Borges va rămâne în Statele Unite aproape şase luni, revenind în Buenos Aires pe 25 februarie 1962. A vizitat New Mexico şi California, şi a susţinut conferinţe la Harvard, Yale, Columbia, Biblioteca Congresului şi Organizaţia Statelor Americane din Washington, D.C. Ce i-a plăcut mai mult în cursul acestei şederi în Statele Unite a fost ocazia de a face o călătorie sentimentală prin locuri legate de autori pe care îi admira. Din acest motiv cel mai mult l-a bucurat vizita la Harvard, unde a fost oaspetele lui Raimundo Lida, distinsul filolog argentinian. Denah, soţia profesorului Lida, l-a dus la conacul georgian de pe strada Brattle din Cambridge, unde locuise Longfellow zeci de ani, în maşină Borges recitând lungi pasaje din scrierile poetului810. Apoi a vrut să vadă casa lui Emerson din Concord: Denah îşi amintea că l-a dus pe drumurile de ţară pline de zăpadă şi Borges a petrecut mult timp privind clădirea (Denah temându-se că musafirul ei infirm ar putea oricând aluneca pe gheaţă), înainte ca el să remarce într-un sfârşit că e mai puţin impunătoare decât casa lui Longfellow. Dar, dincolo de aceste satisfacţii pe plan strict literar, a avut şansa să înţeleagă moştenirea puritană, faptul că „în Statele Unite, oamenii abordează lucrurile din punct de vedere etic”: „Asta – ca protestant amator ce sunt – am admirat cel mai mult. Chiar m-a ajutat să trec cu vederea zgârie-norii, pungile de hârtie, televizoarele, obiectele din plastic şi întreaga junglă nelegiuită a dispozitivelor ingenioase”811. Această
abordare etică „protestantă” va avea o mare influenţă asupra lui, pe 809 „An Autobiographical Essay”, p. 254
810 Interviu cu Denah Lida, Concord, Mass., 14 iulie 1997
811 „An Autobiographical Essay”, p. 255
măsură ce Argentina va cădea pradă dezordinii politice.
În 1963, doctorul Neil MacKay, directorul Consiliului Britanic din Buenos Aires şi bun prieten cu Borges în anii grei ai regimului Perón, i-a aranjat un turneu de conferinţe în Marea Britanie, în care, din nou, scriitorul va fi însoţit de mama lui. Din motive sentimentale cei doi vor face scurte vizite la Madrid şi Geneva. Au plecat pe 30
ianuarie, în toiul verii australe, şi au dat de o iarnă cruntă în Europa.
Mai întâi au mers la Madrid, unde au petrecut numai o zi, Borges fiind nerăbdător să-l întâlnească pe Rafael Cansinos-Asséns, care avea 81 de ani şi era foarte bolnav. (Avea să moară în anul următor.) Au petrecut dimineaţa împreună, acasă la Cansinos, rememorând zilele Ultrei şi ale avangardei madrilene. Pe toată durata conversaţiei lor, Borges şi-a ţinut de mână bătrânul maestru şi, în momentul despărţirii, a plâns discret, şoptind „adio” la urechea lui Cansinos812.
Vizita lui Borges însă a trecut, în mare măsură, neobservată de presa spaniolă: conferinţa pe care a susţinut-o la Instituto de Cultura Hispánica în după-amiaza aceea nu a atras un auditoriu prea mare, deşi La Razón din Buenos Aires a notat că prelegerea lui despre metaforă la Ateneo de Madrid a fost aplaudată cu căldură de un auditoriu din care făceau parte „cele mai importante personalităţi intelectuale şi universitare” din Spania813.
După Madrid au urmat câteva zile în Geneva, unde Borges a revizitat locuri dragi împreună cu mama lui şi a avut o nouă
întâlnire, scurtă, dar plină de emoţii, cu cei mai buni prieteni din anii petrecuţi în Elveţia, Maurice Abramowicz şi Simon Jichlinski.
Niciunul din ei nu făcuse carieră literară, dar amândoi îşi păstraseră
simpatiile de stânga: Abramowicz era avocat şi o vreme fusese 812 Vezi „Historia inédita de Borges”, El País (Madrid), 26 septembrie 1999.
813 La Razón, 1 februarie 1963
membru al consiliului municipal din partea Partidului Comunist, iar Jichlinski era medic şi avea un cabinet într-un cartier sărac al oraşului. A urmat o săptămână la Paris, ca invitat al unei organizaţii numite Congres pour la Liberté de la Culture. În sfârşit, Borges şi mama lui au sosit în Londra, unde pe 19 februarie scriitorul a susţinut o conferinţă, la Consiliul Hispanic şi Luso-Brazilian din Canning House în Belgrave Square, despre Gaucho Martín Fierro, o conferinţă pe care o va prezenta în mai multe astfel de locuri sau universităţi, căreia i-a dat un titlu oarecum pompos: „Limba spaniolă în America de Sud: o problemă literară”.
Acest turneu de conferinţe prin Marea Britanie a fost, până la urmă, mai mult un pretext pentru a vizita locuri care aveau legătură
cu lumea literaturii atât de mult iubite de el. De la Londra a fost dus la casa lui Henry James din Rye, în Sussex, şi la cea a lui H.G. Wells, în Sandgate. Conferinţa susţinută în Bristol i-a facilitat vizite la Bath şi Glastonbury, ultima localitate, pentru ecourile ei arthuriene. A vorbit
la
Oxford
şi
Birmingham,
de
unde
a
vizitat
Stratford-upon-Avon, locul de naştere al lui Shakespeare, şi Hanley în Staffordshire, unul dintre oraşele lui Arnold Bennett din regiunea Potteries, unde se născuse Fanny Haslam, bunica lui Borges, ca şi Lichfield, pentru a-i aduce un omagiu doctorului Johnson. În timp ce se afla la Manchester, un trio de tineri hispanici de la universitate l-a dus în zona Downs din Bowdon, Cheshire, să viziteze o casă
particulară care îi aparţinuse cândva lui Thomas de Quincey, unul dintre scriitorii lui preferaţi. A urmat Ţinutul Lacurilor, cu amintiri despre Wordsworth şi Coleridge, şi, în sfârşit, Scoţia, unde a conferenţiat la Glasgow şi Edinburgh. Borges sperase să poată vizita nordul Scoţiei, dar vremea era atât de rece încât Doña Leonor a răcit zdravăn, cea mai bună soluţie fiind întreruperea turneului şi revenirea la Londra, de unde s-au întors în Buenos Aires pe 11
martie.
Desigur, nimeni nu auzise de el în Marea Britanie. Reacţia poetului Philip Larkin faţă de acest sud-american probabil că
rezuma atitudinea generală când, cu un aer de superioritate, Larkin l-a întrebat ironic pe un jurnalist: „Cine, mă rog, este Jorge Luis Borges?” La Londra, în afară de Stephen Spender, care îl cunoscuse cu un an înainte la o întrunire a Clubului PEN în Buenos Aires şi îi publicase trei povestiri în Encounter, Borges a întâlnit puţini oameni cât de cât importanţi – poetul George MacBeth, V.S. Pritchett şi istoricul spaniol aflat în exil, Salvador de Madariaga. La Edinburgh, unul dintre oraşele preferate ale lui Borges – mai mult ca sigur fiindcă era locul de naştere al lui Robert Louis Stevenson, scriitor pe care îl iubea cu pasiune – Consiliul Britanic a încercat să adune un public mai numeros convingând Societatea Spaniolă să organizeze o întrunire specială şi astfel, pe 7 martie, în clădirea mohorâtă a vechiului hotel Mackenzie-Robinson din Drumsheugh Gardens, Borges a vorbit membrilor Societăţii despre problema literară a limbii spaniole în America de Sud. Secretarul onorific a consemnat apoi conştiincios: „Profesorul Borges, scriitor însemnat, s-a lăsat purtat de subiect şi a vorbit destul de mult fără niciun fel de notiţe, fiindcă este aproape orb” 814 . De-abia după publicarea câtorva traduceri în engleză în anii 1960 – Ficciones şi Labirinturi (1962), Dreamtigers şi Alte investigări (1964), O antologie personală (1967) – a început să se discute din ce în ce mai des despre el în ţările de limba engleză, mai ales în Statele Unite. În a doua jumătate a deceniului, vor apărea mai multe recenzii şi eseuri semnate de reputaţi scriitori şi critici – John Updike, John Barth, John Ashberry, William Gass, 814 Extras din vol. IV al proceselor-verbale ale Cercului Spaniol din Edinburgh, 1962–1963. Informaţie oferită de Fraser Oliver, secretar onorific, 1996.
Alfred Kazin, Paul de Man, George Steiner – şi Borges va fi recunoscut drept o personalitate de prim rang.
Situaţia politică din Argentina era din nou tulbure. Înlăturarea preşedintelui Arturo Frondizi printr-o lovitură de stat militară în martie 1962 a demonstrat influenţa destabilizatoare a lui Perón asupra politicii interne a ţării. Frondizi condusese ţara sub o presiune crescândă din 1958, reuşind până la urmă să mai potolească
sindicatele muncitoreşti prin legalizarea Partidului Peronist, care a câştigat majoritatea voturilor în alegerile pentru Congres. Această
victorie a fost inacceptabilă pentru forţele armate, care l-au debarcat imediat pe Frondizi şi, după o perioadă de interimat, au încercat din nou un surogat de guvernare democratică, fără însă a mai face compromisuri cu peroniştii. Alte alegeri prezidenţiale au fost programate pentru iulie 1963, la care peroniştii nu aveau acces, iar lui Frondizi i s-a permis să candideze din nou. Militarii s-au hotărât să-l sprijine pe Arturo Illia, un politician dintr-o facţiune rivală a Partidului Radical, pe care sperau să-l impună în faţa lui Frondizi.
Borges începuse să-şi piardă încrederea în Partidul Radical, pe care îl sprijinise încă din anii 1920. Cu siguranţă nu-şi făcea niciun fel de iluzii în privinţa lui Frondizi, care contesta alegerile cu acordul declarat al peroniştilor. Pe de altă parte Borges nu era deloc convins că, la momentul oportun, Illia nu va încerca şi el s ö ajungă la o înţelegere cu Perón. Înfrângerea lui Perón rămânea, pentru Borges, condiţia oricărei reconstrucţii democratice în Argentina. Borges îl considera pe Perón un tiran corupt care de-abia aştepta să instaleze o dictatură populistă, dar ştia că marea majoritate a electoratului nu ar ezita să-l voteze pe Perón dacă s-ar fi organizat alegeri libere.
Sigur că logica acestei situaţii aducea în discuţie însăşi oportunitatea procesului democratic. În ciuda furiei represive, pline
de amărăciune, din Ragnarök, Borges nu o putea accepta cu inima uşoară, la urma urmelor încă mai era membru al Partidului Radical.
Şi, odată cu apropierea alegerilor, descoperea că discută din ce în ce mai des situaţia cu Elba de Loizaga, una dintre prietenele lui aristocrate. „Tu eşti un conservator”, îi spunea ea. Borges se zbârlea când era descris astfel – nu, era un radical, protesta el, dar doamna insista şi îi „dovedea” că este „imaginea tradiţională a conservatorului”815. „M-am gândit la asta, mi-am dat seama că are dreptate şi m-am hotărât să intru în partid.” Scriitorul ajunsese la concluzia că Argentina cunoscuse „perioade de prosperitate adevărată” numai sub guvernări conservatoare. Mai mult decât atât, deşi în tinereţe fusese un înfocat susţinător al lui Irigoyen, acum credea că ori de câte ori conduseseră ţara, radicalii „fuseseră o calamitate”, prin urmare, era „absurd” să se considere radical doar
„din respect faţă de strămoşii mei” sau „doar fiindcă Isidoro Acevedo, bunicul din partea mamei, fusese prieten apropiat cu Alem”, fondatorul partidului816. În plus, conservatorii făceau parte dintr-o coaliţie de forţe antiperoniste al cărei candidat nu era altul decât generalul Pedro E. Aramburu, conducătorul Revoluţiei de Eliberare, şi pentru că încă mai era ataşat de ideea „regenerării democratice”, pentru Borges era o chestiune de principiu să îi acorde sprijinul lui Aramburu.
Cu câteva zile înainte de alegeri, Borges a intrat în Partidul Conservator Democratic, devenind membrul cu nr. 12013. Pe 1 iulie, conservatorii au organizat o recepţie la sediul lor pentru a face publică recrutarea celebrului scriitor. Borges a ţinut un discurs în 815 Evocarea conversaţiei lui Borges cu Elba de Loizaga se bazează pe Silvina Bullrich, „Por qué Borges es conservador”, Atlantida, septembrie 1963.
