755 „El puñal” a apărut ulterior pe 25 iunie 1954 în Marcha, o revistă de stânga editată de Emir Rodríguez Monegal în Montevideo. Vezi Rodríguez Monegal, Jorge Luis Borges: A Literary Biography, p. 427.
În Sfârşitul, Borges va rescrie finalul la Gaucho Martín Fierro: povestirea descrie ultimul duel dintre Martín Fierro şi El Moreno, fratele unui gaucho negru pe care Fierro îl omorâse într-o încăierare, în Partea Întâi a celebrului poem756. De data aceasta însă, Fierro este cel care îşi pierde viaţa; moartea protagonistului nu duce la un deznodământ clar, învingătorul, El Moreno, însuşindu-şi identitatea lui Fierro:
Împlinită datoria lui de răzbunător, el nu mai însemna nimic. Mai bine spus, era altul: nu mai avea soartă pe pământ şi omorâse un omlxxxvii.
Când îl ucide pe Fierro, El Moreno preia destinul victimei, identităţile aparent contrare ale ucigaşului şi celui ucis, ale răzbunătorului şi victimei se întrepătrund, împingând povestirea spre o progresie practic infinită, căci El Moreno va avea în cele din urmă o soartă similară cu cea a lui Fierro: poate că unul dintre fiii lui Fierro va încerca să răzbune moartea tatălui său, la fel cum El Moreno a încercat să răzbune moartea fratelui său. În principiu, seria ar putea fi extinsă la infinit, într-un şir reciclat la nesfârşit de dueluri periodice.
Acţiunea este văzută prin ochii unui al treilea personaj, Recabarren care, spre deosebire de Martín Fierro şi El Moreno, este invenţia lui Borges. Recabarren este un martor pe de-a-ntregul pasiv la duel, paralizând în urma unui accident vascular, deşi de câteva ori autorul dă de înţeles că înfruntarea ar fi putut avea loc doar în imaginaţia lui, aşa cum stă întins în pat, neajutorat, privind pe fereastră la câmpiile vaste şi pustii. Ciclul dorinţă-frustrare ce 756 „El fin” a apărut în La Nación, 11 octombrie 1953, şi inclusă în ediţia din 1956 a volumului Ficciones.
caracterizează această povestire a răzbunării inutile este încapsulat în jocul de cuvinte bilingv din numele Recabarren. Recabar înseamnă
„a cere, a pretinde, a insista asupra”; în „Recabarren” cuvântul recabar este alăturat cuvântului englezesc „barren”lxxxviii, prin urmare, numele sugerează că toate eforturile noastre de a avea un eu unic, autentic sunt inutile: trebuie să ne resemnăm cu ideea finalului deschis şi a incertitudinii.
După ce Sfârşitul a apărut în La Nación pe 11 octombrie 1953, Borges nu va mai publica o altă povestire până în 1969. Nici nu prea mai avea despre ce să scrie: pierderea Estelei, a Ceciliei şi a lui Margot demonstrase incapacitatea lui de a-şi împlini dorinţele şi, ca şi Recabarren, stătea vlăguit de propria disperare, privind pustietatea pampasului şi aşteptând o revelaţie care părea să nu mai vină niciodată.
Anul care a urmat, 1954, a fost deprimant şi tern. Vederea lui Borges se înrăutăţise constant: deşi aproape că nu mai vedea cu un ochi, celălalt încă îi mai permitea să citească şi să scrie – acum trebuia să apropie textul la câţiva centimetri de ochi ca să poată desluşi literele. La sfârşitul anului 1954, Borges a suferit un accident în timp ce se afla în vacanţă cu familia Bioy în Mar del Plata – a căzut pe nisip şi, în timp ce se chinuia să se ridice în picioare, şi-a dat seama că nu mai vede nici cu celălalt och757. Bioy şi Silvina au adus repede un medic care i-a sfătuit să-l ducă de urgenţă la Buenos Aires pentru a face o operaţie care nu suporta amânare. Căzătura îi desprinsese retina şi nu existau certitudini că se mai putea repara ceva. Spre mâhnirea tuturor, perspectiva nu a fost deloc dătătoare de speranţe: 757 Relatarea acestui episod porneşte de la un interviu cu Bioy Casares, Buenos Aires, 17 noiembrie 1995.
medicii au avertizat că Borges s-ar putea să nu mai vadă niciodată.
Vreme de câteva săptămâni la începutul anului 1955, Borges a rămas la clinică, în convalescenţă după operaţie. Rezultatul era departe de fi mulţumitor: scriitorul vedea îndeajuns de bine ca să
meargă singur, dar nu mai putea citi sau scrie. De acum încolo vederea lui va slăbi de la o lună la alta pentru ca, în doar câţiva ani, ambii ochi să se înceţoşeze şi să distingă vag numai conturul obiectelor şi culorile galben şi portocaliu. Faptul că nu mai putea citi sau scrie a fost o lovitură cumplită pentru un om a cărui viaţă
întreagă fusese dăruită cărţilor. Prietenii s-au oferit imediat să-l ajute să-şi continue activităţile literare. Esther Zemborain a vrut să-i cumpere un magnetofon, ca să poată lucra singur. Femeia a rămas surprinsă de reacţia Doñei Leonor la propunerea ei: „Dar eu pentru ce sunt aici?” a protestat ea758. Leonor Acevedo îşi îngrijise soţul cu un devotament exemplar după ce orbise, iar acum, că fiul ei fusese atins de aceeaşi boală, urma să aibă grijă de el cu acelaşi altruism şi cu aceeaşi fermitate.
Reacţia lui Borges la pierderea vederii nu a fost de furie – depăşise de mult faza aceasta –, ci de stupoare, un fel de buimăceală în faţa destinului impenetrabil care părea să-i fi distrus orice şansă de mântuire prin scris. Pe 15 februarie 1955, nu mult după ce părăsise clinica, a scris un scurt text despre ultimele zile ale lui Dante la Ravenna759. Poetul aflat pe moarte are un vis în care Dumnezeu îi dezvăluie „tainicul rost al vieţii şi al migalei sale; Dante, uimit, află
în sfârşit cine era şi ce era, şi binecuvântă amărăciunile îndurate”, 758 Interviu cu Esther Zemborain de Torres, Buenos Aires, 27 noiembrie 1995
759 „Inferno, 1, 32” a apărut prima dată în revista havaneză Ciclón (mai 1955) şi a fost datat „Buenos Aires, 15 februarie 1955). Ulterior a fost inclus în El hacedor, 1960. Vezi OC II, p. 185.
dar, trezindu-se, descoperă că nu-şi mai poate aminti acel tainic rost.
Cu alte cuvinte, nici chiar Dante nu a fost salvat până la urmă prin scrierea Divinei Comedii; „a primit şi a pierdut un lucru infinit, ceva ce nu putea recupera, şi nici măcar întrezări, căci mersul lumii este prea complex pentru naivitatea uni om”lxxxix.
CAPITOLUL 23
La Revolución Libertadora
(1955–1959)
În timp ce Borges se refăcea după operaţia la ochi în primele luni ale anului 1955, regimul peronist era supus unei presiuni din ce în ce mai mari din partea adversarilor. Perón se pornise să schimbe structura puterii în Argentina, dar făcuse o greşeală fatală intrând în conflict cu Biserica Catolică printr-o serie de măsuri cum ar fi introducerea învăţământului laic şi legalizarea divorţului şi a prostituţiei, fapt ce a înstrăinat un mare număr de catolici şi a slăbit consensul popular de care avea nevoie pentru succesul revoluţiei lui.
Divergenţele care începeau să apară în Argentina au devenit palpabile pe 11 iunie, când tradiţionala procesiune din Joia Verde care trece prin centrul oraşului Buenos Aires s-a transformat într-o demonstraţie masivă a nemulţumirii Bisericii Catolice faţă de regim.
Borges s-a întâmplat să se afle în Plaza de Mayo, alături de nepoţii lui, Luis şi Miguel de Torre, când poliţia a atacat mulţimea. În învălmăşeala care s-a creat, Luis a fost arestat şi dus la închisoarea din Villa Devoto, unde a fost reţinut timp de o săptămână760.
Peroniştii au răspuns procesiunii din Joia Verde cu un miting uriaş organizat în Plaza de Mayo. Dar, în timpul mitingului, mai multe unităţi militare s-au ridicat împotriva lui Perón: Casa Rosada, palatul prezidenţial din Plaza de Mayo, a fost bombardată de avioane de luptă, atacul soldându-se cu câteva sute de peronişti morţi sau răniţi. Ulterior, grupuri peroniste au mărşăluit furioase prin Buenos Aires dând senzaţia că războiul civil era inevitabil, dar, 760 Vezi Vázquez, Borges: esplendor y derrota, p. 200.
în ceasul al douăsprezecelea, Perón s-a salvat de la catastrofă făcând mai multe gesturi conciliante ca să domolească opoziţia.
În timp ce aveau loc aceste evenimente extrem de importante, viaţa personală a lui Borges lua o neaşteptată întorsătură favorabilă.
Scriitorul a reluat legătura, deşi timid, cu Estela Canto, care revenise la Buenos Aires ca să aibă grijă de mama ei bolnavă, după ce trăise în Europa mai mulţi ani761. Prietenia lor a devenit mai strânsă după ce a murit mama Estelei şi, pe la mijlocul anului 1955, cei doi discutau posibilitatea unei relaţii mai intime. Cu siguranţă, situaţia părea mai prielnică decât în urmă cu zece ani, când Estela fusese încurcată cu un alt bărbat şi nu luase propunerea lui Borges în serios; acum însă
nu era legată de nimeni, împlinise 40 de ani şi, după moartea mamei ei, se pare că vedea altfel lucrurile, fiind mult mai dispusă la o relaţie permanentă şi, de ce nu, chiar la căsătorie.
În memoriile ei, Estela a fost destul de reticentă în a descrie această a treia fază a relaţiei cu Borges, spunând doar că „vechea flacără” s-a reaprins pentru o vreme762. Eu unul cred că acest lucru s-a întâmplat prin iunie sau iulie, căci pe 11 iulie Noticias Gráficas publica un interviu în care Borges vorbea despre proiectul lui de a scrie un roman intitulat Congresul, „care va rezuma şi în plus va fi concluzia a tot ce am scris până acum”763. Şi adăuga: „ Congresul – un Congres ideal – va începe ca un roman şi se va sfârşi ca un basm”.
Din ceea ce ştim acum despre Congresul putem deduce că, prin acest final de „basm”, Borges ar fi trimis la acea viziune panteistă a integrării personale şi universale pe care a considerat-o expresia analogă a momentului în care Dante o vede pentru ultima oară pe 761 Canto, p. 242
762 Ibid., p. 246
763 Interviul este retipărit în Textos recobrados, 1931–1955, pp. 367–371 (p. 371).
Beatrice în Paradis. Într-adevăr, reapariţia Estelei trebuie să-i fi părut un miracol lui Borges, căci femeia reintra în viaţa lui tocmai când abandonase orice speranţă de mântuire. De parcă i s-ar fi oferit o ultimă şansă de a găsi dragostea înainte de a orbi de tot.
Interviul lui Borges din Noticias Gráficas a apărut într-un moment de criză fără precedent pentru regimul peronist. Armistiţiul pe muchie de cuţit dintre administraţie şi partidele de opoziţie, încheiat după atacul asupra mitingului peronist din iunie, era pe punctul de a fi încălcat. Pe 31 august, Perón a apărut în balconul Casei Rosada şi a ţinut un discurs incendiar în apărarea revoluţiei, îndemnându-şi susţinătorii să-i ucidă pe toţi cei care le stăteau în cale şi adăugând, cu o frază care a rămas celebră, că pentru fiecare peronist căzut, trebuie omorâţi cinci opozanţi. Au urmat trei săptămâni de tensiune maximă, în timp ce ţara aştepta reacţia forţelor armate. Pe 19
septembrie, generalul Eduardo Lonardi a condus o revoltă în oraşul Córdoba, căreia i s-au alăturat unităţi militare din toată Argentina.
Dar, chiar şi în aceste condiţii, Perón nu a contraatacat, timp de câteva zile forţele rebele şi cele loiale lui Perón rămânând în expectativă.
Aceste evenimente i-au dat mult curaj lui Borges. În noaptea de 22
septembrie, scriitorul a fost anunţat de nişte prieteni că forţele aeriene vor bombarda zone din jurul Casei Rosada. Întrucât apartamentul lui de pe calle Maipú se afla aproape de zonele vizate, Borges s-a hotărât să-şi mute mama în apartamentul surorii lui, din Barrio Norte. A fost prea agitat ca să poată dormi în noaptea aceea, aşa că a ieşit şi a cutreierat străzile oraşului în aşteptarea bombardamentului. Dar, văzând într-un târziu că nu se întâmplă
nimic şi aflându-se în faţa clădirii în care locuia prietena lui, Susana Bombal, a urcat la ea. Când a deschis uşa, Susana l-a îmbrăţişat şi a
