îşi călcase pe inimă şi îşi pusese masca era semnul unei noi stăpâniri de sine. Apoi, de parcă masca nu ar fi fost de ajuns, cineva l-a tras de mânecă şi l-a anunţat că Raúl Alfonsin, candidatul radical, fusese ales preşedinte al Argentinei. „A fost un miracol dublu, îşi va aminti Borges. Victoria aceea şi faptul că purtasem mască.”1115 A fost un miracol fiindcă era prima dată când peroniştii erau învinşi în alegeri libere şi lui Borges trebuie să i se fi părut că acea viziune pe care o schiţase în Los conjurados, o „confederaţie” în stil elveţian, de bună-credinţă şi raţională, ar putea fi posibilă şi în Argentina:
„M-am simţit foarte bine atunci fiindcă ieşiserăm dintr-un coşmar –
acel act colectiv de credinţă ne putea salva pe toţi”1116.
La câteva săptămâni după întoarcerea la Buenos Aires, Borges a fost invitat la o recepţie dată de preşedintele Raúl Alfonsin şi, într-o alocuţiune adresată celorlalţi scriitori, intelectuali şi politicieni aflaţi de faţă, şi-a mărturisit optimismul recent descoperit: „Îmi pierdusem speranţa în democraţie, crezând că se va termina în haos. Dar ce s-a întâmplat pe 30 octombrie, o dată istorică, ne dă dreptul, ne obligă să
avem speranţă” 1117 . Borges a recomandat însă răbdare, „fiindcă
democraţia ar putea avea nevoie de mulţi ani ca să se dezvolte”, dar şi-a exprimat încrederea că, după „agonia” prin care trecuse ţara, va urma „o renaştere”. La sfârşitul alocuţiunii, „cu glasul tremurat”,
„aproape bâlbâindu-se”, scriitorul a strigat: „ Viva la patria!”
1115 Ibid.
1116 Ibid.
1117 Clarín, 29 noiembrie 1983.
CAPITOLUL 33
Ţesătorul de vise
(1984–1985)
Pe 14 ianuarie 1984, Borges a scris o Elegie pentru prietenul lui, Maurice Abramowicz, care murise cu trei ani în urmă1118. Dat fiind că
el însuşi avea 84 de ani, credea că nu mai are mult de trăit, ca întotdeauna gândul morţii amintindu-i de problema mântuirii personale şi, mai ales, de acea obsesie a lui, continua dispută dintre eu şi non-eu. Abramowicz, medita el, ştia cu siguranţă ce se afla dincolo de vălul timpului: dacă tot ce trăim noi pe acest pământ se şterge sau dacă fiecare acţiune a noastră „lasă o umbră infinită”.
Elegia pentru Abramowicz se încheie cu încercarea impresionantă a lui Borges de a-l angaja pe absentul Maurice într-un dialog peste prăpastia morţii: „Nu pot spune dacă încă mai eşti tu, nu pot spune dacă mă auzi”.
În luna aprilie a aceluiaşi an, Borges şi-a propus să petreacă o lună
în Japonia cu María, fiind invitat să vorbească în cadrul unei conferinţe la Tokio, pe tema declinului Occidentului şi a posibilităţii unei „a doua renaşteri” în Orient1119. După conferinţă, care a avut loc între 4 şi 6 aprilie, Borges şi María au mers la Kyoto. Acolo îl provocase Borges pe călugărul budist, în cursul primei lui vizite în Japonia, la o conversaţie despre realitatea sinelui şi căutarea 1118 „Elegia” a apărut prima dată în La Nación, 29 ianuarie 1984, ulterior fiind inclus în Los conjurados, 1985. Vezi OC III, p. 462.
1119 Conferinţa a fost organizată de Armando Verdiglione, cunoscut scriitor şi editor italian, care era director al Fondazione di Cultura Internazionale din Milano.
revelaţiei. În această a doua călătorie însă, a scris un poem nu despre nirvana budistă, ci despre răstignirea lui Hristos. În Cristo en la cruz (Hristos pe cruce), scriitorul se străduia să priceapă misterul central al mântuirii creştine, dar, în pofida acestei sete de credinţă, nu se îndupleca să accepte adevărul izbăvirii: „Cum mă ajută că acest om a suferit, când şi eu sufăr acum?”1120 Şi totuşi, Borges nu se putea abandona absenţei credinţei; continua să caute chipul adevărat al lui Hristos „până în ultima zi când voi păşi pe-acest pământ”.
Ca şi înainte, Borges îşi va găsi consolarea în spiritul tolerant al şintoismului. O vizită la un templu şintoist din Izumo, pe 27 aprilie, îl va face să scrie o parabolă intitulată De la salvación por la obras (Despre mântuirea prin fapte), descrierea unei întâlniri a zeităţilor şintoiste pentru a discuta despre viitorul umanităţii, dată fiind inventarea „unei arme invizibile care ar putea pune punct istoriei” –
bomba atomică1121. Când zeităţile şintoiste se declară de acord cu distrugerea speciei umane ca pedeapsă pentru nesăbuinţa ei, una dintre ele îşi aduce aminte de o altă invenţie, „ceva total diferit, care încape în spaţiul cuprins de 17 silabe”. După ce zeitatea disidentă
rosteşte cele 17 silabe, se renunţă la pedeapsă – şi astfel, „din cauza unui haiku, specia umană a fost salvată”. Această idee conform căreia lumea, în ultimă instanţă, este condusă de spirite binevoitoare era tot ce-şi putea permite Borges pentru a-şi înfrânge scepticismul.
Altfel, scriitorul persevera în „misticismul lui agnostic”, agăţându-se de credinţa în virtualitate şi, îndeosebi, în scris ca „act magic”, capabil să aducă „mântuirea prin fapte” – actul creaţiei este mijlocul prin care omul poate colabora cu acele spirite tainice care apără
1120 „Cristo en la cruz” a apărut prima dată în Los conjurados, 1985. Vezi OC III, p.
453.
1121 „De la salvación por las obras”, Atlas, 1984. Vezi OC III, p. 448.
lumea de forţele răului.
În tot acest timp, Borges a continuat să călătorească, închis în acea sferă ermetică a fericirii pe care o descoperise alături de María. S-a dus în Creta, în mai, ca să primească titlul de Doctor Honoris Causa de la Universitatea din Heraklion. În iulie, s-a aflat la Paris ca să se adreseze Académie des Sciences et des Lettres cu ocazia sărbătoririi a o sută de ani de la naşterea lui Kafka. A urmat o scurtă vizită în Anglia, unde a primit un doctorat onorific de la University of Cambridge. La sfârşitul lunii iulie, a plecat la New York ca să
participe la o ceremonie extraordinară organizată în cinstea lui: prietenul lui, editorul italian Franco Maria Ricci, care era pe punctul de a-şi lansa revista culturală FMR pe piaţa americană, venise cu ideea de a sărbători împlinirea de către Borges a vârstei de 85 de ani printr-un banchet dat la Biblioteca Publică din New York. 450 de persoane au fost invitate la acest eveniment excepţional, în cadrul căruia Ricci i-a dăruit lui Borges o cutie cu 85 de monede de aur, numărul corespunzător anilor lui.
Călătoriile reînnoiau uimirea lui Borges în faţa bogăţiilor lumii.
Dar, în ciuda disponibilităţii lui pentru schimbare şi diversitate, tot nu-şi putea reprima dorinţa de a avea o experienţă unificatoare care să-i dezvăluie un destin final, dincolo de moarte. Într-un poem în proză intitulat Alguien sueña (Cineva visează), scriitorul punea întrebarea: „La ce-a visat timpul până acum…?” şi enumera tot felul de lucruri, intercalând amintiri personale cu mari evenimente istorice, obiecte concrete cu abstracţiuni, într-o manieră aleatorie care trimitea la efuziunea utopică de la sfârşitul povestirii Aleph. 1122
Dar, spre deosebire de Aleph, aici nu exista niciun fel de vrăjitorie 1122 „Alguien sueña” a apărut prima dată în La Nación, 16 decembrie 1984, ulterior fiind inclus în Los conjurados, 1985. Vezi OC III, pp. 467–468.
care să ordoneze acel haos atotputernic. Timpul visa „că Cineva îl visează”, dar acel Cineva refuza să-şi arate chipul. Într-un alt poem în proză, La larga busca (Lunga căutare), Borges şi-l imagina pe acest Cineva „ca pe un „animal invizibil” care există „înaintea timpului sau în afara timpului”, pe care „noi, oamenii, îl căutăm şi care ne caută pe noi”, dar care „ne scapă de la o clipă la alta”1123.
La sfârşitul lunii septembrie, Borges şi María au pornit într-o călătorie inedită, care îi va duce la Madrid, Sevilla, Roma, Amman, Cairo, Marrakesh, Lisabona, Geneva, Milano şi, în sfârşit, la New York. În cursul vizitei la Geneva, la începutul lui octombrie, credinţa lui în virtualitate a fost confirmată printr-o extraordinară epifanie pe care a avut-o seara, în compania Maríei şi a văduvei lui Abramowicz, la un restaurant grecesc de lângă Colline Saint-Pierre, în Oraşul Vechi. Se auzea încet un cântec grecesc şi, la un moment dat, versurile lui au căpătat un înţeles aparte: cântecul spunea că, atât timp cât se aude muzica, cel ce ascultă merită dragostea Elenei din Troia; atât timp cât se aude muzica, Ulise se va întoarce în Itaca.
Ascultând acest cântec, Borges a înţeles că viaţa lui Abramowicz nu se sfârşise, că dragul lui prieten era cu ei în seara aceea. Impresionat la culme de această revelaţie, le-a rugat pe María şi pe Isabelle să
ridice paharele şi să bea în amintirea lui Maurice.
În aceeaşi noapte, Borges şi-a descris epifania:
În noaptea asta pot plânge ca un bărbat. Simt cum mi se rostogolesc lacrimile pe obraji fiindcă ştiu că nu există niciun lucru pe pământul ăsta care să fie muritor şi care sa nu-şi proiecteze umbra. În noaptea asta, Abramowicz, mi-ai spus fără
cuvinte că trebuie să intrăm în moarte ca şi cum am merge la o petrecere1124.
