1164 Tiempo Argentino, 15 mai 1986.
fost trimişi la Geneva ca să încerce să-i intervieveze pe cei doi.
Văzând că presa intenţiona să stoarcă totul din acest subiect, în seara zilei de 14 mai Vidaurre a considerat că este înţelept să organizeze o nouă conferinţă de presă pentru a clarifica lucrurile. Avocatul a confirmat zvonurile privind existenţa unor neînţelegeri în cadrul familiei, menţionând şi nemulţumirea menajerei faţă de banii primiţi ca despăgubire pentru slujba pierdută 1165 . Vidaurre a explicat jurnaliştilor că problema căsătoriei era separată şi distinctă de problema moştenirii. Motivele lui Borges de a se căsători cu María Kodama nu aveau nicio legătură cu moştenirea, a declarat Vidaurre; autorul pur şi simplu dorea să lase o mărturie publică a naturii adevărate a relaţiei dintre ei. Oricum, nu era nevoie ca María Kodama să se mărite cu Borges ca să fie beneficiara testamentului, întrucât legea argentiniană prevedea că persoana trecută în testament avea un drept de moştenire care anula pretenţiile oricăror rude ale căror nume nu erau specificate. Această prevedere a fost confirmată în La Semana în ziua următoare de către doctorul Attilio Aníbal Alterini, un specialist în dreptul familial care fusese consultat de revistă1166. Cu toate acestea, disputele provocate de testamentul lui Borges vor continua timp de aproximativ zece ani după moartea scriitorului printr-un şir de procese intentate Maríei Kodama de către nepoţii şi menajera lui Borges. Adversarii Maríei vor contesta şi valabilitatea certificatului de căsătorie paraguayan, dar fără succes.
Dorinţa clară a lui Borges de a se căsători cu María Kodama înainte de a muri părea de netăgăduit şi, dat fiind că legea argentiniană nu permitea recăsătoria la acea vreme, singura cale de a i se împlini această dorinţă era să accepte o căsătorie prin procură în Paraguay.
1165 Articol în La Razón, 15 mai 1986.
1166 Articol în La Semana, 15 mai 1986.
Argumentele invocate de Vidaurre îşi vor găsi până la urmă
justificarea – valabilitatea testamentului şi dreptul absolut asupra moştenirii al Maríei Kodama au avut câştig de cauză în cursul fiecărui proces.
Atât aceste dispute violente, cât şi exagerările presei au tulburat liniştea refugiului pe care Borges sperase să-l creeze în Geneva. Pe 14
mai, chiar în ziua în care furtuna mediatică izbucnea în Buenos Aires, scriitorul a primit vizita unui prieten, Jaime Alazraki, profesor de literatură latinoamericană, care îl întâlnise ultima oară pe Borges cu exact trei ani în urmă, la simpozionul organizat de Dickinson College din Statele Unite când, după cum îşi amintea Alazraki, Borges fusese „vioi, plin de energie şi vigoare, neobosit”1167. Acum Alazraki avea în faţă „o ruină”, cu capul „deformat, ca şi cum fruntea i-ar fi crescut peste măsură şi acum ameninţa să iasă prin piele”. Alazraki a fost atât de şocat de cum arăta Borges, fiindcă, la fel ca toţi ceilalţi, nu ştia că prietenul lui era devastat de cancer.
Profesorul îşi amintea vag că, în timpul conversaţiei lor, Borges a deplâns situaţia politică din Argentina, afirmând că armata transformase ţara într-o afacere profitabilă numai pentru ea şi că
versiunea oficială a istoriei Argentinei era o „ficţiune”. Borges i-a spus lui Alazraki şi despre „refuzul lui de a se întoarce în Argentina”, despre problemele pe care le avea în Buenos Aires, adăugând şi unele amănunte despre ruptura lui de Adolfo Bioy Casares.
În după-amiaza aceea, în timp ce Borges îşi făcea siesta obişnuită, María l-a condus pe Alazraki prin Oraşul Vechi. I-a spus că „Borges era neînduplecat în privinţa revenirii în Argentina”, chiar dacă
1167 Evocarea vizitei lui Alazraki se bazează pe cartea lui, Beyond the Kabbalah, 1988, pp. 177–178.
„prietenii şi rudele făceau presiuni asupra lui ca să se întoarcă”.
Apoi tânăra a arătat spre o clădire impunătoare, spunând că „era pe cale să semneze un contract de închiriere pentru unul dintre apartamentele de acolo”; Borges şi María locuiseră confortabil în ultimele şase luni la Hotel L’Arbalète, dar acum amândoi voiau să se mute într-un „loc mai intim”. María găsise un apartament la etajul al doilea pe Grand’- Rue nr. 28, în centrul Oraşului Vechi, unde spera să se mute în câteva săptămâni. Dar Borges încă nu primise permisul de rezidenţă, infirmiera, Florence Bergeron, amintindu-şi că
scriitorul se tot plângea de această întârziere1168.
În tot acest timp, jurnaliştii îi agasau pe cei doi cu solicitări de interviuri. Zvonurile privind boala incurabilă a lui Borges începuseră să apară în ziare, posibilitatea ca scriitorul cel mai celebru al Argentinei să fie aproape de moarte inflamând şi mai mult spiritele. Viaţa particulară a lui Borges – atât cât se ştia despre ea –
era întoarsă pe toate feţele în presă. Un articol apărut într-un ziar din Buenos Aires, La Gaceta de Hoy, care contesta motivele Maríei de a fi de acord cu căsătoria, l-a convins până la urmă pe Borges să
vorbească pentru a pune lucrurile la punct. Scriitorul l-a rugat pe Vidaurre să dea un comunicat de presă sub forma unei scrisori către redactorul-şef al ziarului La Gaceta de Hoy, datată 21 mai, în care îşi exprima „uimirea indignată” faţă de articolul „inexplicabil” scris de un jurnalist care era „aproape un necunoscut”. „Hotărârea de a mă
căsători acum este rezultatul unei situaţii care mă priveşte în mod direct şi personal, la care am meditat mult timp şi care trebuie să-i intereseze numai pe prietenii mei.” Borges respingea toate insinuările privind motivaţia soţiei lui. „María Kodama este persoana cea mai fără de cusur, din punct de vedere etic şi moral, pe 1168 Gasparini, p. 90.
care am întâlnit-o în viaţa mea. Alături de ea am descoperit, în sfârşit, fericirea. Articolul poate fi justificat numai de resentimentul unei persoane lipsite de scrupule ori de principii sau care se află în slujba unor persoane lipsite de scrupule ori de principii.”
În pofida acestor tracasări, Borges se simţea fericit în Geneva, cel puţin aşa i s-a părut prietenei lui, Alicia Jurado, când scriitorul i-a telefonat la Buenos Aires, pe 21 mai: „Avea o mulţime de proiecte, părea foarte fericit. Nu mi-a dat impresia unui om care se ştie condamnat. Era plin de viaţă. Poate credea că are mai mult timp”1169.
Pe 25 mai, Borges a participat la ambasada argentiniană la o recepţie în cinstea Zilei Naţionale a Argentinei. Deşi scriitorul se afla într-un cărucior cu rotile, ambasadorul, Leopoldo Tettamanti, a declarat ulterior că arăta „fericit”1170. Împreună cu ceilalţi invitaţi, Borges a ascultat muzică argentiniană, inclusiv milongas pe versurile lui, şi a depănat amintiri despre viaţa în Buenos Aires.
Borges îi va dezvălui câteva dintre proiectele nefinalizate lui Jean Pierre Bernès, traducătorul şi redactorul lui francez, care venea din când în când la Geneva ca să-l consulte în legătură cu ediţia Pléiade şi care l-a văzut pentru ultima oară pe 4 iunie. Borges părea să
regrete că nu scrisese o capodoperă care să-l justifice: „Ne trăim viaţa aşteptând cartea care nu vine niciodată”, i-a spus el lui Bernès, cu un fel de resemnare1171. Intenţiona să scrie o povestire intitulată
Prietenii, plasată în perioada de dinainte de Revoluţia de Eliberare din septembrie 1955, despre care vorbea de ani de zile, dar nu ajunsese încă să o pună pe hârtie. Mai avea două povestiri în minte: 1169 Ibid., p. 98.
1170 La Nación, 18 iunie 1986, p. 6.
1171 Pentru proiectele literare ale lui Borges menţionate aici vezi Bernès (ed.), Jorge Luis Borges, Oeuvres complètes I, p. xix, şi Bernès II, pp. 1443–1444.
una presupunea o rescriere a ultimului capitol din Don Quijote şi se concentra pe moartea lui Alonso Quijano, bătrânul hidalgo care a înnebunit de prea mult citit şi s-a transformat în Don Quijote; cealaltă, plasată în Veneţia, arăta cum Dante descoperă intriga la o urmare la Divina Comedie. Borges vorbea şi despre o culegere de povestiri mai „realiste”, similare celor din Relatarea lui Brodie, dar, potrivit lui Bernès, „mult mai curajoase, fiindcă ofereau pretextul unor clarificări şi dezvăluiri neaşteptate, unor mărturisiri care ne-ar fi arătat adevărata lui faţă, în sfârşit, fără mască”.
Borges încă mai ţinea să se mute în apartamentul de pe Grand’-Rue nr. 28, dar, întrucât problema permisului de rezidenţă
încă nu fusese rezolvată, s-a hotărât ca apartamentul să fie închiriat în numele lui Borges printr-un acord cu editorii lui din Franţa şi Spania, Gallimard şi Alianza Editorial. Pe 10 iunie, când Borges şi María au părăsit Hotel L’Arbalète, scriitorul arăta mult mai slăbit.
Era clar că se apropia de sfârşit, motiv pentru care mutarea la noua adresă a fost supravegheată îndeaproape de doctorul Ambrosetti şi de doctorul Balavoine – între timp Borges avusese o criză de inimă şi făcuse pneumonie1172.
În aceste ultime zile, Borges meditase la problema mântuirii personale. Îi plăcea să discute pe îndelete cu María despre posibila existenţă a vieţii de dincolo de mormânt. Deşi era liniştit în privinţa morţii lui iminente, o iscodea pe tânără mereu: Credea că acela care moare, moare de tot? Oare reîncarnarea nu era o posibilitate mai logică? Înclina spre ideea catolică a vieţii de apoi sau spre cea şintoistă? Pe care o prefera? 1173 María îl privise întotdeauna pe Borges ca pe un agnostic, cum era şi ea, dar, dată fiind insistenţa cu 1172 Gasparini, p. 105
1173 Interviu cu María Kodama, Edinburgh, 25 octombrie 1999.
care scriitorul vorbea despre o posibilă viaţă de apoi, i-a sugerat să
discute problema cu cineva care era mai „îndreptăţit” să-i răspundă
la întrebări. „Mă întrebi, cu alte cuvinte, dacă vreau un preot”, a replicat el. Borges i-a propus să cheme doi preoţi, unul catolic, în amintirea mamei lui, şi unul protestant, de dragul bunicii lui englezoaice. Nu peste mult timp, scriitorul va fi vizitat pe rând de părintele Pierre Jacquet şi de pastorul Edouard de Montmollin.
Pe 13 iunie, María i-a telefonat scriitorului franco-argentinian Héctor Bianciotti, redactorul lui Borges de la Gallimard, care a venit la Geneva de la Paris în aceeaşi zi. În seara aceea, Bianciotti a stat de veghe la patul lui Borges în timp ce María se odihnea într-o cameră
alăturată. Borges intrase în comă şi, în primele ore ale dimineţii, Bianciotti a observat că respiraţia lui, care fusese regulată în ultimele zece ore, părea că se pierde. S-a hotărât să o cheme pe María, dar aceasta, ca şi cum ar fi avut o premoniţie, se afla deja în prag. Şi-a luat locul lângă Borges în timp ce scriitorul îşi dădea ultima suflare, cu mâna în mâinile ei, aproape de zorii zilei de sâmbătă, 14 iunie1174.
