Nu că Lionel nu ar mai fi fost niciodată cu alte persoane. A fost. Dar niciuna dintre ele nu s-a putut compara vreodată cu Ursula. Încerca să nu se cramponeze de faptul că era soția altcuiva. O dată Ursula a încercat să-i explice lui Lionel că
sexul cu Jerome era un act biologic diferit față de sexul cu el – că era frecare și umezeală și că orice plăcere simțea, ea venea din viteza și uniformitatea lui. Sexul cu Jerome era matematică. Sexul cu Lionel era fizică. Lui Jerome îi era rușine de ciotul lui și insista ca luminile să fie stinse și ea să nu-l vadă, dar asta însemna și că nici el nu putea s-o vadă. I-a spus lui Lionel că dacă și-ar pierde capul într-un accident oribil, avea dubii că soțul ei îi putea identifica trupul gol de pe masa legistului. În timp ce Lionel cunoștea fiecare parte a ei, afară și înăuntru. Și-a trăit viața în spatele unei măști pe care și-o dădea jos numai când era cu el.
Lionel se simțea exact invers. Își făcea viața în așa fel încât putea fi disponibil într-o clipită când primea, de nicăieri, un mesaj de la Ursula, pentru a se întâlni în Praga sau Buenos Aires sau Tokyo în ziua asta sau în ziua aia. Când era cu ea, știind că fiecare întâlnire putea să fie ultima, era cea mai bună versiune a lui, nu își lăsa niciodată garda jos, era în permanență atent, romantic, spontan. Dar când nu era cu ea, Lionel își dădea jos masca și se adâncea într-un spațiu din ce în ce mai îndoielnic din punct de vedere etic cu experimentele lui.
Și-a petrecut aproape patruzeci de ani făcând două lucruri – construind mașina timpului și așteptând ca Ursula să sune. Nu a cultivat alte relații. A lăsat-o pe Ursula să fie totul pentru el, dar asta a însemnat și că legătura lui intimă era limitată la câteva zile pe an. Odată cu trecerea zecilor de ani, aranjamentul ăsta tensionat s-a transformat în viața lui.
VP - 182
Până când, într-o zi, totul s-a schimbat. Pentru că mașina timpului era în sfârșit gata să fie testată.
113.
Cel mai mare experiment științific din toate timpurile a avut loc într-o obscuritate totală.
Pe 2 februarie 2002, la ora 2:02, Lionel a pornit mașina timpului și s-a trimis pe el însuși șaizeci de secunde în trecut. Nu știa ce s-ar fi putut întâmpla dacă se materializa în același spațiu fizic în care fusese cu un minut înainte – și nu voia să
afle, având în vedere că probabil n-ar fi fost nimic bun –, așa că își construise o capsulă vidată în vila din Shek O, la unșpe kilometri distanță, ca punct sigur de aterizare.
A funcționat. A petrecut un minut în trecut și s-a întors în prezent la un minut după ce plecase. A plecat din laboratorul său la 2:02, a ajuns acasă la 2:01 și a reapărut în laborator la 2:03. Decalajul de un minut a fost intenționat – ca să nu îmbătrânească cronologic. Era cu un minut mai în vârstă, dar petrecuse minutul acela în trecut. Nu au existat martori sau înregistrări.
După experiment, a avut o mică senzație de déjà-vu, de parcă ar fi încercat să-și aducă aminte strada unei case în care locuise când era mic. Era un miros ciudat, static, sărat, în aer, pe care nu a părut să și-l mai poată scoate vreodată din păr.
Dar în rest fusese neschimbat de apogeul muncii sale de-o viață. Înfăptuise imposibilul. Acum… era blocat. Pentru că planul lui final avea nevoie de un element pe care pur și simplu nu îl putea inventa – eu. Aștepta ca eu să bat la ușa lui.
Ca multe dintre geniile tehnice ultrafuncționale, când Lionel avea un plan, putea să realizeze imposibilul. Dar când nu avea niciun plan, când tot ce putea face era să aștepte fără să întrezărească vreun rezultat, începea să se gândească
la posibil. De exemplu, la toate lucrurile care se puteau face cu o mașină a timpului.
Vreme de patruzeci de ani, Lionel a lăsat-o pe Ursula să-l contacteze. Așa că, dintr-un impuls, pentru prima dată el a fost cel care a contactat-o. Au stabilit să
se întâlnească la un han pitoresc de lângă Napoli. El a înțeles din privirea ei când a deschis ușa – ăsta chiar era sfârșitul. Nu mai putea s-o facă. Venea să-i spună
adio.
VP - 183
Și așa, stând în pat împreună, cu soarele târziu de după-amiază strălucind prin geamul deschis, i-a spus Ursulei despre descoperirea lui. Împreună au făcut un plan.
Principala frică a Ursulei era că Jerome le descoperea aventura și o folosea pentru a-i distruge relația cu Emma. Fiica ei era subiectul tabu dintre Ursula și Lionel. Vorbeau de aproape orice în afară de matematica evidentă din spatele conceperii Emmei. Era o parte din înțelegere, partea din înțelegere care era respectată fără a fi spusă cu voce tare. Ursula trăia o viață dublă, era prinsă în realități gemene, soție și mamă dedicată versus iubită înflăcărată, împotriva destinului ei intelectual. Dar în mintea sa era nevoie ca Emma să fie a lui Jerome.
Călătoria în timp a rezolvat un anumit număr de provocări logistice pe care le avea o aventură între două emisfere. Făceau așa: Ursula se ducea undeva, într-un loc discret, nu conta unde, și aprindea un semnalizator pe care i-l făcuse Lionel. Dacă nu erau întreruperi pentru perioada alocată de timp, să zicem trei ore, stingea semnalizatorul și îi trimitea lui Lionel un mesaj cu coordonatele sale temporale.
Imediat ce Ursula trimitea mesajul, îi apărea o amintire, ceva parcă uitat pentru o clipă – petrecuse orele alea cu Lionel. El apăruse imediat ce Ursula activase semnalizatorul. Putea să fie oriunde. Un hotel, da, dar și biroul ei, chiar și dormitorul ei. Atâta timp cât erau atenți și preciși, aveau timp și timp și timp.
Amândoi erau oameni de știință, așa că atenția și precizia erau la-ndemână.
Mai mult de zece ani avuseseră aranjamentul ăsta, se vedeau de câteva ori pe săptămână, cei mai fericiți ani din viața lui Lionel. Din când în când s-a gândit să
se viziteze pe sine în trecut, pentru a putea construi mai repede tehnologia, ca să
aibă mai mult timp cu Ursula când nu erau așa bătrâni și nu aveau nevoie de atâtea stimulente farmaceutice pentru a se bucura unul de corpul celuilalt. Dar nu părea a fi înțelept. Periculos și prostesc. Încă era om de știință, atent și precis.
Și apoi semnalizatorul nu a mai fost aprins o săptămână întreagă. Apoi două.
Trei. Înainte de mașina timpului, putea să treacă și un an fără să se contacteze unul pe altul. Dar acum era obișnuit să o vadă aproape în fiecare zi.
Cu toate astea, Lionel a avut răbdare. Așteptase aproape toată viața lui.
I-a luat puțin mai mult de o lună să-și dea seama că Ursula murise.
114.
Lionel a intrat într-o depresie profundă. Totul părea în zadar. Începuse să nu mai fie așa sigur că aveam să vin. Poate că toate călătoriile în timp pe care le VP - 184
făcuse ca să fie cu Ursula îi denaturaseră realitatea. Poate că aștepta pe cineva care nu avea să vină niciodată.
După șase luni învelite într-o continuă letargie, Lionel și-a făcut un alt plan.
Științific, o greșeală, ba chiar una contrastantă cu geniul său. Nu-i păsa. Odată cu Ursula dispăruse și masca pe care o purta în prezența ei, cea mai bună parte a lui.
Tot ce rămăsese era ceea ce el fusese fără ea.
Ultima dată când o văzuse pe Ursula fusese în ziua dinainte de a se prăbuși în bucătărie și de a fi dusă la spital de Jerome. A murit șase zile mai târziu, cu Emma la capul patului.
Lionel trebuia să ia o decizie existențială. Putea să folosească semnalele pe care Ursula le lăsase pentru el în trecut ca să se întoarcă în timp și să încerce să-i vindece cancerul înainte de a prinde rădăcini. Dar asta ar fi însemnat recrearea unor experiențe de-ale Ursulei pe care le revizuise deja. Rezultatele urmau să fie imprevizibile.
Până la punctul ăla, călătoriile lui în timp fuseseră consistente și aparent fără
