canto, p. 120
Aceasta a fost a doua încercare nereuşită a lui Borges de a câştiga dragostea Estelei Canto. Se părea că soarta îl urca pe piscurile speranţei doar ca să-i dea drumul brusc în infernul disperării. În absenţa Estelei, viaţa nu mai merita trăită. Ce dacă Perón devenea din ce în ce mai autoritar; Borges era bolnav de moarte din cauza eşecurilor lui în dragoste. Imediat după plecarea Estelei, scriitorul a început să lucreze la o nouă povestire, Aşteptarea (La espera), în care înfăţişa un om ce se ascunde de teama asasinilor politici într-o pensiune dintr-o suburbie sordidă din Buenos Aires 720 . Fugarul descoperă un exemplar din Divina Comedie în biblioteca din odaia lui şi, neavând altceva mai bun de făcut, începe să citească mai multe cânturi. Când ucigaşii în sfârşit îl găsesc, omul se întoarce resemnat cu faţa la perete şi se abandonează inevitabilului.
720 „La espera” a apărut prima dată în La Nación, 27 august 1950, şi în ediţia din 1952 a volumului El Aleph.
CAPITOLUL 22
Borges împotriva lui Perón
(1950–1955)
