Borges a fost „copleşit de atmosfera” din teatrul Noh şi, după cum nota María, această experienţă părea „să-l predispună la discuţii despre religie”. A doua zi, au luat ceaiul cu o călugăriţă budistă la Templul Rinkyu-ji, căreia Borges i-a pus o mulţime de întrebări despre modul ei de viaţă, curiozitatea îndemnându-l să depăşească

limitele discreţiei: Era fericită? Regretase vreodată că se călugărise?

În cursul unei vizite la Templul Rioan-ji, un centru al budismului de orientare zen, Borges l-a întâlnit pe Morinaga Yushoku, un călugăr cu care a purtat cea mai interesantă conversaţie din întreaga lui vizită în Japonia. Ca şi în cazul călugăriţei, scriitorul voia să afle mai multe amănunte despre motivul pentru care Yushoku se dedicase unei vieţi contemplative – dar, mai presus de toate, voia să ştie dacă

Yushoku avusese vreo experienţă mistică. María îşi amintea că, la insistenţele lui Borges, Yushoku a răspuns că trăise de două ori

nirvana, dar că era imposibil să împărtăşească o astfel de experienţă

cuiva care nu avusese niciodată parte de iluminare1054.

Şi totuşi, Borges i-a descris călugărului o experienţă pe care o avusese într-o noapte din anii 1920, în timp ce cutreiera periferia oraşului Buenos Aires, când o stradă luminată de lună îi dăduse strania senzaţie că timpul este o iluzie1055. (Acesta era episodul relatat în Sentirse en muerte sau A te simţi în moarte, publicată pentru prima oară în 1928.) Oare o asemenea întâmplare putea fi considerată o experienţă mistică? Posibil, a răspuns călugărul, deoarece o experienţă mistică putea fi provocată de mai multe lucruri, cum ar fi sunetul unui clopoţel sau zgomotul apei care curge peste o piatră, dar adevărata experienţă mistică presupunea o transformare totală a sufletului, care ducea la transformarea totală a vieţii celui care a avut-o. Călugărul a explicat că, pentru a avea o experienţă mistică, trebuie să înlături iluzia eului: percepţia identităţii personale este rezultatul condiţionării noastre, altminteri nu există nimic în noi, nicio bază pentru existenţa eului, de aceea trebuie să renunţăm la toate noţiunile care ţin de individualitate şi să o luăm de la zero înainte de a atinge nirvana1056.

Dialogul dintre Borges şi călugărul budist a fost continuat cu María. Tânăra recunoştea că nevoia unei experienţe mistice fusese o constantă în scrierile lui – în Congresul, Aleph, Zahirul, Scriptura zeului, ca şi în multe alte texte şi poeme, dar sublinia că el căuta acel gen de experienţă mistică pe care nu-l putea oferi decât religia, în acelaşi timp nefiind în stare să reprime îndoiala raţională. „Nu poţi avea o experienţă mistică fără credinţă, îi spunea ea. Iar credinţa 1054 Interviu cu María Kodama, Edinburgh, 24 octombrie 1999, şi Gasió, p. 145.

1055 Interviu cu María Kodama, Edinburgh, 24 octombrie, 1999.

1056 Interviu cu María Kodama, Edinburgh, 24 octombrie 1999, şi Gasió, p. 98.

seamănă cu dragostea: o simţi sau nu o simţi.” 1057 María avea dreptate, desigur: Borges îşi dorea rezultatele credinţei, dar nu avea credinţă. Şi totuşi, dialogul cu Yushoku îl făcuse să înţeleagă că

genul de experienţă mistică pe care şi-l dorea nu presupunea anihilarea personalităţii individuale: nu putea „să înceteze de a fi Borges” atât de uşor, îi spunea el Maríei1058.

Borges nu se lăsase convins de budism, căci ideea vanităţii eului, care se afla la baza budismului, se asemăna prea mult cu cea a arbitrariului identităţii personale – individul putea fi orice alt individ – pe care o moştenise în tinereţe de la Macedonio Fernández.

Iar dacă această idee devenise o temă proeminentă în opera lui se datora faptului că îl umplea de oroare şi de repulsie. De fapt, Borges îşi dorea împlinirea eului în comuniune cu Absolutul, un fel de mântuire care era mai mult în armonie cu gândirea creştină decât cu budismul. Acesta era tipul de comuniune reprezentat de Trandafirul mistic al lui Dante în Divina Comedie, unde sufletelor celor aleşi le este acordat locul cuvenit în proiectul divin al lucrurilor. Borges fusese fermecat de frumuseţea complicatei construcţii escatologice a lui Dante, dar nu putea crede în Dumnezeul creştin, chiar dacă îşi dorea cu ardoare forma de mântuire ce decurgea din credinţa în Dumnezeu. Creştinismul impunea credinţa într-un set de doctrine ce rezultau din subjugarea voinţei individuale Voinţei Dumnezeului Unic şi Adevărat sub ameninţarea suferinţei eterne în Infern. Borges nu putea accepta o astfel de credinţă – mântuirea pe care o căuta el presupunea într-un fel o armonizare a individului cu spiritul superior al cosmosului. De aici şi atracţia pe care o simţea faţă de panteism, unde divinul putea exista în fiecare fiinţă fără ca acest 1057 Interviu cu María Kodama, Edinburgh, 24 octombrie 1999.

1058 Interviu cu María Kodama, Edinburgh, 24 octombrie 1999, şi Gasió, p. 99

lucru să afecteze unicitatea acesteia. Prin urmare, mai mult decât viziunea catolică a lui Dante, pe Borges îl fascina legenda persană a Simorghului, pe care o considera o formă de alegorie panteistă.

După Kyoto, Borges şi María au mers în oraşul Toba, de unde au făcut o excursie la vechiul templu şintoist din Ise, un loc de pelerinaj pentru japonezi. Acolo s-au supus unei ceremonii de purificare şi au fost martori la dansul ritual al unui grup de călugăriţe pe muzica lentă, monotonă, a flautelor şi tobelor, în onoarea unuia dintre zeii şintoişti. Borges a fost profund impresionat şi, la ieşirea din templu, i-a spus Maríei că simţise prezenţa divinului „într-un fel pe care nu-l întâlnise niciodată în biserici sau catedrale”. Şi a adăugat că îşi dorea să revină cândva în Japonia ca să petreacă mai multe luni într-o mănăstire şintoistă1059.

Descoperirea şintoismului a jucat un rol de catalizator în deşteptarea spirituală prin care a trecut Borges în Japonia. Privind retrospectiv, întâlnirea cu mai-marele preoţilor de la Templul Meiji, la doar câteva zile de la sosirea în Tokio, a căpătat pentru Borges cea mai mare semnificaţie spirituală. Pe 27 noiembrie, cu aproximativ o săptămână înainte de a părăsi Japonia, scriitorul a acordat un interviu jurnalistului Mie Uchida, în care vorbea despre „intriga”

unui poem, cum îi spunea el, la care se gândise în timp ce discuta cu preotul şintoist; fusese impresionat de tot ce-i spusese preotul, dar nu atât de cuvintele în sine, cât de faptul că simţise că e „pătruns de vocea lui, de vastitatea grădinilor, de liniştea de jur-împrejurul templului” – în clipa aceea îi venise ideea poemului1060.

Poemul care a rezultat din întâlnirea cu preotul şintoist a fost El 1059 Interviu cu María Kodama, Edinburgh, 24 octombrie 1999.

1060 Vezi interviu cu Mie Uchida în Gasió, pp. 72–81.

forastero (Străinul) 1061 . Aici Borges apărea în postura unui gushi, care primeşte în templu „un poet în vârstă din Peru” cu o îngăduinţă

senină, dar uşor uimită. Preotul îi explică în ce constă credinţa lui cu ajutorul unui translator, dar nu îşi dă seama dacă străinul l-a înţeles sau nu. Bătrânul poet, care este orb, spune că va evoca acest dialog într-un poem. Preotul nu ştie dacă îl va mai vedea sau dacă se vor mai vedea vreodată, dar, chiar dacă preotul şi poetul sunt străini unul de altul, întâlnirea lor a creat o legătură între ei şi, prin ei, cu lumea din jur – cei doi bărbaţi se bucură împreună de „aerul grădinii, de mirosul pământului umed şi de cântecul păsărilor sau al zeilor”. Poemul reprezintă astfel legătura dintre cei doi oameni, fiindcă exprimă un schimb liber între sine şi celălalt, bazat pe încredere. Şi, la fel cum preotul se bazase pe buna-credinţă a bătrânului poet sud-american lipsit de vedere, şintoismul părea construit tot pe încredere. Şintoismul este „dintre credinţe cea mai uşoară. / Cea mai uşoară şi cea mai veche” – scrierile lui „vin atât de departe încât de-abia se mai pot citi”. Trebuie să facem bine, ne spune el, dar „nu a lăsat un cod moral”; nu susţine că „omul trebuie să-şi ţeasă karma” şi nici nu vrea „să intimideze cu pedepse sau să

corupă prin recompense”; „adepţii lui pot accepta doctrina lui Buda sau Iisus”. Şintoismul nu propunea o ordine absolută, niciun adevăr final, nicio dogmă, nici măcar un cod moral; pur şi simplu se bizuia pe faptul că adepţii lui îi vor interpreta valorile şi principiile fără

teamă sau sentiment de vină.

Astfel, şintoismul l-a învăţat pe Borges să nu caute explicaţii: drumul spre mântuire nu însemna să ştii, ci să ai încredere – să ai încredere în bunăvoinţa Spiritului sau spiritelor care conduc universul. În cele opt milioane de zeităţi venerate de şintoişti, 1061 „El forastero” a apărut prima dată în La cifra, 1981. Vezi OC III, p. 332.

scriitorul a văzut o metaforă a misterului suprem al divinului.

Aceste miriade de zeităţi puteau oferi consolare în momentele de teamă sau dezolare prin revelarea neaşteptată a prezenţei lor.

Într-un poem intitulat Şintoism Borges scria că, atunci când suntem

„prizonieri ai nenorocirii”, putem fi salvaţi, chiar dacă numai pentru-o clipă, „de micile aventuri ale atenţiei sau memoriei”, căci

„opt milioane sunt zeităţile în şintoism/ şi colindă pământul în taină.

/ Aceste modeste zeităţi ne-ating, / ne-ating şi-apoi se duc” 1062 .

Borges a încercat să surprindă aceste atingeri fugare ale zeităţilor şintoiste într-o serie de haiku-uri, căci scopul unui haiku, va declara Borges într-o conferinţă despre experienţa lui japoneză, era

„aprecierea unei clipe preţioase”1063. Nu existau metafore într-un haiku şi nici comparaţii; era „ca şi când japonezii simţeau că absolut fiecare lucru este unic”.

Borges va spune că şintoismul este „un fel de panteism” 1064, fiindcă respectul pe care această religie îl acorda unicităţii fiecărui lucru îi permitea să fie unic – contrar budismului – în acelaşi timp punându-l în contact cu altceva, dincolo de eu. Pe de altă parte, convingându-l să accepte natura pluralistă, eterogenă, fragmentară a experienţei lui, şintoismul îl elibera de nerăbdarea coercitivă de a avea acea viziune miraculoasă a Absolutului – acea privire salvatoare în esenţa eului, în unitatea finală a lucrurilor – pe care creştinismul părea să o ofere, dar în care el nu putea crede. Şi totuşi, 1062 „Shinto” a apărut prima dată în La Prensa, 17 februarie 1980, ulterior fiind inclus în La cifra, 1981. Vezi OC III, p. 331.

1063 Borges a publicat „Once haikus” în Clarín, 24 ianuarie 1980; numărul lor a crescut la 17 (câte silabe sunt într-un haiku) când au fost incluse în La cifra, 1981.

Vezi OC III, pp. 333–335. Conferinţa lui Borges s-a intitulat „Mi experiencia con el Japón”, Gasió, pp. 143–152; pentru pasajele citate vezi pp. 146–147.

1064 Citatul este din „Mi experiencia con el Japón”, în Gasió, p. 145.

şintoismul nu era suficient pentru a satisface toate nevoile spirituale ale lui Borges. Caracterul evaziv al teologiei şintoiste, mai ales în legătură cu moartea şi destinul sufletului individului, nu-i potolea dorinţa de mântuire personală. Prin urmare, vizita în Japonia nu a împlinit cele mai arzătoare dorinţe ale scriitorului, dar l-a făcut să

perceapă altfel realitatea divină de dincolo de eu, iar şintoismul, cu precădere, a acţionat ca un catalizator în elaborarea a ceea ce am putea numi un „misticism agnostic” original, căci misterele lui permiteau o reconciliere a dilemei metafizice cu un fel de veneraţie religioasă.

Borges şi María s-au întors la Buenos Aires pe 3 decembrie. De-a lungul anului următor, scriitorul va dezvolta „misticismul agnostic”

ai cărui germeni fuseseră sădiţi în timpul primei lui vizite în Japonia: mai multe poeme publicate în 1980 dezvăluie o nouă atitudine faţă

de conceptele de timp, identitate şi destin care îl preocupau încă de la începutul carierei. Deja noua accepţie a ideii de încredere pe care şi-o însuşise în Japonia poate fi întâlnită într-un poem pe care trebuie să-l fi scris la câteva săptămâni de la revenirea în ţară. În La trama (Urzeala), Borges se întreba care va fi destinul lui final1065. Încă îl mai preocupau bătrâneţea şi moartea, călător prin labirintul existenţei, fără ţintă, fără ţel, fără scop, dar, chiar dacă autorul nu găsise niciun remediu pentru prăbuşirea visului său dantesc, poemul demonstrează o nouă formă de resemnare. În care oraş va muri –

Geneva, Montevideo, Nara, Buenos Aires sau Austin, Texas? În care limbă îşi va găsi sfârşitul – spaniola strămoşilor sau engleza acelei Biblii din care citea bunica lui la marginea pampasului? La ce oră va 1065 Publicat prima dată în Clarín, 20 martie 1980. A apărut în traducerea lui Alastair Reid cu titlul „The Web” în Jorge Luis Borges, Selected Poems, London: Allen Lane, Penguin Press, 1999, pp. 476–477.

sosi moartea? Borges acceptă faptul că s-ar putea să nu descoperim niciodată motivul pentru care ne-am născut, dar vechea nerăbdare de a ghici răspunsurile la întrebările legate de destinul lui s-a risipit şi acum este dispus să se abandoneze sorţii neştiute şi chiar îşi aşteaptă moartea „cu speranţă”.

În aprilie, Borges a mers în Spania unde, în ziua de 23, a primit de la regele Juan Carlos I Premiul Cervantes, cel mai important premiu literar din lumea vorbitoare de limbă spaniolă, în cadrul unei ceremonii organizate în Alcalá de Henares, locul de naştere al lui Cervantesclvi. Această vizită avea să fie un fel de călătorie a lui Borges în propriul trecut. Împreună cu María va merge la Madrid, Sevilla, Granada, Barcelona şi Majorca, locuri în care trăise sau pe care le vizitase pentru prima oară în tinereţe, cu familia lui.

În Majorca, cei doi au trecut pe la Robert Graves, care se stabilise de mult pe insulă, într-o casă din satul de munte Deya. Orb şi surd, Graves nu mai avea mult de trăit, Borges nefiind sigur că poetul englez i-a sesizat prezenţa, fiindcă acesta nu a rostit nici măcar un cuvânt pe toată durata vizitei. Dar, la plecare, Graves a dat mâna cu Borges şi a sărutat mâna Maríei. De la poartă, soţia lui le-a strigat:

„Mai veniţi pe la noi! Aici e paradisul!”1066

Locul era, într-adevăr, un fel de paradis: Borges va scrie despre Robert Graves că „nimeni nu era mai departe de luptă şi mai aproape de extaz decât acel bătrân aşezat pe un scaun, înconjurat în imobilismul lui de soţie, copii şi nepoţi, dintre care cel mai mic îi şedea pe genunchi”1067. Aceasta era seninătatea patriarhală pe care poate şi-ar fi dorit-o şi pentru sine, dar ştia că nu mai putea fi Robert Graves la fel cum nu mai putea fi Whitman, Dante sau Shakespeare; 1066 Atlas, Editorial Sudamericana: Buenos Aires, 1984. Vezi OC III, p. 427.

1067 Ibid.