pe 12 august 1980, în Clarín, şi semnată, printre alţii, şi de scriitorul Ernesto Sábato, cel cu care Borges se certase în public, în 1956, din cauza atitudinilor divergente faţă de peronism.

Hotărârea lui Borges de a se alătura campaniei pentru drepturile omului în Argentina a reprezentat o schimbare semnificativă în atitudinea lui faţă de guvernarea militară, dar nu a însemnat că

scriitorul renunţa la a mai sprijini armata în războiul purtat împotriva gherilelor. Ceea ce-l preocupa era moralitatea situaţiei şi nevoia de a susţine domnia legii. Borges se opunea „justiţiei secrete”

despre care se spunea că armata o impune elementelor subversive şi solicita o verificare juridică corespunzătoare a zvonurilor privind tortura şi crima: „Dacă eşti acuzat, trebuie să ai parte de un avocat şi de un judecător. Dar în acest caz lucrurile sunt făcute pe ascuns şi nu e drept”1085.

Oricum, Borges ajunsese să fie considerat un inamic public de către armată. Ediţia internaţională a revistei Newsweek din 12

magnetică în Buenos Aires, 21 noiembrie 1997.

1085 Buenos Aires Herald, 6 februarie 1981.

ianuarie 1981 a fost interzisă în Argentina fiindcă includea un interviu cu Borges care se arăta prea critic la adresa situaţiei politice1086. Pe lângă repetatele lui apeluri la anchetarea dispariţiilor, Borges critica din nou politica naţionalistă faţă de Chile privind suveranitatea insulelor din Canalul Beagle. Junta argentiniană

refuzase verdictul Tribunalului Internaţional, pronunţat în favoarea statului Chile în 1977, cauza fiind supusă şi instanţei Vaticanului pentru ca, până la sfârşitul anului 1980, şi Vaticanul să se declare în defavoarea Argentinei. Borges îndemna din nou guvernul să accepte verdictul oficial, atitudinea lui critică nefăcând însă decât să

provoace ostilitatea presei naţionaliste. Ziarul El Sol din Catamarca, de pildă, sub titlul: „BORGES, TRĂDĂTORUL GROTESC AL

NAŢIUNII”, îl acuza că „discredita forţele armate” şi găsea că este

„inacceptabil” ca un cetăţean argentinian ca Borges să îndemne naţiunea să renunţe la „drepturile ei suverane” asupra propriului teritoriu1087. Sentinţa Vaticanului pusese însă armata argentiniană în încurcătură – nu putea nici accepta, şi nici respinge verdictul Sfântului Scaun –, iar această frustrare se va defula nu peste mult timp printr-o formă mult mai riscantă de agresiune.

Reputaţia internaţională a lui Borges era atât de mare, încât atacurile violente declanşate de extremiştii naţionalişti asupra lui provocau nelinişte în cercurile guvernamentale, fără îndoială din cauza repercusiunilor. În iulie 1981, cenzura militară a interzis o emisiune TV numită Operación Ja-Ja din cauza unei schiţe umoristice în care actorul Mario Sapag îl imita pe Borges. Schiţa constituia „un atac la adresa patrimoniului cultural al Argentinei”, întrucât, aşa 1086 „We Are Not Worthy of Democracy”, interviu cu Borges de Larry Rohter şi Richard Steele, Newsweek, 12 ianuarie 1981.

1087 „Borges: Grotezco Traidor a la Nación”. Articol în Pregón, 23 mai 1981.

cum a explicat generalul care conducea Comité Federal de Radiofusión, comitetul cenzorilor, Borges era „un ambasador extrem de valoros al culturii noastre în întreaga lume”, iar cenzorii doreau

„să asigure respectul pentru acele personalităţi care întăresc bunul renume al naţiunii”1088.

Borges se afla în străinătate în momentul acestui incident.

Harvard University îi acordase un titlu onorific pe 4 iunie şi, la scurt timp, University of Puerto Rico făcuse acelaşi lucru; când a auzit de la jurnalişti despre interzicerea schiţei TV scriitorul se afla la Milano, unde participa la un simpozion organizat de Franco Maria Ricci.

Exasperat de acest act de cenzură, Borges a sărit în apărarea dreptului de exprimare al actorului: „E clar, această interdicţie arată

cât de mult a degenerat statul, a declarat el presei. Statul se bagă în toate. Avem o ţară plină de funcţionari publici care vor să-şi bage nasul peste tot, îşi dau cu părerea despre orice, iau hotărâri în toate privinţele. Şi în tot acest timp libertatea este din ce în ce mai puţină”1089.

Atacurile repetate ale lui Borges asupra naţionalismului, statului şi a populismului demonstrau ura lui faţă de orice mişcare sau instituţie care ameninţa libertatea individului responsabil, căci singurul ideal care îi susţinuse în tot timpul acesta convingerile politice schimbătoare era, în esenţă, unul democratic, în spirit liberal, bazat pe o viziune „anarhistă” a individului moral care trăieşte într-o comunitate de indivizi liberi, pe care şi-o însuşise în tinereţe de la tatăl lui şi de la Macedonio Fernández. Începând din 1980 se considera „un anarhist inofensiv”, chiar „un revoluţionar” care era 1088 Articol în Clarín, 4 iulie 1981.

1089 Ibid.

„împotriva ideii de stat şi a graniţelor dintre state”1090. Borges a dat mai multe explicaţii despre „anarhismul” lui într-un interviu acordat lui Uki Goñi de la Buenos Aires Herald: „Naţionalismul este cel mai mare dintre toate relele. Şi, desigur, distribuirea inegală a bunurilor materiale, care este şi ea nedreaptă, ca şi împărţirea pământului într-o ţară sau alta. Duc la război, aceste discriminări arbitrare. Vezi, sunt un învăţăcel al lui [Herbert] Spencer, un bătrân anarhist”1091.

Nu există niciun fel de îndoială că la sfârşitul anului 1981 Borges era profund dezamăgit de guvernarea militară. Şi totuşi, nu găsea o altă soluţie pentru Argentina. Susţinea în continuare că ţara încă nu era „coaptă pentru democraţie”: „Cred că această guvernare este un rău necesar fiindcă democraţia ne-ar da un alt Frondizi sau, ferească

Dumnezeu, un alt Perón”1092. Borges încă mai era prizonierul vechii contradicţii, de aceea se agăţa de ideea că generalii erau, în fond, bine intenţionaţi. „Cred că această guvernare are intenţii bune, dar ceea ce a făcut până acum nu poate fi scuzat”1093, i-a spus el lui Uki Goñi. Iar scriitoarei Victoria Slavuski îi mărturisea: „Se prea poate ca această guvernare să aparţină unor oameni bine intenţionaţi, dar incompetenţi”1094.

Semnele acestei incompetenţe se vedeau peste tot. Chiar dacă

gherilele fuseseră înfrânte în 1980, junta militară părea incapabilă să

împiedice declinul economic al ţării. Generalul Videla şi alţi moderaţi din interiorul juntei, alarmaţi de dezastrul provocat de 1090 Articol în La Razón, 11 iunie 1980, despre un interviu dat la Paris, unde Borges a primit Premiul Internaţional pentru Literatură Cino del Duca.

1091 Buenos Aires Herald, 6 februarie 1981.

1092 Ibid.

1093 Ibid.

1094 „The Old Man and the City”, Times Literary Supplement, 20 august 1999, p. 11.

încercările de a privatiza uriaşul sector de stat, au încetinit procesul, dar creşterea economică întârzia să apară pe măsură ce hiperinflaţia îşi lua din nou avânt, iar exporturile scădeau vertiginos. Mai multe crahuri financiare majore au fost urmate de o presiune asupra monedei naţionale, după o depreciere bruscă în februarie 1981.

Perspectiva financiară era sumbră – datoria externă ajunsese la peste 35 de miliarde de dolari şi peste o treime din veniturile provenite din export era folosită numai pentru plata dobânzilor.

În martie 1981, generalul Videla a predat preşedinţia unui alt moderat, generalul Roberto Viola, dar, în urma unor conflicte dure între generali, în decembrie 1981 Viola a fost înlăturat de generalul Leopoldo Galtieri, care a introdus un plan de austeritate economică

pentru a reduce hiperinflaţia. Această nouă strângere a curelei nu a făcut decât să ducă la agitarea spiritelor în rândul muncitorilor industriali, junta fiind asaltată de greve, închiderea unor fabrici şi demonstraţii masive. Temându-se că ar putea pierde controlul situaţiei, Galtieri s-a hotărât să joace iar cartea naţionalistă, numai că

de data aceasta şi-a ales cea mai incendiară dintre controverse –

revendicarea Insulelor Malvine (Insulele Falkland), un mic arhipelag din sudul Oceanului Atlantic, care se afla în posesia Marii Britanii din 1833. Pe 2 aprilie 1982, forţele armate au lansat o invazie a Insulelor Falkland şi, în doar câteva ore, străzile Argentinei s-au umplut de oameni cuprinşi de extaz care strigau lozinci naţionaliste.

Necazurile juntei păreau că se volatilizează: Galtieri era eroul momentului.

Armata argentiniană socotise că Marea Britanie nu se va deranja să recupereze teritorii îndepărtate care nu păreau să aibă nicio valoare pentru ea; dar premierul britanic, Margaret Thatcher, a trimis o puternică trupă de şoc navală ca să recupereze insulele.

Ajunsă în sudul Oceanului Atlantic, flota britanică s-a angajat cu

forţele argentiniene într-un conflict care a început să facă numeroase victime de ambele părţi. Insulele au fost recucerite în scurt timp de trupele britanice şi pe 11 iunie comandantul forţelor militare argentiniene care ocupau Insulele Falkland s-a predat oficial britanicilor.

La doar câteva zile de la capitulare, junta generalului Galtieri a căzut, un nou guvern fiind format de un general în retragere, Reynaldo Bignone, care a moştenit o situaţie cu adevărat haotică – o economie ruinată şi o populaţie furioasă care nu putea înţelege dezastrul, întrucât fusese făcută să creadă de către maşina de propagandă a juntei că Argentina se îndrepta spre o victorie glorioasă împotriva imperialiştilor britanici. În lunile care au urmat, generalul Bignone a negociat cu liderii partidelor politice termenii retragerii armatei din politică şi restaurarea democraţiei electorale.

Borges se afla în New York când a auzit pentru prima oară despre invadarea Insulelor Malvine. S-a îngrozit la fel de mult de efuziunile naţionaliste ale populaţiei, ca şi de perspectiva unui război împotriva unei puteri străine. La trei zile după încheierea războiului, Borges se afla în Dublin, ca invitat la sărbătoarea anuală a zilei de 16

iunie, „Bloomsday”, data aleasă de James Joyce ca să-şi plaseze acţiunea din romanul Ulise. Întrebat despre conflictul din jurul Insulelor Malvine în cadrul unei conferinţe de presă, scriitorul l-a descris astfel, în cuvinte care au devenit celebre: „doi chelioşi care se luptă pentru un pieptene”, făcând aluzie la inutilitatea lui; dar remarca lui a fost interpretată ca fiind insolentă şi batjocoritoare, consolidându-i reputaţia de bătrân bibliofil distrat, care nu mai înţelege ce se întâmplă în jurul lui.

Adevărul e că războiul îi provoca o tristeţe greu de suportat. În săptămânile de după conflictul armat, Borges a scris un poem care încapsula valorile „anarhiste” susţinute în mod public de mai mulţi

ani. „Juan López şi John Ward” erau numele unui tânăr argentinian pasionat de Conrad şi, respectiv, al unui tânăr englez care învăţa spaniola ca să citească Don Quijote1095. Cei doi fuseseră sortiţi să

trăiască „într-o epocă ciudată”, în care planeta era divizată în mai multe ţări, o divizare care „ducea la războaie”. „Ar fi putut fi prieteni, dar nu s-au întâlnit decât o singură dată faţă în faţă, pe nişte insule mult prea celebre, şi fiecare din cei doi era Cain şi fiecare, Abel.” Au fost înmormântaţi unul lângă altul. „Întâmplarea pe care am descris-o a avut loc într-un timp pe care nu-l putem înţelege.”

După publicarea în Clarín, pe 26 august 1982, poemul lui Borges a fost preluat de mişcarea împotriva serviciului militar obligatoriu, înfiinţată ca urmare a Războiului Malvinelor, şi a apărut pe afişe lipite pe zidurile din Buenos Aires.

Borges va afla de la veteranii de război că mulţi dintre soldaţii argentinieni avuseseră parte de o pregătire sumară şi de un echipament precar; cu toate acestea, fuseseră trimişi în Insulele Malvine ca să înfrunte trupele de profesionişti ale inamicului. De asemenea, o mare parte din aceşti soldaţi erau indieni (mestizos) săraci din provinciile din interior, care nu erau obişnuiţi cu clima rece şi vânturile din sudul Atlanticului. Revolta şi compasiunea lui Borges îşi vor găsi expresia într-un alt poem antirăzboinic, Milonga de un soldado (Milonga pentru un soldat), publicat în Clarín pe 30