strigat: „Nobilul meu prieten!” La început, Borges a fost nedumerit de această primire teatrală, pentru ca apoi să înţeleagă că Susana era atât de exaltată fiindcă Perón căzuse de la putere. După cum s-a aflat mai târziu, bombardamentul nu mai avusese loc deoarece Perón părăsise Casa Rosada şi îşi găsise refugiu în ambasada paraguayană.
În aceeaşi noapte a fost lăsat să plece în exil.
Borges i-a telefonat numaidecât surorii lui ca să-i spună vestea cea mare. Apoi a ieşit din nou în stradă: întreaga populaţie din Barrio Norte părea să fi împânzit străzile ca să sărbătorească izgonirea lui Perón. Ploua cu găleata, dar nimeni nu se sinchisea – oamenii erau peste tot, colindând străzile, cântând şi ţipând. Borges era şi el în culmea fericirii şi striga cât îl ţinea gura: „ Viva la patria! ” Pe calle Libertad s-a ciocnit de o tânără pe care o cunoştea şi, până să ajungă
din nou pe avenida Santa Fe, era ud până la piele şi îşi pierduse vocea de atâta strigat. „Mi-amintesc de bucuria pe care am simţit-o; mi-amintesc că în clipa aceea nimeni nu se gândea la propria persoană: singurul gând era că patria era salvată”764.
Căderea lui Perón, după părerea lui Borges, deschisese cele mai bune perspective politice pentru Argentina de la lovitura de stat care îl îndepărtase pe Irigoyen în 1930. Scriitorul putea visa din nou la o Argentină democratică, eliberată de flagelul caudillos. Iar faptul că
acest nou început în istoria naţiunii coincidea practic cu reluarea legăturii romantice cu Estela Canto explică extraordinara stare de euforie pe care o trăia Borges la căderea lui Perón – patria era salvată
chiar în momentul în care lui însuşi i se oferise o ultimă şansă de a fi salvat. În această rară concordie între latura personală şi cea publică
a vieţii lui, Borges trebuie să fi gustat din acea stare de beatitudine la care aspirase toată viaţa – împlinirea sublimă a sinelui şi integrarea 764 Sorrentino, pp. 60–61
lui în realitatea lumii.
Borges nu a trebuit să aştepte mult ca să guste din fructele victoriei. În doar câteva săptămâni de la înfrângerea lui Perón, a fost numit, nici mai mult, nici mai puţin, director al Bibliotecii Naţionale.
În Eseu autobiografic, scriitorul susţinea că „două prietene foarte dragi”, Esther Zemborain de Torres şi Victoria Ocampo, „făcuseră
posibilă” această numire şi dădea de înţeles că ezitase, într-un fel, să
o accepte: „Planul lor mi se părea irealizabil, eu speram cel mult să
conduc o bibliotecă mică, de preferat una din sudul oraşului”765. Pe de altă parte Esther Zemborain îşi amintea că Borges a mers cu prietena lui, Margarita Bunge, la noul ministru al Educaţiei, Attilio Dell’Oro Maini, care le-a spus că altcineva urma să ocupe acel post766. Atunci cei doi s-au hotărât să apeleze la Victoria Ocampo şi să o consulte şi pe Esther Zemborain, recunoscută pentru relaţiile ei; Esther i-a sfătuit să întocmească imediat o petiţie cu semnătura mai multor organizaţii culturale şi să i-o prezinte lui Dell’Oro Maini a doua zi, înainte de ora 11, altfel va fi prea târziu, iar numele celeilalte persoane va trebui să fie anunţat. Revenim la versiunea lui Borges:
„Într-o singură zi, au semnat o petiţie revista Sur (respectiv Victoria Ocampo), SADE, care fusese redeschisă (respectiv Carlos Alberto Erro), Sociedad Argentina de Cultura Inglesa (respectiv Carlos del Campillo) şi Colegio Libre de Estudios Superiores (respectiv Luis Reissig). Petiţia a fost pusă pe biroul ministrului Educaţiei şi, în cele din urmă, am fost numit director de generalul Eduardo Lonardi, care era preşedinte interimar”767.
Explicaţia cea mai plauzibilă a neconcordanţei dintre aceste 765 „An Autobiographical Essay”, p. 249
766 Interviu cu Esther Zemborain de Torres, Buenos Aires, 25 noiembrie 1995
767 „An Autobiographical Essay”, p. 249
relatări este că numirea a fost ideea lui Borges şi a mamei lui. La vremea aceea, impresia prietenilor lui Borges era că Doña Leonor trăgea sforile pentru a da un impuls carierei fiului ei, ceea ce corespundea pe de-a-ntregul cu personalitatea ei puternică şi măreţele ei aspiraţii sociale768. Leonor Acevedo era o femeie energică, inteligentă, care trebuie să fi văzut în răsturnarea lui Perón şansa istorică de a restabili statutul social al familiei prin ocuparea de către fiul ei a unui post pe măsura blazonului. Eseul autobiografic face aluzie la un fel de înţelegere secretă între mamă şi fiu. Încă înainte de confirmarea numirii, cei doi cu greu îşi puteau stăpâni emoţia: „Cu câteva zile în urmă, mersesem împreună cu mama până la Bibliotecă, seara, ca să ne uităm la clădire, dar, fiind superstiţios, am refuzat să intru. «Numai după ce primesc postul», am spus. În aceeaşi săptămână am fost chemat să preiau conducerea Bibliotecii.
În prezenţa familiei mele m-am adresat angajaţilor spunându-le că
eu sunt Directorul – incredibilul Director”769. Borges mărturisea că se simţise „foarte important” la luarea în primire a postului, un sentiment după care, cu siguranţă, Leonor Acevedo tânjise încă de când era doar o fetiţă.
După cum nota Estela Canto în memoriile ei, Borges era
„încântat” de noul lui post, dar, în calitate de prietenă la vremea aceea, femeia privea acest triumf cu multă teamă fiindcă fusese întotdeauna conştientă de influenţa Doñei Leonor asupra lui Georgie şi trăia cu impresia că, în ultimii ani, necazurile cu ochii şi cele câteva „eşecuri” pe care le avusese în relaţiile cu femeile îl apropiaseră şi mai mult de mama lui770. Desigur, Doña Leonor nu era 768 Interviu cu Betina Edelberg, Buenos Aires, 9 septembrie 1996
769 „An Autobiographical Essay”, p. 249
770 Canto, p. 245
deloc fericită că Georgie îi făcea din nou curte Estelei Canto. Dintre toate femeile de care se încăpăţânase să se îndrăgostească, Estela era de departe cea mai nepotrivită. Era cunoscută pentru libertinajul ei sexual şi, mai rău de atât, devenise comunistă şi se spunea că bea de stingea. Bioy Casares îşi amintea cum Leonor îi spunea cât de mult o îngrijorează faptul că Georgie şi Estela ies seara împreună; fiul ei era aproape orb, mioapa de Estela era îndrăgostită de pahar – cum puteau ei supravieţui acelor lungi plimbări prin oraş?771 Vechiul conflict dintre Leonor Acevedo şi Estela Canto era pe punctul de a izbucni din nou, dar de data aceasta nu Doña Leonor va fi cel mai mare obstacol în calea dragostei lui Borges pentru Estela, ci destinul politic schimbător al Argentinei.
Lovitura de stat care l-a îndepărtat pe Perón a ajuns să fie cunoscută drept Revolución Libertadora, „Revoluţia de eliberare”, conducătorul ei, generalul Lonardi, declarând că nu vor exista „nici învingători, şi nici învinşi” după plecarea lui Perón. S-a crezut că, după înlăturarea lui Perón, divergenţele politice din ţară vor putea fi aplanate, iar democraţia va fi restabilită, dar, după doar câteva săptămâni, a devenit limpede că realitatea era mult mai complicată
decât se anticipase. Perón reuşise să-şi instituţionalizeze puterea – îşi întemeiase propriul partid şi controlase confederaţia sindicatelor muncitoreşti şi, în plus, se bazase pe devotamentul cvasi-religios pe care sprijinitorii lui îl aveau pentru răposata lui soţie, Evita.
Adevărata problemă a juntei militare victorioase era cum să
guverneze ţara când atât de mulţi oameni încă se mai simţeau legaţi de omul pe care tocmai îl răsturnase de la putere.
Coaliţia antiperonistă avea păreri contradictorii în această
771 Interviu cu Bioy Casares, Buenos Aires, 17 noiembrie 1995
privinţă. Pe de o parte erau comuniştii, socialiştii şi radicalii de stânga, conştienţi de extraordinara influenţă a lui Perón asupra sindicatelor muncitoreşti şi, prin urmare, dispuşi să ajungă la un compromis cu liderii peronişti şi cu organizaţiile peroniste, dar nu cu Perón. Radicalii şi conservatorii, pe de altă parte, se opuneau oricărui compromis, considerând că „regenerarea democratică” nu putea fi realizată decât prin suprimarea peronismului şi refacerea ordinii constituţionale a Argentinei liberale.
În noiembrie 1955, generalul Lonardi, care se declara în favoarea unei înţelegeri cu peroniştii, a fost înlăturat de generalul Pedro E.
Aramburu, un vajnic susţinător al „regenerării democratice”.
Guvernul provizoriu al lui Aramburu a propus consolidarea Revoluţiei de Eliberare prin eradicarea peronismului şi, ulterior, restabilirea treptată a democraţiei liberale. Prima etapă avea să fie alegerea unei Adunări Constituante ale cărei misiuni erau elaborarea unei noi constituţii şi organizarea alegerilor parlamentare şi prezidenţiale la o dată ce avea să fie stabilită în funcţie de evoluţia evenimentelor.
Borges a făcut tot ce-i stătea în putere ca să ajute Revolución Libertadora. Ca director al Bibliotecii Naţionale, a luat câteva măsuri pentru a depăşi ceea ce considera el a fi filistinismul îngust al regimului peronist. A căutat fonduri ca să mărească zestrea Bibliotecii Naţionale şi să îndrepte astfel răul făcut de naţionalismul meschin al erei peroniste; a readus la viaţă La Biblioteca, jurnalul defunct al Bibliotecii Naţionale; şi a instituit un program de conferinţe susţinute de personalităţi importante, dedicate cauzei libertăţii intelectuale. Un al element fundamental în reconstrucţia culturală a Argentinei îl constituia curăţarea universităţilor de funcţionarii peronişti – şi aici Borges a jucat un rol, deşi minor, când a fost numit profesor de literatură engleză la Universitatea din
Buenos Aires.
Ca radical, Borges sprijinea „regenerarea democratică” şi, după
lovitura de stat, a publicat în Sur un atac virulent la adresa peronismului. Regimul lui Perón fusese un taler cu două feţe, scria el în L’Illusion comique: pe de o parte îşi înţesase „cazierul” cu
