nu putea părăsi „lupta”, nu putea înceta a fi Borges.

Dar ce însemna aceasta pentru Borges? Cu siguranţă, vizita în Japonia adâncise enigma propriei personalităţi. În Correr o ser, (Să

curgi ori să fii), scriitorul se va întreba dacă eul era doar „lungul şir/

de zile albe şi de negre nopţi” sau dacă există „eul tainic”, o entitate dincolo de atingerea timpului. „De dincolo de moarte şti-voi, poate, /

de fost-am cineva ori doar cuvânt.”1068 Într-un alt poem, intitulat Yesterdaysclvii, un poem fundamental în acest moment al vieţii, Borges îşi înfăţişa eul ca pe un amalgam – acest „eu” al lui cuprindea nu numai stirpea lui „de pastori protestanţi/ şi de soldaţi latinoamericani”, ci şi vocea tatălui, cărţile pe care le-a citit, amintirile lui, fiecare clipă din lunga lui viaţă1069. Poemul se sfârşea cu ipoteza, înspăimântătoare, că eul nu e decât o „oglindă”, un

„ecou” sau, chiar mai rău, un „epitaf” al amintirilor, al experienţelor sau chiar al altor vieţi care au fost măturate de timp.

În ciuda pesimismului, poemul Yesterdays este semnificativ pentru o idee care va deveni cea mai influentă şi eliberatoare dintre toate ideile pe care le va avansa Borges în ultima parte a vieţii. O

putem numi „virtualitate” fiindcă postula convingerea că anumite evenimente de ordin mental sau emoţional ni se par mai reale decât obiectele imediate ale percepţiei din lumea materială1070. Pe lângă

ţara în care te-ai născut, sugera Borges în Yesterdays, existau anumite locuri de care te puteai ataşa profund:

1068 „Correr o ser” a apărut prima dată în Clarín, 21 mai 1981, ulterior fiind inclus în La cifra, 1981. Vezi OC III, p. 322.

1069 Publicat prima dată cu un titlu englezesc în La Prensa, 28 septembrie 1980, şi apoi în La cifra, 1981. Vezi OC III, p. 310.

1070 Această idee fusese anticipată în poemul „The Unending Gift”, pe care Borges l-a scris în timp ce se afla la Harvard, în 1967–1968, şi pe care l-a inclus în Elogio de la sombra, 1969. Vezi OC II, p. 362, şi Capitolul 26.

Noroc ori soartă, aste două nume

de cercetată taină nepătrunsă

mi-au dat mai multe patrii: Buenos Aires

şi Nara, unde-am petrecut o noapte,

Geneva, două Córdobe, Islanda…clviii

Tocmai profunzimea semnificaţiei emoţionale era cea care crea o legătură virtuală cu locul ce putea fi la fel de convingător ca şi o analogie materială sau „reală”. Geneva era atât de strâns legată de tinereţea lui, încât reprezenta o patrie la fel de mult ca şi Buenos Aires. Ca şi Islanda, de altfel, unde descoperise alături de María, dragostea împărtăşită. Şi Nara era o patrie, chiar dacă nu petrecuse decât o noapte acolo, fiindcă păstra experienţa deşteptării lui spirituale în Japonia. Dar originea acestor patrii – izvorul virtualităţii

– trebuia să fie acea „taină nepătrunsă” care s-ar putea ascunde în dosul capriciilor întâmplării sau destinului. Iar de existenţa acestei

„taine nepătrunse” ar depinde, la rândul ei, posibilitatea existenţei unui „eu tainic” care să fie deasupra curgerii timpului. Altminteri, aşa cum se încheie poemul, eul nu ar avea mai multă substanţă decât

„epitaful” altor euri apuse, pasagere.

La sfârşitul lunii octombrie, Borges a plecat cu María în Statele Unite, unde fusese invitat să petreacă o lună ca profesor la Indiana University. Mai întâi, a mers la New York, ca invitat al Clubului PEN, iar pe 29 octombrie a vizitat The Cloistersclix, o sucursală a Muzeului Metropolitan situată în Fort Tryon Park, în nord-vestul Manhattan-ului. Muzeul îşi datora numele mai multor mănăstiri medievale reconstituite din rămăşiţe autentice aduse din Europa.

Inspirat de aceste relicve medievale, Borges a scris un poem în care observa că „timpul nu ştie ordinea-n ăst loc”, căci „mănăstirile” nu sunt „apocrife”; fuseseră înălţate şi locuite în Franţa medievală şi,

transplantate în Manhattan, îl făceau să audă zgomotele şi glasurile auzite cândva în Aquitaine, la vremea când armatele Islamului forţau graniţele Creştinătăţii 1071 . Astfel The Cloisters te purtau într-un trecut care antedata descoperirea continentului ce le găzduia:

„Laurii ce-i ating vor înflori/ când Lief Ericsson va zări ale Americii ţărmuri”. Senzaţia îi producea lui Borges un fel de „vertij”, fiindcă

nu era „obişnuit cu eternitatea”.

Sentimentul relativităţii timpului şi a spaţiului, provocat de această anticipare a „eternităţii” la The Cloisters, se va dovedi extrem de eliberator pentru Borges. Frecvenţa din ce în ce mai mare a deplasărilor sale din Buenos Aires în alte ţări dovedeşte o poftă de viaţă reînnoită. Scriitorul accepta cu bucurie să conferenţieze oriunde în lume, devenind un obişnuit al aeroporturilor şi al zborurilor de noapte, traversând oceane, continente şi fusuri orare; intensitatea acestor deplasări îi va da sentimentul că pluteşte deasupra tuturor, într-un fel de capsulă atemporală a fericirii trăite alături de María. Tânăra va scrie că amândoi erau închişi într-un

„cerc magic”, fiecare absorbit de prezenţa celuilalt şi nepăsător la tot ce se întâmpla în jurul lor1072. Între angajamentele publice, Borges şi María se îndreptau spre unul dintre refugiile lor preferate, patriile lor virtuale – Geneva, Islanda, Veneţia, Marrakesh – astfel încât şirul ameţitor de conferinţe, lecturi, conferinţe de presă şi ceremonii de acordare a premiilor era întrerupt de tainice interludii de fericire1073.

Toată viaţa lui, Borges se considerase o victimă a solipsismului, o entitate nebuloasă care pluteşte pe deasupra unei mări de iluzii, dar, 1071 „The Cloisters” a apărut prima dată în La Prensa, 11 ianuarie 1981, ulterior fiind inclus în La cifra, 1981. Vezi OC III, p. 300.

1072 Interviu cu María Kodama, Edinburgh, 24 octombrie 1999.

1073 Ibid.

paradoxal, experienţa dragostei împărtăşite – a dăruirii de sine – a fost cea care i-a permis să perceapă limitele obiective ale subiectului şi chiar a sugerat existenţa unui eu virtual care ar putea constitui centrul statornic al fiinţei. În consecinţă, virtualitatea se deosebeşte intrinsec de solipsism fiindcă este garantată de reciprocitatea dragostei; tocmai din această percepţie mai fermă a eului îşi va consolida Borges credinţa în forţele virtuale ale minţii.

Până la sfârşitul anului 1980, Borges dezvoltase deja conceptul de virtualitate asociindu-l cu imaginaţia creativă. Pe 7 decembrie, publica un poem despre un baston chinezesc de lac „descoperit de María Kodama”1074. Scriitorul credea că bastonul fusese croit după

mâna viitorului stăpân de către un meşteşugar despre care nu ştia absolut nimic. Dar faptul că îşi punea întrebări despre acel străin la care nu putea ajunge stabilea o legătură între cei doi: „Nu este imposibil ca să fi premeditat Cineva această legătură. Nu este imposibil ca universul să aibă nevoie de această legătură”. Avem de a face aici cu un pas înainte al „misticismului agnostic” al lui Borges

– imaginaţia creativă este capabilă să te pună în legătură cu un Alt transcendental, un Cineva care ar putea conduce universul în taină.

Borges a revenit la ideea unei colaborări creative cu acest misterios spirit cosmic în El tercer hombre (Al treilea om), unde se întreba despre al treilea om pe lângă care trecuse din întâmplare pe o stradă

aglomerată, sâmbăta trecută1075. A scrie un poem despre acest străin însemna „a comite o greşeală ireparabilă” – „am măsluit o legătură”.

Atât Bastonul de lac, cât şi Al treilea om, potrivit lui Borges, erau

„fundamental la fel” fiindcă se refereau la „tainicele legături care 1074 „El bastón de laca” a apărut prima dată în La Prensa, 7 decembrie 1980, ulterior fiind inclus în La cifra, 1981. Vezi OC III, p. 328.

1075 „El tercer hombre” a apărut prima dată în La cifra, 1981. Vezi OC III, p. 314.

unesc toate fiinţele din univers”1076. Aceasta era o reformulare a panteismului de care fusese întotdeauna atras, dar cu deosebirea că

acum voinţa creativă a unui individ fusese cea care îl ajutase să

stabilească acele legături tainice, panteiste. Cele două poeme schiţau ideea unei „fapte magice”, prin care puterile virtuale ale imaginaţiei creative ar putea fi folosite pentru a genera ordine şi sens într-un univers altminteri misterios. Într-un alt poem, Los justos (Cei drepţi), Borges sugera posibilitatea salvării prin „fapte magice” – scriitorul enumera la întâmplare mai multe persoane, printre care un grădinar, un iubitor de muzică, doi jucători de şah, un tipograf şi un admirator al lui Stevenson, conchizând că „aceste fiinţe, care nu au ştire unele de altele, mântuie lumea”1077clx. Borges dezvolta ideea potrivit căreia legăturile create de „faptele magice” ale imaginaţiei corespund dispoziţiilor „tainei nepătrunse”. Cu alte cuvinte, virtualitatea ne poate salva fiindcă reprezintă nu o lume a iluziilor, ci juxtapunerea voinţei noastre individuale cu Voinţa acelui Cineva care ar putea exista dincolo de timp.

Şi totuşi, această încercare de a clădi o credinţă în virtualitate nu a fost lipsită de poticneli şi renunţări: Borges încă mai era ros de îndoieli şi marcat de oboseală, uneori privind moartea – chiar şi anihilarea totală – ca pe o eliberare bine-venită de lupta existenţială.

Către sfârşitul lunii decembrie călătorea iar cu María, din nou spre Madrid, fiind invitat să facă parte dintr-un juriu pentru acordarea următorului Premiu Cervantes. Cei doi au petrecut Anul Nou în Geneva unde, ca de obicei, l-au căutat pe Maurice Abramowicz.

Aceasta avea să fie ultima întâlnire dintre cei doi vechi prieteni –

1076 Vezi nota de final a lui Borges la „El tercer hombre” în La cifra, 1981. Vezi OC

III, p. 338.

1077 „Los justos” a apărut prima dată în La cifra, 1981. Vezi OC III, p. 324.

Maurice a murit câteva luni mai târziu. O premoniţie care îi spunea că prietenul lui nu mai are mult de trăit i-a amintit lui Borges de propria longevitate. În Dos formas del insomnio (Două forme de insomnie), scriitorul compara viaţa lungă cu blestemul insomniei, cu