912 Aceste tanka japoneze au fost publicate pe 5 octombrie 1969 în La Nación, ulterior fiind incluse în El oro de los tigres, 1972. Vezi OC II, pp. 464–465.
de „a nu fi zilele/ omului, visul, zorile”, căci toată viaţa lui a fost pustie până acum şi nici măcar scrisul nu i-a adus împlinirea adevărată: „Să nu fi căzut, ca alţii din acelaşi sânge, -n bătălie. / Să fii în deşertăciunea nopţii/ cel ce numără silabele”. Senzaţia că viaţa trecuse pe lângă el trebuie să fi fost mai greu de suportat ca niciodată
– ştia prea bine ce trebuie să facă, avea cheia libertăţii, dar rămânea de văzut dacă putea găsi curajul de a descuia uşa care să-l scape de labirintul disperării.
După nostalgica lui vizită în Palermo cu di Giovanni, Borges îi va spune din când în când prietenului american subiectele altor povestiri pe care le avea în minte. Di Giovanni a început să ţină
socoteala acestor povestiri, până la urmă alcătuind o listă de opt texte. Era evident că pornind de la ele se putea alcătui o nouă
culegere, drept care di Giovanni a început ceea ce chiar el numea „o campanie subtilă de a-l convinge” să publice aceste povestiri, o campanie care a dat primele roade pe la mijlocul lunii aprilie 1969, când s-a aflat că Borges dicta o povestire unei secretare de la Biblioteca Naţională913. Primind textul dactilografiat trei săptămâni mai târziu, di Giovanni a descoperit cu încântare povestea finisată a doi tineri care se angajează într-un duel după ce se simt atraşi în chip misterios de două pumnale pe care le găsesc într-o vitrină. Aceasta era Întâlnirea, pe care di Giovanni a tradus-o în săptămânile următoare şi a trimis-o revistei New Yorker.
Între timp, randamentul lui Borges creştea în mod constant: până
la sfârşitul lunii mai traducerea Cărţii fiinţelor imaginare fusese terminată, iar către mijlocul lunii iunie volumul Elogiul umbrei a fost predat Editurii Emecé. (Această culegere de noi poeme în spaniolă
913 Di Giovanni, „Introduction”, In Memory of Borges, p. 25.
va fi publicată pe 22 august şi se va bucura de mare succes.) Apoi Borges şi di Giovanni au început lucrul la următorul lor proiect pentru Dutton: antologia de proză Aleph şi alte povestiri. Dar, după
dictarea Întâlnirii în mai, Borges pare să se fi răzgândit în privinţa dictării altor povestiri. La sfârşitul lunii iunie, cei doi au fost înştiinţaţi că New Yorker acceptase Întâlnirea, o veste care „i-a sporit lui Borges încrederea în sine”, potrivit lui di Giovanni, dar care nu l-a convins să mai dicteze altele914. S-ar putea ca această reticenţă să
se fi datorat faptului că povestirile compuse în intervalul 1966–1967
exprimau eliberarea psihologică de dinainte de căsătoria lui cu Elsa, iar aşternerea lor pe hârtie făcându-l să-şi simtă nefericirea şi mai greu de suportat.
Dar, în septembrie – cam la vremea când compunea poeziile tanka despre dragostea lui pentru María Kodama, Borges şi-a învins inhibiţiile şi a început să scrie Istoria lui Rosendo Juárez, povestea cuţitarului care refuză duelul deoarece îşi dă seama că nu are niciun rost să faci ceva doar ca să confirmi aşteptările altora. Aceasta a fost urmată de Nedemnul, unde un băiat evreu, Fischbein, îşi descoperă
adevăratul eu făcând ce crede el de cuviinţă, şi nu ceva care să-l impresioneze pe compadrito Ferrari. Ambele povestiri arată că voinţa este cheia descoperirii eului, iar faptul că Borges a ales să le dicteze în acest moment al vieţii lui sugerează că îşi făcea curaj să-şi redobândească, în sfârşit, libertatea.
În decembrie, a mers cu Elsa şi cu di Giovanni în Statele Unite, unde fusese invitat să prezideze o conferinţă despre opera lui, organizată de University of Oklahoma. Borges va spune despre această călătorie că a fost una dintre cele mai nefericite din viaţa lui, 914 Di Giovanni, In Memory of Borges, p. 28.
din cauza neînţelegerilor cu Elsa915. După Oklahoma, a mers la Washington ca să susţină o conferinţă la Georgetown University şi, de acolo, la New York ca să-l întâlnească pe editorul lui american, Jack Macrae, care organizase o lectură din opera lui la Centrul Poeţilor din YM-YWHA, pe 92 Street, ca să facă publicitate Cărţii fiinţelor imaginare, primul volum al lui Borges pentru E.P. Dutton.
Macrae a închiriat un apartament pentru Borges şi Elsa pe 74 Street din Upper East Side, între Park şi Lexington Avenue, şi a observat că
cei doi nu erau fericiţi împreună – exista „o răceală” între ei916, adevărul e că Elsa, care nu vorbea engleza aproape deloc, nu se simţea în largul ei printre toţi editorii, redactorii şi jurnaliştii care făceau atâta caz de celebrul ei soţ. Angajând Editura Dutton într-un contract pentru mai multe cărţi, Macrae era extrem de interesat să-l promoveze pe Borges în New York, motiv pentru care, după lectura de la Centrul Poeţilor, a dat o petrecere în cinstea lui la un restaurant de pe 78 Street, la care Elsa a preferat să nu participe. Dar María Kodama, care din întâmplare tocmai era în vizită la o prietenă din New York, a venit la petrecere şi Borges, extrem de fericit să o vadă, a rugat-o să aibă grijă de Elsa, care era copleşită de evenimente917.
Suferinţa vizibilă a lui Borges a făcut-o pe María să înţeleagă ce simţea cu adevărat pentru el – în sfârşit a recunoscut în sinea ei că îl iubea. Un sentiment „minunat”, dar şi o „revelaţie teribilă”, fiindcă
Borges era cu câteva zeci de ani mai mare decât ea, era căsătorit, şi mai era şi extrem de nefericit, tânăra neştiind cum să îndrepte această situaţie 918 . În drum spre casă, şi-a spus că, dacă există
915 Vezi Alifano, Biografía verbal, p. 126.
916 Interviu cu Jack Macrae, New York, 14 aprilie 1999.
917 Interviu cu María Kodama, Buenos Aires, 21 noiembrie 1995.
918 Ibid.
Dumnezeu, se va ruga ca Borges să-şi găsească fericirea în viaţă, chiar dacă aceasta însemna ca ea să nu aibă parte de aşa ceva.
La revenirea din Statele Unite, Borges şi di Giovanni au continuat să lucreze la traducerile în engleză pentru Aleph şi alte povestiri. Di Giovanni a avut ideea să includă în antologie şi o mică schiţă
autobiografică a lui Borges, scriitorul însă nici nu a vrut să audă, poate fiindcă ar fi fost prea dureros să-şi treacă în revistă viaţa într-un moment în care era atât de nefericit în căsnicie. Dar vizita la Oklahoma şi New York pare să-l fi întărit fiindcă ritmul în care revizuia şi dicta noile povestiri a crescut mult. Până la mijlocul lui ianuarie terminase Juan Muraña; au urmat rapid Duelul şi Celălalt duel. La sfârşitul lunii februarie, termina o versiune a povestirii Guayaquil. Pe 5 martie, a început lucrul la Relatarea lui Brodie şi, în ziua în care a terminat-o, s-a apucat de Evanghelia după Marcu. Pe 13
aprilie a terminat ultima povestire. Ritmul în care a produs aceste povestiri – şapte în trei luni – arată că toate existaseră deja, într-o formă mai mult sau mai puţin definită, în imaginaţia lui, înainte să le dicteze secretarei de la Biblioteca Naţională. Punerea pe hârtie a acestor povestiri trebuie să fi avut un efect purificator, ele reprezentând o deconstrucţie a conflictului fundamental dintre spadă şi pumnal care fusese sursa atâtor suferinţe şi inhibiţii, mai ales în relaţiile cu femeile, iar iuţirea ritmului dictării sugerează
nevoia din ce în ce mai mare de a-şi recâştiga libertatea. Pe 20 aprilie, i-a predat redactorului său de la Emecé manuscrisul noii culegeri, care va fi publicată în acelaşi an sub titlul Relatarea lui Brodie. A doua zi a acceptat, în sfârşit, să scrie un Eseu autobiografic pentru antologia Dutton.
Dar, la doar trei zile după ce începuse să scrie eseul împreună cu di Giovanni, Borges s-a oprit brusc. Programul lui devenise prea încărcat: primea o mulţime de vizite şi fusese invitat să conferenţieze
în mai multe locuri. Di Giovanni era disperat că nu poate avea gata Eseul autobiografic pentru predarea la termen a volumului Aleph şi alte povestiri Editurii Dutton. Ceea ce nu ştia el era că Borges se afla într-un moment de criză – nu mai suporta căsnicia şi se hotărâse să o părăsească pe Elsa. Singura problemă era că nu ştia cum să
procedeze. A cerut sfatul unei prietene vechi, Alicia Jurado, despărţită şi ea. Dacă pleca de acasă, putea să stea o vreme la casa ei de la ţară, până când se limpezeau lucrurile? Alicia i-a atras atenţia că, din punct de vedere legal, nu era deloc bine să-şi părăsească soţia ca să locuiască în casa unei femei nemăritate919. I-a vorbit Elsei despre intenţiile lui? Nu. Alicia i-a sugerat că aşa este corect să facă; Borges a protestat, pretinzând că nu suportă scenele de niciun fel920.
Ştia că nu are rost să pornească o discuţie în contradictoriu cu Elsa –
trebuia să taie răul din rădăcină şi să-şi redobândească libertatea pe care o cucerise cu atâta greutate şi fusese cât pe-aci să o piardă.
Pe 16 mai, la vreo trei săptămâni după ce încetase să mai scrie, Borges s-a întors la Eseul autobiografic, dar di Giovanni a observat că
era tot timpul agitat; avea ceva pe suflet. Apoi, pe neaşteptate, Borges şi-a vărsat tot năduful. Americanul a trecut imediat la acţiune
– a aranjat o întrevedere cu un avocat chiar în acea după-amiază de sâmbătă şi, două zile mai târziu, au fost pornite demersurile pentru separarea legală. (La vremea aceea, în dreptul argentinian nu era stipulat divorţul.) Borges nu suporta o confruntare cu Elsa, de aceea întreaga operaţiune a trebuit să se desfăşoare în secret în următoarele şase săptămâni.
Cam tot în perioada aceea Borges a început să se întâlnească din 919 Interviu cu Alicia Jurado, Buenos Aires, 14 septembrie 1994.
920 Interviu cu Alicia Jurado, Buenos Aires, 10 noiembrie 1995.
