mai încerc aşa ceva acum”: „instinctul intelectual” ne-a făcut să
1141 Vezi Gasparini, p. 90.
1142 Interviul cu Barili a apărut prima dată în New York Times Book Review, 13 iulie 1986, şi a fost retipărit în Burgin, Conversations, 1998, pp. 240–247.
căutăm, deşi ştiam că nu vom găsi răspunsul niciodată. De două ori în cursul interviului, scriitorul a citat o „admirabilă expresie” a lui Bernard Shaw – „Dumnezeu este în curs de fabricare”, dând de înţeles că tot ce respinge intelectul ar putea deveni accesibil prin alte mijloace. Îndoiala, în opinia lui Borges, era „darul cel mai preţios”:
„Aproape sigur moartea mă va spulbera, dar cred uneori că nu este imposibil să-mi continui viaţa în alt fel după moartea fizică”. Şi totuşi, nu era un gânditor, îi spunea el lui Barili; niciodată nu
„ajunsese undeva”, era doar un „om de litere”, „un ţesător de vise”.
Definiţia pe care o dădea scriitorului – „un ţesător de vise” – era, de fapt, o afirmare a credinţei lui în forţa virtuală a imaginaţiei.
Borges nu putea ajunge să creadă în Dumnezeu, dar, întrucât
„Dumnezeu era în curs de fabricare”, putea ajunge la Dumnezeu sau la ce voia el de la Dumnezeu, prin „actul magic” al visării. Aşa cum remarcase în prologul la Conjuraţii, „fiecare operă îi încredinţează
scriitorului forma pe care o caută”clxviii şi astfel, în mod analog după
părerea mea, Borges îşi va născoci sau „scrie” propria salvare prin relevarea formei pe care o căuta viaţa lui – va ajunge la plinătatea zilelor în această lume, orchestrându-şi sfârşitul astfel încât să scoată
cea mai mare semnificaţie din el. Până în momentul interviului acordat Ameliei Barili, în noiembrie 1985, Borges, cred eu, deja inventase „actul magic” care să-i ţeasă visele într-o speranţă pentru el şi pentru Argentina.
Reînvierea speranţei poate fi observată într-un poem pe care Borges l-a compus în aceeaşi lună, foarte probabil ultimul text scris de el în ţara natală. Intitulat simplu 1985, poemul era o manifestare de credinţă în capacitatea Argentinei de a se regenera1143. Patria nu 1143 „1985” nu a fost publicat în timpul vieţii lui Borges, dar vezi Proa (tercera época), Buenos Aires, mai-iunie 1996, p. 11.
trebuia căutată într-o „faimoasă dată” sau în „furia sau patima de-o clip-a mulţimii schimbătoare”; scriitorul o simţea în lucrurile mai intime, în parfumul iasomiilor, într-un dagherotip, într-o grădină în amurg, poate într- „o spadă ce luptat-a în deşert” sau „o istorie adnotată de un mort”. Atunci ce era patria?
Ceva din pieptul meu şi pieptul tău,
Ceva visat, dar pân-acum ne-nfăptuit,
Ceva ce-i dus de vânt, însă nerătăcit.
Pe 22 noiembrie, Borges a întocmit un nou testament. Acesta era, de fapt, o revizuire a testamentului scris pe 28 august 1979, cu câteva zile înainte de a i se extirpa tumoarea din prostată. În testamentul din 1985, scriitorul o desemna pe María Kodama singura moştenitoare în exact aceleaşi condiţii ca în testamentul din 1979.
Diferenţa principală dintre cele două testamente consta într-o schimbare substanţială a moştenirii lăsate Epifaníei Úveda de Robledo, menajera lui 1144 . În 1979, îi lăsase jumătate din banii numerar sau deţinuţi în conturi bancare din Argentina şi străinătate, aflaţi în proprietatea lui în clipa morţii; în 1985, femeia primea 2500
de australes (aproximativ 1600 de dolari la vremea aceea). Această
reducere sugerează că antipatia evidentă a lui Fani faţă de relaţia lui Borges cu María Kodama nu scăzuse din ziua în care ameninţase cu plecarea, în urmă cu mai mulţi ani, ci dimpotrivă poate se accentuase.
În ambele testamente, Borges nu lăsa rudelor de sânge decât două
lucruri: câteva volume din O mie şi una de nopţi de Burton nepotului 1144 Compară testamentul din 1979 cu cel din 1985 în Gasparini, p. 58 şi respectiv pp. 60–61.
său Miguel de Torre; locul lui din cavoul din La Recoleta, pe care i-l ceda surorii lui. Gestul lui Borges ar putea sugera continua lui înstrăinare de Norah şi de familia ei de la cearta lor din 1979 din pricina unui cont bancar deţinut în comun. Într-adevăr, cedarea locului din cavoul familiei poate demonstra repudierea întregului cult al strămoşilor pe care cimitirul La Recoleta îl reprezenta în societatea argentiniană. Dacă ar fi consimţit să fie depus în La Recoleta, Borges s-ar fi abandonat unei veritabile orgii de triumfalism criollo: fiind cel mai celebru scriitor din istoria Argentinei, ar fi fost aşezat cu toate onorurile alături de rămăşiţele colonelului Suárez şi ale celorlalţi iluştri înaintaşi. Dar un astfel de sfârşit ar fi contrazis întreaga lui evoluţie din ultimele două decenii, căci scriitorul ajunsese să creadă că venerarea spadei onoarei era cauza nenorocirilor Argentinei şi, mai ales după Războiul Malvinelor şi Războiul Murdar, îşi declarase public preferinţa pentru „anarhism” şi „pacifism”.
La mijloc mai era şi María Kodama. Dacă Borges s-ar fi alăturat strămoşilor în La Recoleta, María ar fi fost considerată o parvenită, o intrusă discreditată, contribuţia ei crucială la fericirea pe care o cunoscuse atât de târziu ar fi fost anulată, întreaga experienţă a mântuirii prin dragostea împărtăşită fiind minimalizată de o renaştere a mândriei ancestrale.
Prin urmare, testamentul lui Borges reprezenta revolta lui decisivă, finală, împotriva spadei onoarei. Şi, mai ales prin testamentul din 1985, scriitorul o plasa pe María Kodama, direct şi fără echivoc, în centrul vieţii lui. Fără îndoială, era conştient de furia pe care astfel de dispoziţii testamentare aveau să le provoace după
moartea lui, dar ataşamentul faţă de tânăra pe jumătate japoneză era o manifestare a principiului care îl salvase de sine însuşi şi care, credea el, va salva şi patria – o acceptare a celuilalt, cuprinderea în
naţiune a tuturor fiilor şi fiicelor ei pentru făurirea unei noi Argentine.
Mai mult decât atât, Borges nu-şi propunea să aştepte ca adevărata natură a relaţiei lui cu María să devină publică. Vreme de 15 ani, cei doi întreţinuseră ideea că erau simpli prieteni şi, în ultimul timp, că tânăra nu era decât secretara literară şi tovarăşa de călătorie a scriitorului, acum însă Borges dorea să lămurească
lucrurile cerând-o pe María în căsătorie. Desigur, mai avea de luptat cu aversiunea Maríei faţă de căsătorie, dar, dat fiind că era atât de aproape de moarte, putea spera că tânăra îi va accepta propunerea.
Borges şi-a însărcinat avocatul, Osvaldo Vidaurre, să facă
aranjamentele necesare pentru a putea să se însoare cu María. Din păcate, exista şi o complicaţie de ordin juridic, din cauza căsătoriei lui precedente cu Elsa Astete. Dizolvarea acelei uniuni conta numai ca separare legală, întrucât în acel moment legea nu prevedea divorţul în Argentina; de cele mai multe ori în astfel de cazuri cuplurile îşi scoteau un certificat de căsătorie din Paraguay, existând proceduri bine stabilite prin care avocaţii argentinieni puteau aranja o căsătorie prin procură în ţara vecină.
Hotărându-se să-şi continue pe cât posibil viaţa ca mai înainte, Borges şi-a propus să onoreze angajamentele din Italia în luna decembrie. A rezervat locuri pentru el şi María într-un avion de Milano pe 28 noiembrie. I-a spus tinerei că dorea să petreacă un timp la Geneva după ce vizitează Milano şi Veneţia, şi se pare că încă mai spera să facă o a treia vizită în Japonia. În după-amiaza zilei de 27
noiembrie, cu o zi înainte de plecare, Borges a participat la o expoziţie a primelor ediţii ale cărţilor lui, organizată la librăria lui Alberto Casares. Borges a fost afabil, discutând şi glumind în timp ce
acorda autografe admiratorilor1145. L-a întâlnit şi pe Adolfo Bioy Casares, cu care nu mai ţinea legătura de câţiva ani.
Se pare că Borges a fost destul de evaziv în privinţa apropiatei călătorii în Europa. Nu i-a spus nimic Estelei Canto când au luat prânzul împreună la hotel Dorá, cu puţin înainte de plecare1146. O
altă prietenă, Viviana Aguilar, susţinea că Borges îi promisese să-i povestească despre vizita în Japonia pe care spera să o facă după
călătoria în Italia şi Geneva1147. Vilma Colina de la revista Somos, prezentă la expoziţia de la librăria lui Casares, l-a auzit spunând că
se va întoarce la Buenos Aires la sfârşitul lui ianuarie, dar alţi invitaţi îşi amintesc că Borges le-ar fi strigat în timp ce pleca: „Nu mă mai întorc!”1148 Roberto Alifano, care a petrecut dimineaţa zilei de 28
noiembrie ajutându-l să revizuiască poemul 1985, va susţine mai târziu că se înţelesese cu Borges să se reîntâlnească a doua zi ca să
