Conferinţele au fost un triumf: Borges a vorbit în faţa unei săli arhipline pe 3 mai, pentru cea de a doua conferinţă, trei zile mai târziu, organizatorii fiind nevoiţi să aleagă Sala Centrală din Westminster pentru a face faţă cererii de locuri. Presa argentiniană a exultat la succesul extraordinar pe care îl avea Borges la Londra –
fusese aplaudat în picioare, se scria, de „un public tânăr, alcătuit din
hippioţi londonezi”, „păroşi, dezordonaţi şi plini de entuziasm”941.
Opera lui Borges atinsese deja apogeul popularităţii. Labirinturi, antologia de povestiri şi eseuri scoasă de Editura Penguin în Marea Britanie în 1970, devenise un obiect de cult. Numele lui Borges era asociat cu Noul Val în cinematografia europeană după ce câţiva regizori francezi celebri – Jacques Rivette, Jean-Luc Godard, Alain Resnais – îi citaseră opera în mai multe filme în anii 1960. În 1970, această asociere a lui Borges cu cinematografia căpătase dimensiuni neaşteptate odată cu lansarea a două filme care vor repurta un mare succes de casă la nivel internaţional. Stratagema păianjenului, în regia italianului Bernardo Bertolucci, era o versiune a povestirii Tema trădătorului şi a eroului, filmul bucurându-se de aprecierile criticilor la festivalurile de la Veneţia şi New York din anul acela. Un alt film, Spectacolul, regizat de Nicolás Roeg şi Donald Cammell, avându-l în rolul principal pe Mick Jagger de la The Rolling Stones, îl va transforma pe Borges, în ciuda tuturor aparenţelor, într-un fel de emblemă a avangardei culturale din „agitata Londră”. Filmul îl omagia pe Borges în mai multe feluri – Mick Jagger citează din Tlön, Uqbar, Orbis Tertius şi Sudul, fotografia lui Borges de pe coperta Antologiei personale apare de două ori şi, la sfârşit, când Jagger este împuşcat de gangsterul interpretat de James Fox, imaginea lui Borges fulgeră ecranul pentru o fracţiune de secundă. În plus, Spectacolul îşi datora intriga complicată unora dintre cele mai impresionante teme ale lui Borges, cum ar fi labirintul, dublura, enigma identităţii personale, în ciuda transpunerii lor stranii într-o lume a sexului, drogurilor şi rock and roll-uluicxxi. Trebuie spus însă
că filmul nu a fost pe gustul tuturor: cronicarul revistei New Yorker, de pildă, l-a acuzat de „vanitate absurdă”, apreciind că „până şi 941 Articol în La Razón, 7 mai 1971.
marele scriitor Jorge Luis Borges este târât în hazna”942.
Dincolo de aceste asocieri relativ efemere, Borges era deja recunoscut ca o personalitate literară internaţională de prin rang, iar în anii următori va fi considerat de foarte multă lume ca un candidat de frunte la Premiul Nobel pentru Literatură. Şi totuşi, exista o anumită ironie în faptul că acest succes extraordinar se baza în mare măsură pe povestirile adunate în Ficciones şi Aleph, care erau variaţiuni ale unei teme fundamentale – „neantul personalităţii” –
dat fiind că, numai cu câteva săptămâni în urmă viaţa lui personală
suferise o schimbare radicală datorită miraculoasei experienţe trăite în Islanda, cea a dragostei împărtăşite. După întoarcerea la Buenos Aires, în urma acestor triumfuri repurtate în Statele Unite, Marea Britanie şi Israel, Borges va medita la implicaţiile vizitei în Islanda, reflecţiile lui concretizându-se în două povestiri, Ulrica şi La noche de los dones (Noaptea darurilor).
Ulrica era povestirea la care se gândise în Islanda, cea despre care îi spusese Maríei Kodama că i-o va dedica943. Intriga în sine este neglijabilă. Un profesor în vârstă, sud-american, se îndrăgosteşte de o tânără norvegiană pe nume Ulrica, pe care o întâlneşte în timpul unei vizite la New York; surprinzător, tânăra îi oferă o noapte de dragoste, „un dar cu totul neaşteptat” pentru un bărbat neînsurat, la anii lui; acest „miracol” îi aminteşte profesorului de tinereţe şi de „o fată din Texas, luminoasă şi zveltă ca Ulrica, dar care îmi refuzase iubirea ei”cxxii.
Povestirea este plină de aluzii autobiografice greu de descifrat.
942 John Simon, „The Most Loathsome Film of All?” în New York Times, 23 august 1970, citat în Edgardo Cozarinsky, Borges In/And/On Film, Lumen Books: New York, 1988, p. 91.
943 „Ulrica” a apărut prima dată în El libro de arena, 1975. Vezi OC III, pp. 17–19.
Tânăra misterioasă care îi deschide profesorului porţile paradisului dragostei la Thorgate se numeşte Ulrica; în opera lui Borges mai există o singură tânără cu acelaşi nume, domnişoara Ulrica Thrale, un personaj din Cercetarea operei lui Herbert Quain (1941). Ea este
„înaltă şi amazonică” cxxiii , dispreţuieşte dragostea scriitorului Wilfred Quarles şi se logodeşte cu ducele Rutland din piesa lui Herbert Quain, Oglinda secretă. Aceste detalii sunt suficiente pentru a vedea în Ulrica Thrale un alter ego al Norei Lange; dar Ulrica din noua povestire nu o poate reprezenta pe Norah fiindcă nu îşi neagă
dragostea faţă de personajul Borges. Atunci cine este noua Ulrica?
Potrivit Maríei Kodama, Borges i-a spus că Ulrica trebuia să o reprezinte pe ea, dar, dacă lucrurile stau aşa, de ce este Ulrica norvegiană?944
În opinia mea, Borges a făcut-o norvegiană pentru a simboliza faptul că dragostea dintre el şi María Kodama, împărtăşită în Islanda, îi împlinise şi chiar îi depăşise speranţele ce îi fuseseră
refuzate în tinereţe de către Norah Lange. Cu alte cuvinte, Borges voia să spună că îşi găsise „noua Beatrice” în persoana Maríei Kodama, pe care o vedea jucând rolul de salvatoare a vieţii lui, un rol interpretat şi de personajul Beatriz Frost în Congresul. Prin urmare, în Ulrica scriitorul a creat un personaj feminin care să
amintească de cele două personaje înrudite din Congresul: Beatriz Frost şi Nora Erfjord. Roşcata Beatriz Frost venea din nordul Angliei, motiv pentru care Borges a plasat Ulrica în York şi a făcut-o pe tânăra cu acelaşi nume norvegiană fiindcă Nora Erfjord, secretara lui Glencoe, era norvegiană.
Până la urmă, Ulrica este o poveste despre neaşteptata împlinire a dorinţelor tinereţii lui Borges, dar şi despre evadarea lui din temniţa 944 Interviu cu María Kodama, Buenos Aires, 1 septembrie 1996.
amintirii acelor dorinţe. Tânăra îi spune profesorului: „Voi fi a ta la hanul din Thorgate”. „Gate” vine dintr-un cuvânt anglo-saxon care înseamnă „stradă”, prin urmare, Thorgate înseamnă „strada lui Thor” sau „strada Tunătorului”, care în spaniolă se traduce prin
„calle Tronador”, o trimitere la casa celor cinci surori Lange, pe care naratorul le invocă misterios atunci când aminteşte de vitraliile catedralei din York cunoscute drept cele „Cinci Surori”. Casa din calle Tronador era „grădina”, „raiul”, pe care tânărul Borges îl pierduse când Norah Lange îl preferase pe Girondo. Calle Tronador este evocată în „Thorgate” ca să exorcizeze nostalgia lui Borges după
ceea ce reprezentase ea odată. La fel, când bătrânul profesor îi face curte Ulricăi, naratorul spune că a stăpânit „imaginea” Ulricăi pentru „întâia”, dar şi „cea din urmă oară”. Cu alte cuvinte, Borges nu va mai fi bântuit de „imaginea” lui Norah Lange; nu va mai fi vrăjit de amintirea limpede a femeii înalte şi trufaşe din grădina neprihănită, acea imagine neschimbată a ternei respingeri pe care o evocase în poemul scris nu cu mult timp înainte de a o invita pe María Kodama în Islanda. Aşadar, faptul că în Ulrica noaptea de dragoste se petrece în „Thorgate” simbolizează împlinirea modelului dantesc prin care dragostea unei femei duce în cele din urmă la paradisul căutat de Borges în tinereţe.
Tema transcenderii trecutului este prezentă şi în numele bătrânului profesor, Javier Otárola, care aminteşte de protagonistul din Mortul – Benjamín Otárola. Povestirea Mortul a fost scrisă de Borges după ce scriitorul fusese martorul unei crime în orăşelul Santa Anna de Livramento, de la graniţa cu Brazilia, în timpul vacanţei petrecute în Uruguay în 1934, la câteva luni după ce fusese respins pentru ultima oară de Norah Lange945. Tânărul Otárola a fost 945 Vezi Capitolul 14 pentru vizita la Santa Anna de Livramento şi Capitolul 16
ucis din ordinul bătrânului şef de bandă pentru că încercase să-i ia locul şi se culcase cu iubita lui roşcată. Prin urmare, numele Otárola, ca şi Ulrica, aminteşte de o perioadă din tinereţea lui Borges în care Norah Lange i-a refuzat dragostea. Dar numele celor două personaje nu sunt identice întru totul – l şi r din Otárola, „mortul”, sunt în metateză în Otárola, bătrânul profesor. Povestirea Ulrica evocă
voalat Mortul pentru a arăta că aspiraţiile tânărului Otárola au fost
„readuse la viaţă” şi împlinite în dragostea pe care Ulrica o oferă
tizului său, Javier Otárola.
Ca epigraf pentru Ulrica, Borges a folosit un citat din Völsunga Saga în islandeză – „Hann tekr sverthit Gram ok legger i methal theira bert” – care se traduce prin „El ia spada Gram şi o aşază între ei”.
Toposul spadei se referă la dragostea tragică dintre Sigurd şi Brynhild în Völsunga Saga. Cei doi iubiţi sunt despărţiţi de o poţiune magică pe care regina Grimhild i-o dă lui Sigurd. Ulterior însă, Sigurd o curtează din nou pe Brynhild – dar în numele fratelui său, Gunnar. Într-o scenă de o importanţă crucială, Sigurd, care se dă
drept Gunnar, se întinde lângă Brynhild, dar îşi pune spada, Gram, între ei. Spada reprezintă astfel un obstacol impus benevol pentru a împiedica împreunarea celor doi foşti iubiţi.
Acest motiv este preluat de Ulrica şi profesor în timp ce se îndreaptă spre Thorgate:
— Te voi numi Sigurd, a propus ea cu un zâmbet.
— Dacă eu sunt Sigurd, i-am răspuns, atunci tu vei fi Brynhild.
Încetinise pasul.
— Cunoşti saga? am întrebat-o.
— Fireşte, mi-a răspuns. Povestea tragică pe care germanii au nimicit-o cu târziii lor Nibelungi.
pentru o discuţie a povestirii Mortul.
N-am vrut să prelungesc discuţia şi am spus:
