nou cu Haydée Lange. Haydée, care nu se măritase niciodată, locuia cu sora ei, Chichina, în apartamentul de pe calle Talcahuano în care stătuseră cu răposata lor mamă la începutul anilor 1940. Potrivit lui Bioy Casares, lui Borges întotdeauna îi plăcuse să viziteze familia Lange; „îi plăcea aura lor, voia să fie aproape de ele”921, dar se prea poate să nu le fi văzut prea des în timpul căsniciei cu Elsa. E aproape sigur că, prin Haydée, mai afla câte ceva despre sora ei văduvă, Norah, şi poate că se şi întâlnea cu aceasta din când în când, dat fiind că fosta lui pasiune locuia acum în apropiere, într-un apartament pe aceeaşi stradă cu surorile ei.
Norah Lange rămăsese o figură legendară în lumea literară a oraşului Buenos Aires. În ciuda vârstei, era o prezenţă
impresionantă, îmbrăcată în negru, fumând dintr-un port-ţigaret şi etalând acelaşi păr roşu, senzaţional, din tinereţe. Dar se mai îmblânzise acum faţă de zilele în care poeţii oraşului erau extaziaţi de discursurile pe care le ţinea de pe mesele a nenumărate banchete literare. Rămăsese pe calle Suipacha după moartea lui Oliverio Girondo, deşi casa veche i se părea prea mare şi prea plină de amintiri. Oricum, se deteriora încetul cu încetul – într-una din zile tavanul dormitorului ei se prăbuşise şi, nu după mult timp, acelaşi lucru se întâmplase şi cu tavanul din camera care îi servise drept birou lui Oliverio. Treptat, Norah redusese numărul ieşirilor în societate, dedicându-se editării operelor soţului ei şi elaborării unui nou roman; în 1970, se hotărâse să se mute mai aproape de surorile ei. Cele mai multe dintre obiectele care-i aparţinuseră soţului –
tablourile, artefactele africane, figurinele incaşe în ipostaze erotice –
le vânduse sau le dăruise. Celebra efigie a „Academicianului” cu care Oliverio defilase pe străzile din Buenos Aires în 1932 ajunsese la 921 Interviu cu Bioy Casares, Buenos Aires, 15 noiembrie 1995.
prietenul lui, Enrique Molina, ca şi setul de broaşte împăiate. Ca să
nu vadă casa demolată, o oferise, împreună cu colecţia de cărţi a lui Oliverio, Muzeului Fernández Blanco de alături. De unele lucruri însă Norah nu se putea despărţi, printre ele numărându-se şi tăbliţa pe care stătea scris „calle Tronador”922.
Faptul că Borges se vedea din nou cu Haydée şi Norah Lange, când era îndrăgostit de María Kodama şi se hotărâse să o părăsească
pe Elsa, avea o semnificaţie enormă pentru el. În mitologia personală
pe care o născocise de-a lungul anilor, Norah Lange reprezenta prima Beatrice pentru Dante al lui; ea fusese, în anii 1925–1926, întruchiparea Alephului, principiul unificator suprem, numărul care cuprindea toate celelalte numere. Atunci îi venise lui Borges ideea mântuirii prin scris – crearea unei capodopere care să sublimeze esenţa vieţii lui şi astfel să-i justifice existenţa. După ce Norah îl respinsese în favoarea lui Oliverio Girondo, trăise chinurile unui infern personal, dar în 1940 se îndrăgostise de Haydée Lange, „noua Beatrice” care îi putea oferi izbăvirea pe care i-o refuzase Norah.
Aceasta fusese perioada în care, sub influenţa lui Dante, începuse să
scrie Congresul, capodopera despre care nădăjduia că îl va salva ca scriitor.
Dar şi Haydée Lange îl respinsese, de aceea încercase să găsească
alte femei care să joace rolul mântuitor al „noii Beatrice”. Dorise să
dea acest rol Estelei Canto, Ceciliei Ingenieros, Margaritei Guerrero şi, fără îndoială, multor altora, dar dăduse greş cu toate; drept rezultat, viaţa îi trântise uşa în nas, până şi căsătoria lui târzie cu Elsa Astete fiind un eşec. Cu toate acestea, iminenta separare de Elsa deschidea din nou perspectiva realizării modelului dantesc de mântuire – Borges mai trebuia să descopere dacă noua lui dragoste, 922 M.E. de Miguel, Norah Lange, p. 220.
María Kodama, va consimţi să devină „noua Beatrice” din viaţa lui.
Un semn al acestui început de optimism a apărut prin luna mai: în timp ce aştepta să se separe legal de Elsa, Borges s-a hotărât să
reînceapă lucrul la Congresul, capodopera lui dantescă.
În vreme ce lucra simultan la Eseul autobiografic şi la Congresul, Borges a fost anunţat că pregătirile pentru separarea de Elsa se încheiaseră. Planul prevedea ca Borges, însoţit de di Giovanni, să ia avionul spre oraşul Córdoba şi să rămână acolo până se rezolva problema. Sărmana Elsa nu ştia absolut nimic; când a plecat, ca de obicei, la serviciu în dimineaţa zilei de 7 iulie, Borges nu i-a spus soţiei că nu va reveni la prânz. Împreună cu di Giovanni a luat un taxi până la aeroport, unde îi aşteptau cu biletele gata pregătite câţiva conspiratori. Borges „tremura ca o frunză şi era epuizat după
o noapte de nesomn”923. Decolarea avionului a fost întârziată din cauza vremii, fapt care a accentuat neliniştea lui Borges, dar până la urmă cei doi au plecat, lipsind din Buenos Aires timp de o săptămână. Elsa a aflat pentru prima dată de intenţiile soţului ei de la un avocat care i-a apărut la uşă şi i-a înmânat o înştiinţare despre cererea de separare legală a lui Borges. Elsa nu s-a opus în niciun fel şi, câteva luni mai târziu, cei doi soţi s-au despărţit. Elsa a păstrat apartamentul ca parte a înţelegerii; Borges s-a întors la locuinţa mamei, pe calle Maipú.
Scriitorul a reluat lucrul la Eseul autobiografic şi la Congresul după
ce a revenit la Buenos Aires. Pe 29 iulie a terminat Eseul autobiografic împreună cu di Giovanni, trimiţându-l apoi revistei New Yorker.
Ultimele cuvinte ale eseului dezvăluie un Borges mai optimist după
separarea de Elsa: „Nu mai văd fericirea ca pe ceva de neatins; 923 Di Giovanni, In Memory of Borges, p. 35.
cândva, cu mult timp în urmă, aşa credeam. Acum ştiu că poate apărea în orice clipă – nu trebuie să o cauţi… Acum vreau linişte, bucuria gândurilor libere şi a prieteniei şi, deşi poate că e prea mult, să ştiu că iubesc şi că sunt iubit”924. După separarea de Elsa putea, în sfârşit, să dea frâu liber dragostei pentru María Kodama, dar încă nu putea fi sigur că tânăra simţea acelaşi lucru pentru el – poate că era
„prea mult” să simtă că merita să fie iubit de o femeie.
Pe 12 august, la două săptămâni după terminarea eseului, a încheiat şi Congresul. Di Giovanni fusese nedumerit că Borges îi spunea „roman” în timp ce lucrau la el – textul dactilografiat nu depăşea 40 de pagini; a fost nedumerit şi de faptul că Borges a trecut ca epigraf „Buenos Aires, 1955”, înainte ca textul să fie publicat de o mică editură, El Archibrazo925. (Congresul va apărea pe 17 martie 1971.) Acestea erau însă semne că, în sinea lui, Borges era conştient de lunga preistorie a acestei povestiri autobiografice, fiindcă ultima lui încercare de a-l scrie data din 1955, când cea de a treia etapă a relaţiei lui cu Estela Canto coincisese cu Revoluţia de Eliberare, la acea vreme considerând-o tot un roman. Într-adevăr, după cum va declara în faţa unui auditoriu la New York University câteva luni mai târziu, proiectul din care a apărut Congresul era vechi de „30–40
de ani”926. (În opinia mea, originile ei trebuie căutate în romanul autobiografic Apropierea de Almotásim.) Dar, până în 1970, amalgamul de experienţe pe care se baza proiectul de roman fusese ordonat şi sintetizat într-o minune de naraţiune simbolică, un strălucit exemplu de minimalism narativ, având în aceeaşi măsură rezonanţa onirică a artei moderne şi simplitatea luminoasă a unei parabole.
924 „An Autobiographical Essay”, p. 260.
925 Interviu prin telefon cu Norman Thomas di Giovanni, 2 ianuarie 1997.
926 Vezi „Borges at N.Y.U.” în „Prose for Borges”, Triquarterly, 25 (1972), p. 459.
În august, în aceeaşi lună în care Borges a terminat Congresul, Emecé a scos Relatarea lui Brodie, noua culegere de povestiri. În septembrie, a apărut în New Yorker Eseul autobiografic, care a fost inclus şi în volumul Aleph şi alte povestiri, pe care E.P. Dutton l-a publicat în octombrie. Borges avea toate motivele să fie optimist: scăpase de căsnicia cu Elsa, publica lucruri noi, iar reputaţia lui internaţională atingea culmi nebănuite. Într-adevăr, în martie 1971
urma să meargă la Oxford ca să primească un doctorat onorific ce îi fusese acordat cu un an în urmă; de asemenea, fusese invitat în Israel ca să primească Premiul Ierusalim. Întreprinzătorul di Giovanni va face rost de o bursă din partea Consiliului Britanic şi va aranja mai multe lecturi în public şi conferinţe în Statele Unite şi Londra ca să
acopere costul întregii călătorii. Di Giovanni va pregăti şi o surpriză.
Văzând că, în Eseu autobiografic, Borges îşi exprimase dorinţa de a face cândva „un pelerinaj în Islanda”, i-a venit ideea să-i îndeplinească dorinţa şi, printr-un prieten care lucra la o agenţie de voiaj din Buenos Aires, a cumpărat bilete pentru o cursă aeriană
New York-Tel Aviv, care prevedea o scurtă escală în Islanda.
Când a auzit de vizita în Islanda, Borges a rămas fără grai. Tot ceea ce putea fi interpretat ca fiind mâna destinului – coincidenţe, fapte repetate, auspicii – îl fascinau în mod deosebit, de aceea surpriza făcută de di Giovanni trebuie să-l fi impresionat mult, căci Islanda dobândise un fel de aură sacră în imaginaţia lui: prin poeme despre bătăliile saxonilor şi vikingilor în vechea Anglie, printr-un lung şir de aluzii la subiecte abordate în Edde, transformase Islanda într-un teritoriu imaginativ complex în care îşi plasase relaţiile zbuciumate cu Norah Lange şi tema înrudită a eşecului său în dragoste. Şi este foarte probabil ca această ocazie neaşteptată de a vizita Islanda să fi sădit în mintea lui ideea de a o invita pe María Kodama să-l însoţească acolo. Simţul poetic al destinului trebuie să-l
fi îndemnat să-şi declare dragostea pentru María într-un loc ce amintea atât de mult de Norah Lange, prima Beatrice din mitologia lui.
Legătura dintre mit şi realitate a fost întărită de reînnoirea relaţiilor cu surorile Lange în 1970. Prietenia cu Haydée dusese la un ritual săptămânal – se întâlneau la ceai, în fiecare vineri la ora cinci, apoi mergeau la cinematograf sau luau cina împreună şi, ori de câte ori nu se puteau întâlni, comunicau prin telefon la prânz, tot vinerea927. La apariţia noii cărţi, Relatarea lui Brodie, în luna august, Borges i-a dăruit lui Haydée un exemplar pe care a scris (în engleză):
„Lui Haydée, strălucitoare zeiţă nordică – Al tău, ca întotdeauna, Georgie”928. Borges îi amintea de ceea ce însemnase ea cândva, Haydée fiind prima dintr-un şir de „noi Beatrice”, fiecare un surogat al lui Norah Lange, cea iremediabil pierdută. Şi poate că Borges a găsit de cuviinţă să evoce această neîntreruptă dorinţă de a iubi fiindcă ajunsese la o nouă răscruce în viaţă. Pe 1 noiembrie a publicat Browning se hotărăşte să fie poet (Browning resuelve ser poeta), în care lua în considerare o alternativă lipsită de compromisuri: „Dacă o femeie îmi va împărtăşi dragostea/ versurile mele vor atinge cea de-a zecea sferă a concentricei bolte cereşti; / dacă o femeie îmi va respinge dragostea/ îmi voi preface tristeţea-n muzică, / într-un râu năvalnic ce va continua să vuiască până la capătul timpului”929.
