numai odată cu înlăturarea răului pricinuit de Războiul Murdar şi, încă de la căderea lui Galtieri, ceruse anchetarea dispariţiilor şi pedepsirea vinovaţilor – prin condamnări la moarte dacă era necesar. La vremea când începeau procesele ofiţerilor, Borges era pe cale de a scoate o nouă culegere de poezii, la Madrid, în iunie 1985.
Aceasta era o culegere miscelane, cuprinzând operele scrise din 1981, dar Borges s-a hotărât să-i dea o tentă politică intitulând-o Los conjurados (Conjuraţii), după poemul în care oferise Confederaţia Helvetă ca exemplu de cooperare raţională şi bună-credinţă între oameni de rase, limbi şi religii diferite1131. Acest mesaj politic era întărit de plasarea unor poeme cum ar fi pacifistul Juan López şi John Ward, împreună cu mai multe Milonga antirăzboinice, la sfârşitul 1131 Los conjurados, Alianza: Madrid, 1985.
cărţii.
Şi totuşi, la apariţia Conjuraţilor în iunie, Borges avea motive întemeiate să se arate sceptic în privinţa viitorului. Forţele armate erau pline de resentimente, date fiind procesele intentate foştilor comandanţi, spectrul unei lovituri de stat planând asupra întregii proceduri de aducere a ofiţerilor în faţa justiţiei. Perspectivele economice nu erau nici ele mai îmbucurătoare. Victoria lui Alfonsín în octombrie 1983 reprezenta dorinţa generală a argentinienilor de a se desprinde pentru totdeauna de trecut şi de a restaura un sistem democratic stabil. Dovadă a acestei dorinţe era apariţia unui consens între radicali şi peronişti privind nevoia de a-i judeca pe cei vinovaţi de încălcare a drepturilor omului şi de a stabiliza economia, care fusese ruinată de guvernele militare – datoria externă era de 45 de miliarde de dolari şi consuma 50% din exporturi numai pentru plata dobânzilor, în timp ce rata anuală a inflaţiei ajunsese la 1000%. În iunie 1985, Alfonsín a decretat măsuri de austeritate menite să aducă
sub control această situaţie haotică; rămânea de văzut dacă acordul dintre radicali şi peronişti avea să ducă la ceva bun – presiunea asupra sindicatelor era din ce în ce mai mare, liderii fiind somaţi să
apere interesele muncitorilor.
Un alt factor care îl făcea pe Borges să se îndoiască de perspectiva unei „regenerări democratice” era profunda lui dezamăgire faţă de dimensiunile corupţiei morale care se încetăţenise în viaţa politică a Argentinei în timpul guvernării militare. Pe 22 iulie, scriitorul a asistat la una din înfăţişările din procesul intentat liderilor juntelor militare şi a ascultat mărturia lui Víctor Melchor Basterra, care fusese întemniţat de armată în perioada 10 august 1979 – 3 decembrie 1983, fiind supus zilnic unor pedepse şi umilinţe fizice. Borges s-a arătat atât de revoltat de cele auzite, încât a declarat jurnaliştilor la ieşirea din sala de judecată: „E prea mult pentru mine. Plec fiindcă sunt
îngrozit de ceea ce-am auzit. Şi dacă spuneţi că asta a fost una dintre mărturiile mai cuminţi, nu văd cum au fost celelalte”1132.
Patru zile mai târziu, Borges a trimis o scrisoare deschisă
publicaţiei Clarín în care îşi exprima oroarea faţă de ceea ce aflase1133.
În scrisoare se oprea asupra unui episod grotesc descris de Basterra, petrecut în Ajun de Crăciun, când deţinuţii erau vârâţi într-o încăpere în care li se servea cina de Crăciun, la o masă lungă, acoperită cu o faţă de masă din pânză de in, cu tacâmuri şi servicii de porţelan, chiar de către cei care îi torturau şi aveau să-i tortureze şi a doua zi. Ceea ce-l şoca pe Borges erau bunele intenţii din spatele acestui gest, care nu era o glumă macabră, ci dovada „unui fel de inocenţă a răului”. Această teribilă orbire morală, credea el, putea împiedica înţelegerea complexităţii Războiului Murdar, căci militarii care desfiinţaseră domnia legii îşi căutau acum refugiu în lege şi îşi angajau avocaţi pricepuţi care să-i apere în tribunale. Guvernul, scria el, trebuie să aplice legea cu toată vigoarea: dacă nu reuşea să
„judece şi să condamne” o crimă, guvernul devenea „complice”.
Borges se îndoia că administraţia Alfonsín avea voinţa de a face dreptate. Se temea că Alfonsín va ceda până la urmă presiunii militare şi ori va declara o amnistie pentru toţi ofiţerii, ori va permite câteva condamnări de ochii lumii ale principalilor vinovaţi, pentru ca ulterior să le comute sentinţele. Dată fiind gravitatea situaţiei, hotărârea de a-şi intitula nou carte Conjuraţii fusese evident insuficientă, drept care scriitorul va căuta alte mijloace de a-şi folosi autoritatea personală ca să influenţeze regenerarea morală a patriei.
Dar ce putea face el? Era orb, trecuse de 85 de ani şi, oricum, începuse să se simtă rău după ce asistase la proces. Medicul lui 1132 La Semana, 25 iulie, 1985.
1133 Vezi Clarín, 26 iulie 1985.
încerca să-l liniştească, dar starea proastă persista; după mai multe consultaţii fără niciun rezultat, Borges a rugat-o pe María să-i găsească un alt medic pentru a afla şi opinia acestuia1134. O prietenă a Maríei l-a recomandat pe doctorul Jorge Patricio Fellner, care l-a trimis pe Borges la Instituto Diagnóstico pentru o serie de teste care îi vor găsi o tumoare la ficat. În cele din urmă, pe 13 septembrie, o biopsie făcută la Hospital Alemán va confirma că suferă de cancer.
Borges a primit vestea cu stoicism. A refuzat să facă
chimioterapie, preferând să meargă înainte şi să lase natura să-şi vadă de treabă. Ceea ce îl chinuia cel mai mult era certitudinea că, dacă se afla că era bolnav incurabil, va deveni victima unui uriaş circ mediatic. „Vor încerca să-mi surprindă şi ultima suflare, îi spunea el Maríei, ca să o vândă pe piaţă.”1135 Fără doar şi poate, scriitorul era obişnuit cu imixtiunile jurnaliştilor în viaţa lui particulară. Se abuzase grosolan de bunăvoinţa lui în ultimele clipe de viaţă ale Doñei Lenora, când fotografii ale mamei lui ţintuite la pat apăruseră
în presă. Maríei i-l dădea ca exemplu pe bătrânul politician Ricardo Balbín, ale cărui fotografii apăruseră pe panourile din tot oraşul, după ce paparazzi mituiseră infirmierele ca să-i lase să-l fotografieze pe muribund în secţia de terapie intensivă. Ultimul lucru pe care îl voia Borges era ca María să treacă prin chinul de a vedea cum boala lui este transformată într-un spectacol naţional, cu fotografii pe copertele revistelor şi pe panouri din toată ţara1136.
Borges nu a aşteptat mult pentru ca temerile să-i fie confirmate. Pe 13 septembrie, chiar în ziua în care a primit rezultatul biopsiei, un ziar de seară din Buenos Aires scria că Borges era „grav bolnav” în 1134 Interviu cu María Kodama, Edinburgh, 25 octombrie 1999.
1135 Ibid.
1136 Ibid.
urma unei „infecţii gastrointestinale” şi că starea lui era
„îngrijorătoare”, dar după ce un jurnalist a telefonat la apartamentul de pe calle Maipú, ştirea a fost „categoric dezminţită” – Borges „îşi revenea încet dintr-o stare de epuizare” 1137 . Faptul că boala lui ajunsese atât de repede în paginile ziarelor demonstra că scriitorul nu putea avea încredere absolută în cei din jurul lui. În consecinţă, Borges a hotărât ca numai María, avocatul lui şi doctorul Fellner să
ştie adevărul despre boala lui; celorlalţi li s-a spus că suferă de hepatită. Pe 18 septembrie, La Nación îşi informa cititorii că Borges rămăsese la pat cu o săptămână în urmă din cauza unei gripe.
Până la mijlocul lunii septembrie 1985, Borges ştia că va muri curând, chiar dacă nu era sigur cât mai avea de trăit. Moartea lui, considera el, avea să survină într-un moment crucial din istoria Argentinei, căci naţiunea părea să fie prinsă între speranţa şovăitoare a „regenerării democratice” şi revenirea pe spirala descendentă a ruinei. Simţea nevoia să sprijine ceea ce numea „actul colectiv al credinţei” care dusese la reînvierea democraţiei, dar se îndoia că ţara va înţelege cu adevărat grozăvia Războiului Murdar şi va realiza o adevărată reconciliere naţională. Mâhnirea provocată de starea de fapt a Argentinei reiese şi dintr-un interviu acordat unui jurnalist francez, Patrick Séry1138. Borges zugrăvea un tablou sumbru al situaţiei – îi era „ruşine” de ceea ce se întâmplase sub guvernarea juntelor militare: „din punct de vedere etic” ţara „nu exista”; „din punct de vedere politic” nu conta prea mult; armata „o jefuise, o falimentase şi o pusese pe butuci”. Cât despre Alfonsín, era „cinstit 1137 Tiempo Argentino, 14 septembrie 1985.
1138 Interviul cu Patrick Séry a apărut iniţial în L’Evènement du Jeudi, Paris, 19 iunie 1986, ulterior fiind retipărit în El otro Borges: entrevistas 1960–1986, Fernando Mateo (ed.), 1997, pp. 199–203.
şi bine intenţionat”, dar asta nu era de ajuns pentru o guvernare eficientă. Borges se temea că ar putea urma „revolte, exoduri”. „Îmi iubesc mult ţara, spunea el, dar ţara nu-mi dă prea multe speranţe.”1139
Pe 16 octombrie, Borges a acordat un alt interviu, în apartamentul lui din Buenos Aires, lui Jacques Secretan de la Tribune de Genève 1140 .
Scriitorul l-a informat pe jurnalistul elveţian că îşi propusese să
meargă în Italia la sfârşitul lunii următoare şi că, după aceea, va vizita şi Geneva, „cum fac ori de câte ori vin în Europa”. Apoi l-a dus pe Secretan să vadă dormitorul mamei lui şi i-a arătat placa din lemn cu însemnele tuturor cantoanelor elveţiene, fără îndoială o amintire a anilor petrecuţi de familia lui în Geneva, pe care Leonor Acevedo o adusese în ţară. I-ar fi plăcut să devină cetăţean elveţian şi să-şi sfârşească zilele în Elveţia, îi spunea el lui Secretan, dar îşi închipuia că era foarte greu să facă aşa ceva. Secretan i-a promis că, la întoarcerea în Geneva, se va interesa ce anume trebuia făcut ca să
obţină cetăţenia elveţiană.
Cum s-ar putea interpreta strania dorinţă a lui Borges de a deveni cetăţean elveţian când ştia deja că era pe moarte? Eu unul cred că lui Borges îi surâdea ideea nu de a renunţa cu totul la cetăţenia argentiniană, ci de a avea o cetăţenie dublă, argentiniană şi elveţiană. Fără îndoială, vestea că Jorge Luis Borges, cel mai celebru fiu al Argentinei, a devenit cetăţean al Elveţiei ar fi creat senzaţie în întreaga ţară şi ar fi dus la înţelegerea mesajului politic al poemului său Conjuraţii mult mai lesne decât alegerea lui ca titlu al ultimei cărţi. Dar, pe 18 noiembrie, Secretan i-a comunicat prin telefon lui 1139 Ibid., p. 202
1140 Interviul cu Secretan a fost publicat în Tribune de Genève, 30 mai, 1986, dar relatarea mea se bazează pe Gasparini, p. 82.
Borges că, pentru a obţine cetăţenia elveţiană, un adult trebuie să
locuiască 12 ani în acea ţară, iar un minor numai 6; în opinia lui Secretan, Borges putea conta pe cei 4 ani pe care îi petrecuse în Geneva în tinereţe, iar autorităţile elveţiene puteau lua în consideraţie vârsta înaintată şi celebritatea lui literară pentru a renunţa la ceilalţi 8 ani1141. Era evident prea târziu, dată fiind starea precară a sănătăţii lui, pentru ca Borges să mai obţină dubla cetăţenie, de aceea scriitorul va trebui să găsească alte mijloace de a crea o legătură exemplară între cele mai importante patrii ale lui –
Buenos Aires şi Geneva.
Dacă Borges credea în ceva în ultimii ani de viaţă acel ceva era forţa virtuală a minţii – tocmai la această credinţă în puterea minţii de a crea o formă de adevăr de sine stătător se va întoarce scriitorul pentru a-şi afla mântuirea în timp ce se apropia de sfârşitul existenţei lui pământeşti. Într-un interviu acordat în noiembrie 1985
Ameliei Barili, redactor la La Prensa, Borges oferea câteva indicii asupra obsesiilor lui în momentul acela1142. La început, scriitorul îşi explica dragostea pentru Geneva, declarând că „într-un fel, eu sunt elveţian”. Apoi îşi amintea de Abramowicz şi de acea „noapte frumoasă” când muzica grecească din tavernă îl făcuse să creadă „că
Maurice nu era mort, că era acolo, cu noi, că nimeni nu moare cu adevărat, fiindcă toţi încă îşi mai proiectează umbra”. Borges manifesta acelaşi scepticism faţă de existenţa lui Dumnezeu; încercase să creadă într-un Dumnezeu numai al lui, dar „nu cred să
