august, a susţinut o conferinţă intitulată „Istoria tangoului” în faţa unei săli arhipline la Teatro San Martín. În octombrie, La Nación anunţa că Borges va susţine o serie de patru conferinţe pe următoarele subiecte: „Originile şi virtuţile tangoului”, Compadrito,
„Rio de la Plata la începutul secolului” şi „Tangoul şi derivatele lui”; aceste conferinţe aveau la bază cunoaşterea de către Borges a
„săracului” cartier Palermo, înţesat de compadritos şi orilleros,
„numeroase amintiri şi anecdote” şi „documente şi experienţe nemijlocite”839. Pe 24 noiembrie, Borges a publicat Pentru şase coarde (Para las seis cuerdas), o culegere de tangouri şi milongas pe care le compusese cu un an în urmă840. Publicarea volumului a fost însoţită
de lansarea unui disc cu tangourile lui Borges puse pe muzică de celebrul compozitor Astor Piazzola şi cântate de Edmundo Rivero, unul dintre cei mai cunoscuţi cântăreţi de tangou din acea vreme841.
După cum va recunoaşte Borges, mama lui era „destul de supărată” că a publicat Para las seis cuerdas; Doñei Leonor îi era ruşine pentru acest volum şi i-a spus că n-ar fi trebuit să abordeze subiecte atât de „neînsemnate”842. Era însă clar că scriitorul găsea o plăcere perversă în a o călca pe nervi – repeta în public cât de bine cunoştea acele subiecte dezagreabile asociate cu nefericitul de Carriego, şi asta într-o perioadă în care era copleşit cu onoruri în ţară
şi în străinătate. Într-adevăr, la numai două zile după publicarea culegerii Para las seis cuerdas, Borges va primi un premiu care probabil că, pentru Leonor Acevedo, însemna mai mult decât toate celelalte onoruri pe care fiul ei le primise până atunci. Guvernul din Peru urma să-i acorde Orden del Sol, „Ordinul Soarelui”, care fusese creat în 1821 chiar de către eliberatorul argentinian San Martín, pe când se afla în Peru şi se pregătea să dea Spaniei lovitura finală.
„Ordinul Soarelui” amintea de gloria de care se acoperise colonelul Suárez în urma câştigării bătăliilor de la Junín şi Ayacucho în Peru, în timpul Războaielor de Independenţă, arătând astfel de unde îşi revendica Leonor Acevedo statutul aristocratic.
839 La Nación, 30 septembrie 1965
840 Vezi Para las seis cuerdas, Emecé: Buenos Aires, 1965, şi OC II, pp. 331–350.
841 La Nación, 1 noiembrie 1965
842 Milleret, p. 47
Pe 26 noiembrie, familia şi prietenii lui Borges au participat la ceremonia care a avut loc la ambasada peruană, în cadrul căreia i s-a înmânat „Ordinul Soarelui”. La recepţia care a urmat Borges a aflat că María Esther Vásquez se hotărâse să se mărite cu poetul Horacio Armani peste mai puţin de trei săptămâni843. Esther Zemborain, una dintre prietenele apropiate ale scriitorului, îşi amintea că Borges a fost distrus de această veste – a suferit un fel de „colaps”
emoţional 844 . Dar de ce să-l fi afectat atât de profund această
informaţie când Borges trebuie să fi ştiut de câteva luni că María Esther nu îl iubea? Reacţia lui se datora, cu siguranţă, semnificaţiei acelui eveniment. Când i s-au adus la cunoştinţă planurile de căsătorie ale Maríei Esther, la ambasada peruană, Borges trebuie să fi devenit conştient de ipocrizia distincţiei pe care tocmai o primise, căci „Ordinul Soarelui” însemna, probabil, că se dovedise demn de spada strămoşească a onoarei, împlinind cele mai măreţe aşteptări ale familiei – dar cu ce preţ fusese câştigată această distincţie? Cu preţul sacrificării repetate a şansei de a fi fericit alături de o femeie.
Istoria relaţiilor lui nereuşite cu femeile se repeta la nesfârşit, dacă
nu ca o farsă, atunci ca o parodie din ce în ce mai plină de cruzime a primelor lui implicări sentimentale. Iar axa în jurul căreia se învârteau aceste cicluri perverse se subţiase atât de mult, încât şocul produs de vestea apropiatei căsătorii a Maríei Esther trebuie să o fi făcut să se frângă. Existaseră atâtea revolte eşuate împotriva autorităţii mamei, atât de multe încercări de a înşfăca pumnalul dorinţei, încât pumnalul ca simbol al rezistenţei lui la spada onoarei trebuie să-şi fi pierdut valoarea aproape de tot. Acest ultim şoc l-a făcut să vadă că problema nu era nici spada, nici pumnalul, ci natura 843 Interviu cu Esther Zemborain de Torres, Buenos Aires, 27 noiembrie 1995
844 Ibid.
dialecticii fatale prin care şovăia între loialitatea faţă de mamă şi loialitatea faţă de tată. Forţa acestei revelaţii îl va împinge spre un proces de demistificare atât a spadei, cât şi a pumnalului şi, printr-o serie remarcabilă de povestiri, Borges va demola miturile întrepătrunse ale familiei care îi aduseseră atâta nefericire.
Putem urmări acest proces de eliberare aproape pas cu pas.
Trebuie să fi început în decembrie 1965, la doar câteva săptămâni după recepţia de la ambasada peruană şi în jurul datei la care María Esther s-a măritat cu Armani, 14 decembrie 1965. Procesul, cred eu, a fost declanşat de furia lui Borges împotriva mamei lui. Tot în anul acela fusese rugat de bibliofilul Gustavo Fillol Day să scrie o povestire pe care urma să o publice într-o ediţie limitată. „Câteva luni mai târziu, eram pregătit să mă apuc de lucru pentru ca, la începutul anului 1966, să-i dictez mamei Intrusa. ”845 Aceasta era povestea a doi fraţi nedespărţiţi, cuţitari notorii în orillas din Buenos Aires, care, fără să vrea, se îndrăgostesc de aceeaşi femeie846. O
împart între ei şi apoi încearcă să scape de ea vânzând-o unui bordel.
Dar, nu peste mult timp, cei doi descoperă că nu pot trăi fără ea; ca să nu-i despartă, fratele mai mare se hotărăşte să o ucidă. După
comiterea crimei, pe cei doi fraţi îi mai leagă ceva – femeia
„sacrificată” şi „obligaţia de a o da uitării”.
Potrivit Estelei Canto, Borges îi spusese o versiune a acestei povestiri în anii 1950, într-o perioadă în care scriitorul se străduia să-şi împace dragostea pentru Estela cu loialitatea faţă de mama lui847. Estela a văzut povestea ca pe o expresie subconştientă a relaţiei 845 Vezi „Commentaries” în The Aleph and Other Stories, p. 278.
846 „La intrusa” a apărut prima dată într-o ediţie privată limitată în 1966, ulterior fiind inclusă în ediţia din 1966 a volumului El Aleph.
847 Canto, p. 229
lui Borges cu mama lui, care semăna cu un „pact semnat cu sânge”
între doi oameni care vor distruge pe oricine va încerca să-i despartă848. Deşi merită a fi luată în seamă, cred că interpretarea Estelei Canto este prea simplă şi prea părtinitoare. Intrusa (La intrusa), în opinia mea, surprinde experienţa lui Borges – oscilaţia între onoare şi dorinţă – pe care a trăit-o ori de câte ori s-a îndrăgostit de o femeie, ca şi durerea sacrificării femeii pentru a-şi recupera o parte din integritatea morală. (Fraţii preferă să rămână împreună, să
nu lase femeia să-i despartă.)
Şi totuşi, Estela avea în fond dreptate când vedea povestirea ca pe o reacţie împotriva mamei lui Borges fiindcă, întrebat despre Intrusa, scriitorul aproape întotdeauna o asocia cu mama lui, care îi şi sugerase un final potrivit. Borges susţinea că „se împotmolise la sfârşitul povestirii, neştiind ce cuvinte va rosti fratele mai mare”
când, pe neaşteptate, mama lui, „căreia încă de la început nu-i plăcuse povestirea, mi-a dat cuvintele de care aveam nevoie fără
nicio clipă de ezitare”849. Nişte cuvinte extrem de brutale: „La lucru, frate. Pe urmă o să ne dea o mână de ajutor hultanii. Astăzi am omorât-o. Să stea aici, cu ţoalele ei cu tot. Aşa n-o să mai facă rău la nimeni”c. Această povestire plină de cruzime – pe care mama lui Borges a ştiut instinctiv cum să o încheie – i-a fost trimisă lui Fillol Day, care a tipărit-o pe banii lui, ca piesă de colecţie, într-o ediţie de lux de numai 52 de exemplare. Povestirea a apărut în aprilie 1966, cu o lună înainte ca Doña Leonor să împlinească 90 de ani.
Pentru Borges, Intrusa a fost „prima dintre noile mele încercări de naraţiune directă. De aici încolo am scris multe alte povestiri, pe care 848 Ibid., pp. 231–233
849 „Commentaries” în The Aleph and Other Stories, pp. 278–279
în cele din urmă le-am strâns sub titlul El informe de Brodie” 850.
Într-adevăr, aceste povestiri de la mijlocul anilor 1960 dezvăluie o schimbare profundă în lumea interioară a lui Borges. La prima vedere, sunt prea puţine noutăţi aici – povestirile par să revină la subiectele familiare legate de cultul vitejiei, de civilizaţie şi barbarie, de căutarea identităţii ş.a.m.d.; autorul însă le întoarce pe dos, cum s-ar spune, ca să dezvăluie premisele lor fundamentale. Cronologia elaborării lor nu poate fi stabilită cu certitudine dar, chiar dacă
povestirile care au alcătuit culegerea intitulată Relatarea lui Brodie au fost dictate de-abia în 1969, multe dintre ele prinseseră contur în imaginaţia lui Borges înainte de sfârşitul anului 1966, căci, după cum vom vedea, până atunci Borges încheiase procesul de deconstrucţie a spadei şi pumnalului, eliberându-se astfel de lanţurile de o viaţă.
Tema sacrificiului din Intrusa ocupă locul central şi în altă
