În cursul acestor vizite în Spania şi Chile, în 1976, Borges a fost într-o stare de spirit extrem de combativă, simţind o plăcere perversă în a dărâma idolii stângii internaţionale. Declaraţiile lui politice făcute presei îi vor afecta iremediabil reputaţia în ţară şi în străinătate. În timp ce se afla în Spania, şi-a trâmbiţat sprijinul faţă
de regimurile militare din America de Sud, considerând democraţia drept o „superstiţie”. Situaţia din Argentina era „haotică”, dar regimul generalului Videla depăşea încet-încet acest haos; administraţia
Videla
aparţinea
„militarilor,
gentlemenilor,
1002 Interviu cu Betina Edelberg, Buenos Aires, 9 septembrie 1996.
oamenilor de bine”1003. Aceste opinii nu puteau produce decât reacţii furioase în Spania, care încerca să restabilească o democraţie parlamentară după cei 40 de ani de dictatură militară ai generalului Franco, mort cu mai puţin de un an în urmă. Au urmat însă afirmaţii şi mai grave: Borges şi-a declarat admiraţia faţă de Generalísimo, adăugând că fusese de partea republicii spaniole în timpul Războiului Civil, dar acum îşi dădea seama de valoarea a ceea ce realizase Franco.
Ca şi cum asta nu ar fi fost de ajuns, Borges l-a atacat fără motiv pe Federico García Lorca, ucis de fascişti la începutul Războiului Civil şi a cărui memorie era venerată de Stânga şi de liberalii din Spania. Borges însă nu a manifestat niciun pic de respect faţă de sensibilităţile acestora: „L-am văzut pe García Lorca numai o dată în viaţa mea, a declarat el, dar nu m-a interesat nici el, şi nici poezia lui.
Cred că este un poet minor, un poet pitoresc, un fel de andaluz de profesie”1004. Şi, ca să fie mai sigur, a adăugat: „Împrejurările în care a murit l-au ajutat destul de mult; pentru un poet e convenabil să
moară aşa şi, în plus, moartea lui i-a oferit ocazia lui Antonio Machado să scrie un poem minunat”. Persoanele influente de stânga nu-i puteau ierta aceste cuvinte. Apropiata apariţie a prestigiosului jurnal madrilen Cuadernos Hispanoamericanos, care era dedicat studiilor operei lui Borges, a fost anulată în ultima clipă „din motive tehnice”. (Acest omagiu adus lui Borges va apărea de-abia peste 16
ani.)
Scriitorul a rămas ferm pe poziţie şi, ca şi cum ar fi fost împins de dorinţa nesăbuită de a-şi scoate din sărite duşmanii de stânga, a continuat să exprime opinii scandaloase tot timpul cât s-a aflat în 1003 Articol în Cambio 16, 25 august 1976.
1004 Ibid.
Chile. A sosit în Santiago pe 15 septembrie şi, în săptămâna pe care a petrecut-o acolo, a fost aclamat şi sărbătorit din plin de autorităţile de acolo. În ziua în care a primit titlul de Doctor Honoris Causa de la rectorul Universităţii Chile (care era general de armată), Borges i-a copleşit cu laude pe militari, pe care i-a numit oameni de onoare. La Academia Chiliană a preferat să se facă ecoul poetului Leopoldo Lugones – din perioada fascistă a acestuia, bineînţeles – îndemnând forţele armate să creeze o „patria fuerte”, o patrie puternică, garantă a ordinii civilizate pe un continent barbar1005. Ca să pună capac la toate, a acceptat invitaţia de a lua cina cu preşedintele juntei militare, generalul Augusto Pinochet, care i-a acordat Marea Cruce a Ordinului Bernardo O’Higgins, eliberatorul statului Chile. Ulterior, Borges le-a spus jurnaliştilor că discutase cu Pinochet despre necesitatea de a salva „libertatea şi ordinea” în Chile, Argentina şi Uruguay de anarhia provocată de comunişti1006.
Vizita în Chile a anulat şansele lui Borges de a câştiga vreodată
Premiul Nobel. În anul acela, ca şi în toţi ceilalţi pe care i-a mai trăit, candidatura lui a fost contestată de un vechi membru al comitetului de acordare a Premiului Nobel, scriitorul socialist Arthur Lundkvist, un vechi prieten al poetului chilian comunist Pablo Neruda, care primise Premiul Nobel în 1971. Lundkvist îi va explica mai târziu lui Volodia Teitelboim, unul dintre biografii lui Borges şi fost preşedinte al Partidului Comunist Chilian, că nu-l va ierta niciodată
pe Borges pentru sprijinul public acordat regimului generalului Pinochet1007.
În Chile, Borges pare să fi îmbrăţişat cu înverşunare contradicţia 1005 Citat în Teitelboim, Los dos Borges, p. 213.
1006 Teitelboim, Los dos Borges, p. 215
1007 Ibid., p. 228
spre care fusese împins de Perón după Revoluţia de Eliberare – era un democrat care se declara în favoarea „dictaturii luminate” a unei elite etice pentru binele unei democraţii de durată. Această
contradicţie perversă este cel mai bine exemplificată de insistenţa cu care Borges a apelat la sintagma „spada onoarei” în discursurile ţinute în Chile. La Universitatea Chile, scriitorul a declarat că spada a fost cea care i-a inspirat strămoşii să vină în Chile ca să lupte pentru independenţa Americii de Sud, şi tot spada îl adusese în Chile, căci spada „scotea Republica Argentina din mlaştină”, aşa cum făcuse cu câţiva ani în urmă şi în Chile1008. În discursul lui de la Academia Chiliană, Borges chiar a comparat forma alungită a ţării cu „o spadă a onoarei” şi şi-a exprimat preferinţa pentru „spadă, spada luminoasă” în detrimentul „dinamitei ascunse” a inamicului1009.
În mod evident, Borges încerca să salveze o anumită viziune a patriei de ameninţarea gherilelor, emoţia lui excesivă însă trăda o nelinişte mai profundă. Rămânea credincios spadei onoarei fiindcă
încerca să păstreze nu un statut aristocratic, cum făcuseră mama şi bunicile lui, ci o interpretare a sensului vieţii lui câştigată cu multă
greutate. Căci, dacă toţi cei ca generalul Videla sau ca generalul Pinochet nu reprezentau elita etică pe care şi-o imaginase el, dacă
„dictatura luminată” nu putea funcţiona, dacă peronismul nu era înfrânt, Borges putea rămâne pentru totdeauna înstrăinat de realitatea politică a Argentinei, şi atunci întregul eşafodaj poetic al vieţii lui ar fi început să se prăbuşească: fără speranţa de a mai trăi experienţa Simorghului – acea miraculoasă senzaţie a unităţii sinelui şi a lumii – şi, fără Simorgh, răsăritul peren al Islandei s-ar fi dovedit 1008 Citat în Teitelboim, Los dos Borges, p. 212.
1009 Ibid., p. 213
în cele din urmă doar o iluzie. De aceea, invocarea spadei era, de fapt, un semn al disperării, căci scriitorul înţelesese de mult că spada onoarei nu reprezenta niciun fel de apărare, cauza era ca şi pierdută, iar ridicarea spadei în Chile nu era decât o ultimă rezistenţă, donquijotescă, împotriva valului din ce în ce mai mare de întuneric care ameninţa să înăbuşe frumoasa ordine a sensului pe care îl extrăsese din speranţele şi visele care îi dominaseră viaţa.
CAPITOLUL 30
Tigrii albaştri
(1976–1979)
Speranţele lui Borges de a păstra tiparul ideal al sensului vieţii lui nu au supravieţuit prea mult vizitei făcute în Chile. După
întoarcerea la Buenos Aires, agitaţia din viaţa politică nu a dat deloc semne că s-ar domoli, armata organizând o operaţiune brutală
împotriva a două forţe de gherilă bine echipate, Montoneros şi un alt grup, Armata Revoluţionară a Troţkiştilor (ERP, Ejército Revolucionario del Pueblo). Gherilele recurgeau mereu la acte teroriste, iar armata răspundea cu acţiuni pe măsură, la fel de ilegale şi de inumane, care de regulă nu ajungeau la cunoştinţa marelui public.
Războiul de gherilă era întreţinut de eşecurile pe linie economică: junta nu reuşea să oprească inflaţia galopantă şi să controleze deficitul bugetar. Încercările de diminuare a vastului sector de stat creat de Perón aveau drept efect creşterea şomajului, scăderea alarmantă a nivelului de trai şi sărăcie generală. În mare măsură
pentru a distrage atenţia populaţiei de la nemulţumirile ei, generalii au hotărât să joace cartea naţionalismului revendicând trei insule din Canalul Beagle, aflat în Strâmtoarea Magellan, care se aflau sub jurisdicţie chiliană. În 1971, cele două părţi căzuseră de acord să se adreseze Tribunalului Internaţional, dar junta argentiniană nu părea dispusă să accepte un verdict nefavorabil. Această dispută privind insulele din Canalul Beagle va marca sfârşitul iluziilor lui Borges legate de o elită etică şi o „dictatură luminată”. Scriitorul nu mai înţelegea istoria Argentinei fiindcă „oamenii de onoare” care salvaseră ţara de peronism manifestau acum acelaşi tip de
naţionalism agresiv care constituise unul dintre motivele principale ale urii lui fată de Perón.
Mai mult decât atât, viaţa de acasă era marcată de din ce în ce mai multe neînţelegeri: menajera lui, Fani, nu era de acord cu vizitele frecvente ale Maríei, „secretara literară”, poate văzând în ele încălcări ale domeniului ei. Aceste tensiuni au culminat în momentul în care Fani a intervenit într-o discuţie a celor doi, arătându-se ofensată după ce a fost pusă la punct1010. Fani s-a hotărât să plece, dar Bioy Casares şi Silvina au convins-o să se răzgândească. Menajera s-a mai potolit, deşi, după propria mărturisire, a rămas la fel de vigilentă în micuţul apartament1011. Prietenia lui Borges cu Bioy şi Silvina a cunoscut şi ea momente de tensiune. Relaţia dintre ei se răcise oarecum în momentul căsătoriei lui Borges cu Elsa Astete, cu care Bioy nu fusese de acord. În ciuda stilului de viaţă
neconvenţional, Bioy şi Silvina aparţineau celor mai respectabile familii din Argentina şi nu se simţeau în largul lor în compania unor persoane din afara cercului lor social care nu erau scriitori sau artişti.
