Faptul că știam deja răspunsul nu oprește arsura înghețată care-mi cuprinde mușchii și organele. Când Lionel a călătorit înapoi în timp pentru a o vedea pe Ursula pentru ultima oară și a stat până la înmormântare, a stat mai mult ca niciodată. O săptămână în trecut nu e o simplă atingere cu degetul a unei oglinzi.
E o lovitură de ciocan. A perforat carapacea tare și ceva a curs – John.
Duminică dimineață a fost momentul în care John s-a trezit în patul lui Penny și eu am dispărut.
N-am pierdut controlul așa cum am crezut. Totul a fost din cauza mașinii timpului construită de Lionel.
119.
Totul mi se pare greșit, prea noroios, prea întunecat, prea compromis. Lionel Goettreider a inventat călătoria în timp și a folosit-o pentru a avea o aventură.
Nu-s fizician sau filosof, sunt arhitect doar cu numele, nu-s nimic în mod special și toată chestia asta e prea mult pentru mine. Vreau să fiu în patul lui Penny, să
lenevim împreună dimineața, alintându-ne care să fie cel care face cafeaua, VP - 191
gândindu-mă dacă sunt capabil fizic să mai facem o dată sex fără să mă duc înainte la baie. Nu vreau să fiu aici. Vreau să merg acasă.
Și acum pot să merg acasă – aveam nevoie să-i demonstrez lui Penny că nu-s nebun. OK, bine, Lionel Goettreider e în viață și, sigur, e narcisist și ciudat, dar destul de inteligent încât să inventeze o mașină a timpului. Deci: misiune îndeplinită.
Îmi voi lua rămas-bun politicos și cordial de la Lionel și îmi voi face planuri să
reiau această conversație curând. Voi pleca direct la aeroport, voi plăti oricât pentru a zbura înapoi la Toronto imediat și în avion îmi voi repeta ce urmează să-i spun lui Penny pentru a-i recâștiga încrederea. Voi vorbi cu familia mea și voi fi de acord să primesc orice ajutor psihologic cred ei că e necesar pentru a nu-mi mai face griji în legătură cu mine și, nu știu, poate asta îl va ține pe John departe.
Sunt conștient că asta sună vag și nesigur, dar nu-mi pasă – am căpătat ceea ce am dorit și acum am terminat-o.
— Mulțumesc că mi-ați arătat asta, zic eu. Dar cred că a venit momentul să
plec.
— Sunt de acord, zice Lionel. Nu mai are rost să amânăm momentul. Scanările tale genetice au fost deja integrate în matricea de transmisiuni și toate sistemele sunt activate.
— Despre ce vorbiți? zic eu.
— Te trimit înapoi, zice Lionel.
— Înapoi unde?
— Înapoi pentru a reseta cronologia. Pentru a pune lucrurile în ordine. Știu că
am cauzat și eu niște valuri pentru că am folosit-o în interes personal, dar tu ești cel care a început totul. Tu ai făcut prima spărtură în carapacea timpului.
Experimentul meu ar fi trebuit să funcționeze. Ursula ar fi trebuit să mă aleagă
pe mine. Poți să îndrepți totul. Poți să nu distrugi chiar totul.
— Lionel, zic, nu mă mai întorc înapoi în timp.
— Trebuie să te-ntorci, zice el, făcându-se roșu ca focul. I-o datorezi lumii. Mi-o datorezi mie. Asta nu e viața mea.
— Uitați, zic eu, ar fi trebuit să vă spun ceva de la început. Experimentul dumneavoastră ar fi trebuit să funcționeze, da, și ar fi trebuit să alimenteze viitorul pe care nu l-am avut niciodată. Dar nu ați trăit să-l vedeți.
Dumneavoastră, Ursula, Jerome și toți ceilalți oameni care au fost în 1965 în laboratorul ăla ați murit la câteva săptămâni după experiment. Unda de radiații pe care ați găsit-o și ați reparat-o după accident? În lumea mea, v-a omorât. A omorât-o și pe Ursula. Nu există niciun final fericit. Nu vă mai vedeți niciodată.
VP - 192
— Deci asta e tot? zice Lionel. Numai cu asta mă aleg? Răsplata mea e să îmi pierd toată viața așteptând s-o văd? Nu. Nu-i destul. Mai bine aș muri știind că
munca mea a schimbat lumea.
— Înțeleg, zic eu. M-am gândit cum aș putea să pun lucrurile pe făgașul normal. Aș putea să mă întorc la momentul accidentului și să nu-l las să se întâmple, apoi să mă întorc în cronologia mea cu o zi mai devreme și să fac o alegere simplă, diferită. Aș putea chiar să mă culc cu Penelope și, atâta timp cât ea n-ar rămâne gravidă, totul ar fi OK. Știu că pentru dumneavoastră n-are niciun sens. Dar ce vreau să zic e că înțeleg că atunci când ai tehnologia la dispoziție, schimbarea te bântuie. În mintea dumneavoastră e curat și ușor, schimbi un lucrușor și restul merge de la sine. Dar nu se întâmplă așa. E mult mai complex de atât. N-ai niciun control. Poți numai să distrugi. Ei bine, eu nu mai distrug nimic. Acum vreau să fac lucruri. Clădiri. Copii. Vreau să-mi cresc copiii într-o casă
pe care am construit-o pentru ei. Înțeleg că e egoist să las lumea din care vin să
se piardă pentru totdeauna. Dar nu e mai egoist decât, mă scuzați, faptul că ați strâns toate invențiile dumneavoastră și le-ați încuiat în mausoleul ăsta, când puteați schimba lumea. Ați fi putut fi deja tot ce credeți că ar trebui să fiți. Nu realizați asta? În lumea mea, ați murit acum cincizeci de ani. Arătați oamenilor toate lucrurile pe care le-ați inventat și, sigur, asta nu va însemna că ne dați tot ce am fi putut avea, dar e un început. Și călătoria în timp n-o să facă nimic mai bun. O să facă totul și mai rău.
— Îmi pare foarte rău că spui asta, zice el.
— Chiar dacă aș fi crezut că ar putea schimba ceva, ceea ce nu cred, nu pot să-mi las familia în urmă. Mama și tata și sora. Și pe Penny. Nu pot s-o schimb pe Penny cu nimeni. Nu vreau.
— Am sperat să nu se ajungă la asta, zice Lionel. Dar, te rog, ține minte că tu ești cel care reduce totul la patru oameni din șapte miliarde.
Își atinge ceasul și, cu o mișcare fluidă, apasă aerul în direcția mea. Și în acel moment, pur și simplu, totul se năruie.
120.
Un pătrat plat planează în fața mea, arătând o imagine granular-verde cu Penny dormind în patul ei. În cameră sunt două femei, cu fețele acoperite de cagule și ochelari cu vedere nocturnă. Au topoare în mâini, de genul ălora cu care tai lemne.
VP - 193
