O altă aluzie din poem se face ecoul acelor pasiuni neostoite din tinereţe: „Sunt cel ce vede prorele din port”. Cuvântul „proră”

trimite desigur la revista lui, Proa, amintind de pornirile revoluţionare de la începutul carierei, ca poet avangardist. Borges însă renunţase la „aventura” avangardei în favoarea „ordinii” şi, drept rezultat, nu ridicase pânzele pe mările învolburate ale vieţii, ci rămăsese în port, la adăpost, spre a sfârşi drept „cel ce-ar vrea acum să fie mort”, un om ce „-n casă-nchis cuvinte potriveşte”cxxxii. Prin urmare, la începutul anului 1973 Borges se afla suspendat între apus şi răsărit, între amintirile trecutului şi incertitudinile viitorului – şi începea să pună la îndoială chiar şi capacitatea „noii Beatrice” de a-l face să scape de senzaţia din ce în ce mai apăsătoare că îşi irosise viaţa.

Temerile lui Borges că dragostea lui pentru María ar putea fi strivită de greutatea trecutului său nefericit erau exacerbate de evenimentele de pe scena politică. În primele luni ale anului 1973, existau toate premisele ca Juan Perón să revină la putere, căci peroniştii reuşiseră să facă din Argentina o ţară neguvernabilă de la înlăturarea liderului lor cu aproape 20 de ani în urmă. Radicalul Frondizi fusese urmat la preşedinţie de un alt radical, Arturo Illia, dar niciunul din ei nu ar fi putut să supravieţuiască politic fără să se înţeleagă în secret cu Perón. În 1966, o lovitură de stat militară

adusese la putere o juntă condusă de generalul Juan Carlos Onganía, care a reuşit să-i ţină la respect pe peronişti până în mai 1969, când în oraşul industrial Córdoba a avut loc o revoltă extraordinară, condusă de studenţi şi muncitori care protestau împotriva reducerii cheltuielilor în sectorul social. Autoritatea lui Onganía s-a deteriorat brusc după acest episod – sindicatele muncitoreşti peroniste au

reluat protestele, iar junta s-a trezit asaltată periodic de greve şi tulburări de stradă.

Una dintre consecinţele revoltei din Córdoba a fost convingerea din ce în ce mai fermă a studenţilor radicali că statul capitalist poate fi răsturnat prin violenţă revoluţionară directă. Tinerii revoluţionari peronişti au alcătuit o armată de gherilă cu scopul de a lansa un război de „eliberare naţională” împotriva „oligarhiei” fermierilor şi a companiilor multinaţionale care dominau economia şi exporturile Argentinei. Autointitulându-se „Montoneros”, ca şi forţele neregulate ale gauchos care se războiseră cu liberalii din Buenos Aires în secolul al XIX-lea, gherilele au început lupta armată

împotriva statului în 1970, în acelaşi timp concurându-i pe şefii peronişti din vechea gardă în controlarea sindicatelor muncitoreşti.

În martie 1970, Montoneros l-au răpit pe unul dintre artizanii răsturnării lui Perón, generalul Pedro Aramburu, conducătorul Revoluţiei de Eliberare din 1955. Scopul lor era de a descoperi mormântul Evitei, al cărei sicriu fusese ascuns de un grup de militari în 1955. Întrucât nu a putut să ofere această informaţie, Aramburu a fost ucis cu sânge rece. Rămăşiţele lui pământeşti, au anunţat Montoneros, nu aveau să fie date familiei până când nu aflau unde se găseşte sicriul Evitei.

Uciderea lui Aramburu a creat confuzie la nivelul înaltului comandament al armatei, unde au început imediat luptele intestine care, un an mai târziu, s-au soldat cu preluarea puterii de către generalul Alejandro Lanusse; noul comandant a încercat să ajungă la un compromis cu Perón, care să permită forţelor armate să se retragă

de pe scena politică fără să-şi piardă credibilitatea. În timp ce zvonurile privind negocierile secrete dintre juntă şi peronişti deveneau din ce în ce mai frecvente, Borges s-a simţit dator să-şi avertizeze compatrioţii să nu facă gestul fatal de a-l chema pe Perón

din exil. Nu mult după întoarcerea lui din Londra, în mai 1971, scriitorul s-a alăturat unui comitet, Comision Promotora de Concentración Cívica en pro de la República, care urmărea să-i cheme pe cetăţeni „în sprijinul Republicii” şi, bazându-se pe prestigiul imens de care se bucura în Argentina, a transmis presei o declaraţie în care îl critica vehement pe Perón fiindcă îşi trădase responsabilităţile de conducător:

Ţinând cont că practic era atotputernic, ar fi putut instiga masele la revoltă

punându-le în faţă, prin propriul exemplu, un nou set de idealuri; dar el nu a făcut decât să imite de o manieră grosolană şi grotescă cele mai ignobile trăsături ale oligarhiei luminate pe care se prefăcea că o atacă961.

Borges numea regimul lui Perón „imitaţia noastră de fascism” şi afirma că Perón corupsese sufletul poporului prin hoţie, numită

eufemistic „tranzacţii comerciale”, prin torturarea adversarilor, prin confiscarea averilor, prin umplerea închisorilor cu deţinuţi politici, prin cenzura nediscriminatorie, prin arderea arhivelor şi a bisericilor, prin executarea muncitorilor şi prin abolirea libertăţii. De asemenea, Borges îşi exprima dezgustul faţă de tendinţa generală de a nu opune rezistenţă dictatorului: „Atâtea groaznice tablouri zâmbitoare şi nicio singură caricatură; atâtea panegirice interesate şi nicio singură satiră!”

Borges s-a hotărât să publice această declaraţie, numită „Legendă

şi realitate” (Leyenda y realidad) pe 25 mai 1971, ziua naţională a Argentinei, dar avertismentul lui a trecut neobservat. Câteva luni mai târziu, Montoneros au dat o lovitură de imagine senzaţională

când au descoperit rămăşiţele Evei Perón într-un cimitir din Milano, 961 Menţionat în La Razón, 26 mai 1971.

unde fusese îngropată sub un nume fals. În septembrie, sicriul a fost adus la reşedinţa lui Perón din Madrid, unde a fost păstrat ca o relicvă sacră a mişcării în podul casei. Declaraţiile potrivit cărora cadavrul Evitei fusese desfigurat de militari i-au înfuriat pe admiratorii ei; dar Borges şi susţinătorii lui nu s-au lăsat impresionaţi de accentuarea tensiunii politice din Argentina şi, în decembrie 1971, Agrupación Democrática Argentina a organizat o ceremonie la mormântul generalului Aramburu în amintirea lui şi pentru reafirmarea principiilor Revoluţiei de Eliberare antiperoniste.

Borges a fost una dintre cele câteva personalităţi care s-au adresat celor prezenţi, ulterior explicându-le jurnaliştilor că procedase astfel

„pentru a-i prezenta omagiul cuvenit” lui Aramburu962. Scriitorul a declarat că istoria Argentinei era „caracterizată de atrocităţi şi fapte de vitejie” şi a condamnat din nou abuzurile înfăptuite de regimul peronist.

Cu toate acestea, generalul Lanusse, conducătorul juntei militare, a perseverat în negocierile lui secrete cu liderii peronişti, până la urmă ajungând la o înţelegere onorabilă prin care candidaţii peronişti, dar nu şi Perón, puteau participa la alegerile din martie 1973. Lanţul evenimentelor care vor duce la reîntoarcerea lui Perón fusese pus în mişcare – Hector Cámpora, marioneta lui Perón, a câştigat preşedinţia în martie şi imediat a modificat legea, permiţându-i lui Perón să candideze la viitoarele alegeri.

Borges a rămas neclintit în atitudinea lui antiperonistă. Când Cámpora a câştigat alegerile din martie, Borges a declarat unui ziar italian că cei care îl votaseră erau „şase milioane de idioţi”: ar fi plecat în exil, dacă ar fi putut, dar aşa ceva era imposibil: „Mama are 96 de ani şi este grav bolnavă… Şi, oricum, ce să facă un orb de 74 de 962 Menţionat în Clarín, 30 decembrie 1971.

ani în Londra sau Paris?”963 Borges era convins că peroniştii se vor răzbuna pe inamicii cunoscuţi, cum era şi el, adevărul este însă că

celebritatea lui internaţională îl făcea de neatins din punct de vedere politic. Până şi Perón se ferea să-l critice în public: întrebat de un jurnalist ce crede despre Borges, Perón a replicat: „Dacă l-am suportat timp de zece ani cât am fost la guvernare, nu văd de ce n-am face-o mai ales acum, când este bătrân”964. Şi când s-a aflat, prin iunie 1973, că Borges se gândea să renunţe la funcţia de director al Bibliotecii Naţionale, oficialii peronişti, îngrijoraţi de publicitatea negativă ce avea să rezulte dintr-un asemenea gest, l-au asigurat că

poate rămâne pe post cât doreşte965. Borges însă simţea că nu era de demnitatea lui să rămână în poziţia de director, pe care, în definitiv, o datora Revoluţiei de Eliberare, odată cu probabila revenire a lui Perón în Argentina, aşa că s-a hotărât să demisioneze, gest pe care îl va face la momentul oportun, în octombrie 1973.

Victoria lui Cámpora, după cum s-a dovedit mai târziu, a servit mai mult la acutizarea divergenţelor din cadrul mişcării peroniste şi mai puţin la aplanarea lor. Imediat după alegeri, peroniştii de stânga au început să ocupe clădirile publice, ca şi cum s-ar fi pregătit de un atac frontal asupra statului burghez. Perón însă nu era interesat de instalarea dictaturii proletariatului. Omul lui de paie, Cámpora, a încheiat un „pact social” între patroni şi sindicatele muncitoreşti în încercarea de a stabiliza economia. Gherilele urbane nici nu au vrut să audă de aşa ceva şi au continuat campania de atentate cu bombe şi 963 La Stampa din Torino, 29 mai 1973, menţionat în La Prensa, Buenos Aires, 30 mai 1973.

964 La Nación, 8 aprilie 1973.

965 Interviu cu Fermín Chávez, Buenos Aires, 20 noiembrie 1995. Vezi şi „Fidelio”

(pseudonimul lui Arturo López Peña), „Para seis cuerdas: milongas con variaciones” în Pueblo Entero, Buenos Aires, mai 1980.

asasinate. Perón s-a hotărât să se întoarcă în Argentina înainte ca situaţia să scape de sub control; Cámpora a demisionat şi în septembrie an fost organizate noi alegeri pe care Perón le-a câştigat cu 62% din voturile populaţiei. Revenit la conducerea ţării, Perón a aplicat o politică social-democrată surprinzător de moderată. A menţinut pactul social şi a reuşit să micşoreze inflaţia şi să majoreze salariile. După ce şi-a consolidat puterea, a abordat problema gherilelor, repudiindu-i pe Montoneros şi adoptând legi aspre împotriva activităţilor subversive. Dar s-a făcut că nu bagă în seamă

activităţile unei organizaţii funeste care se autointitula Alianţa Anticomunistă Argentiniană – cunoscută drept „Triplul A” – şi care a început operaţiunile împotriva stângii revoluţionare la începutul anului 1974, răpindu-i şi ucigându-i pe militanţii cunoscuţi.

Borges a continuat să-l critice pe Perón, influenţa lui nefiind deloc neglijabilă. Pe 10 decembrie 1973, Newsweek publica un interviu cu el care atingea şi situaţia politică din ţara lui; scriitorul nu se sfia să-l înfiereze pe Perón, numindu-l „un politician de mâna a doua”. Acel număr din Newsweek a fost interzis în Argentina. Şi totuşi, Borges era prizonierul unui anacronism: îşi închipuia că are o confruntare directă cu „tiranul” şi chiar a scris o povestire, Avelino Arredondo, despre tânărul cu acelaşi nume care, în 1897, l-a asasinat cu sânge rece pe preşedintele Uruguayului966. Dar, lăsându-se în voia unor fantezii precum Sudul, Cultul vitejiei şi Pumnalul, trebuie să fi ştiut cât de ineficiente erau acestea, fiind doar un mijloc de a-şi da în vileag frustrarea faţă de caracterul pervers al politicii.

Perón nu a rezistat la putere mai mult de nouă luni. Avea 78 de ani, era suferind şi, pe 1 iulie 1974, a murit în exerciţiul funcţiunii.

966 „Avelino Arredondo” a apărut prima dată în El libro de arena, 1975. Vezi OC III, pp. 62–65.

Conform constituţiei, locul i-a fost luat de vicepreşedinte, nimeni alta decât cea de a treia soţie, María Estela, cunoscută şi sub numele de „Isabelita”, o fostă dansatoare într-un club de noapte pe care o întâlnise în Panama şi o femeie lipsită de absolut orice experienţă

politică. În consecinţă, situaţia din ţară a scăpat repede de sub controlul Isabelitei: pactul social s-a prăbuşit, iar măsurile ulterioare de stabilizare nu au avut niciun efect asupra grevelor uriaşe organizate de sindicatele muncitoreşti împotriva propriului guvern peronist. Căutând să se folosească de vidul de putere, gherilele şi-au dublat eforturile de a provoca o criză revoluţionară care să doboare sistemul capitalist.

După moartea lui Perón şi Borges şi-a pierdut direcţia. Cât timp a fost preşedinte Perón, ştia pe cine să dea vina pentru situaţia care se deteriora din ce în ce mai mult, dar, odată cu dispariţia acestuia, scriitorului i-a venit mult mai greu să-şi dea seama ce se petrecea în ţară. Borges pur şi simplu nu înţelegea ce încercau să facă

Montoneros. Pretenţia lor, de a fi moştenitorii „barbarilor gauchos”

în războaiele purtate împotriva oligarhiei, părea să inverseze, dacă

nu chiar să anihileze finalitatea istoriei Argentinei ca naţiune postcolonială. După cum declara Borges unui jurnalist:

Cred că a aparţine unei ţări înseamnă în primul rând a face un jurământ de credinţă: trebuie să te „simţi” parte din acea ţară. Când, în 1816, s-a luat hotărârea de a înceta a mai fi spanioli pentru a deveni argentinieni, cuvântul „argentinian”

nu însemna absolut nimic, dar nu cred că Laprida şi ceilalţi membri ai Congresului de la Tucumán au vrut să devină gauchos sau indieni; o astfel de viziune i-ar fi îngrozit967.

Montoneros, cu alte cuvinte, încălcau crezurile întemeietorilor, 967 Interviu în La Nación, 24 noiembrie 1974

ameninţând consensul care dusese la naşterea naţiunii.

Atât de derutat era Borges de întorsătura evenimentelor, încât renunţase la orice viziune despre patrie – din partea lui, modul în care Montoneros concepeau viitorul Argentinei putea fi la fel de valabil ca oricare altul. Într-un sonet adresat unui prieten, scriitorul Manuel Mujica Láinez, scris prin 1974, scriitorul observa că, la fel cum Scriptura are tot atâtea înţelesuri pe câţi cititori, atâtea sunt şi versiunile patriei968. Ideea lui despre patrie era doar o „amintire” a unor „lame de cuţite”, „cu ţanţoşi fanţi şi vajnici”, o amintire care îl face să regrete dispariţia Argentinei pe care o cunoscuse cândva.

Sonetul se încheia cu tristele versuri „Manuel Mujica Láinez, cândva noi am avut/ O patrie – ţii minte? –, tărâm pe veci pierdut”cxxxiii.

Borges ajunsese să creadă că adevărata cauză a problemelor ţării nu era o anumită ideologie sau viziune politică, ci pierderea generală

a valorilor. De aceea considera că era nevoie ca fiecare individ să

acţioneze cum îi dicta conştiinţa, fiindcă omul „ştie dintr-un instinct etic când trebuie să facă bine”; acest „instinct etic” era singurul remediu împotriva bolii care afecta Argentina969: